Ecoul Neîmplinit.

Ne naștem, creștem și apoi murim,

În goana vieții noastre, fără să simțim,

Cum timpul zboară, se scurge-ncet,

Un nisip prin sticla unui ceas concret.

Strângem comori și glorii trecătoare,

Visăm la nemurire, la splendoare,

Dar totul e un fum ce se disipă,

O umbră ce dispare-n altă clipă.

Deșertăciune, spune înțeleptul rege,

Nimic pământesc nu poate dăinui,

Tot ce-i sub soare curge și se stinge,

Fiecare om într-o zi, negreșit va muri.

Ce rost mai are lupta și trufia?

Ce rost mai are toată bogăția?

Când toate se transformă-n vânt,

Și trupul se întoarce-n pământ.

Dar poate-n zborul nostru efemer,

E-un sens ascuns sub bolta de mister,

Nu-n ce aduni, ci-n ce oferi cu dor,

În dragostea ce învinge netrecător.

Deșteaptă-te Române, strigă iar,

În piepturi bate dorul secular,

Un cântec sfânt, din jertfă și credință,

Aprinde-n noi putere și voință.

Pământ de sânge, lacrimi și sudoare,

Ai fost și ești comoara cea mai mare.

Din Carpați până la Dunărea curată,

Românie ești veșnică, ești neuitată.

Dar, trădarea nenorocită și corupția,

Ne-au frânt dreptatea și speranța,

Pe scaunul strâmb stă uneori puterea,

Care vinde la suprapreț până și pâinea.

Deșteaptă-te Române, cu glas de foc,

Ce-n veacuri grele nu s-a stins deloc,

Tu ești chemarea sfântă, neînfrântă,

Lumina din jertfe ce asiduu se avântă.

Tu, Imn al libertății, sună iar,

Din munți și câmpii, până la hotar,

Ești rugă și poruncă, ești credință,

Ești jurământ și sfântă biruință.

Patrie, pământ cu dor și plâns,

Din truda ta un neam întreg s-aprins.

Cu sânge-nfrățit, cu lacrimi adunate,

Cu jertfe puse-n temelii însemnate.

Românie, inimă de soare,

În tine arde veșnică splendoare,

Te vom iubi cu sânge și cu dor,

Purtându-te în suflet, nemuritor.

În pădurea liniștită, soarele străluce,

Frunzele de-argint, în vânt încetișor șopteau,

Păsările cântă dulce, visele seduce,

Florile parfumate, în raze se-mbrăcau.

Râul curge cristalin, pe pietrele străluce,

Murmurul său blând, sufletul mi-l alinau,

Sub bolta cea verde, visele seduce,

În naturii brațe, gândurile-mi zburau.

Nopțile cu stele, cerul înalt străluce,

Luna plină blând, norii îi îndepărtau,

Și-n tăcerea nopții, visele seduce,

Că natura-i viață, dorurile-mi alinau.

În noaptea rece, de cristal,

Pe cer o stea răsare,

E semn divin, e semn regal,

E zi de sărbătoare.

În Betleem, orașul mic,

O taină se împlinește,

Nu e palat, nu e nimic,

Doar ieslea ce sclipește.

Acolo Pruncul s-a născut,

Iisus, al nostru Mântuitor,

De îngeri mulți e cunoscut,

Ce-i cântă osanale în cor.

Păstorii vin să se închine,

Cu inima curată,

Speranța lumii acum vine,

Iubirea-adevărată.

E pace-n suflet și în gând,

E liniște deplină,

Dumnezeu, pe acest pământ,

Ne-a dăruit lumină.

Rupe toate lanțurile răutăților,

Și-n inimă să fie din nou senin,

Alungă o secundă, grija greutăților,

Bucură-te de tot, ca un copil.

Lasă lumina blândă să te vindece,

De tot ce ieri a fost amar și greu,

Nimic din lume să nu te împiedice,

Să fii curat și bun în pieptul tău.

Adună raze calde de la soare,

Și dă-le mai departe celor triști,

Fii pentru alții binecuvântare,

Cât timp pe acest pământ tu mai exiști.

Simplitatea este cheia fericirii,

Un joc nevinovat, un râs curat,

Urmează doar cărarea mântuirii,

Și vei trăi frumos și minunat.

Delta, în toamnă, e o poezie pe apă,

Capodoperă superbă, minunată,

Iar toți care o văd, pot să priceapă,

Căci a fost de Dumnezeu creată.

Un miracol natural, ce taină revărsă,

Când în anotimpul melancoliei se arată,

Peisajul ce mintea schimbată-ți lasă,

Din memorie, nicicând n-o să dispară.

Delta șoptește că totul rămâne,

Valul poartă un început fără sfârșit,

Iar toamna, în tăcerea ei, ne amintește,

Frumusețea nu moare, negreșit.

Mă mai iubești?,Nu te văd asa clar acum,

Simți  mirosuri diferite pe perna ta,

Poate note dulci și florale...

Sau poate note de cafea puțin amare.

Ai schimbat câteva săruturi și priviri ,

În ziua actuală 

Te-au îmbrățișat trupuri,unele mai mici  și firave

Unele s-au distanțat, ca s-a răcit inima. 

Dar cu apartamentul nou schimbat,te va lăsa rătăcit,

Și rezemat de pat

Gândindu-te la un "iartă-mă "

Și ea ce face ? Hmm,Să știi că e schimbată, mai îi este dor..

Nu uita că pagina s-a ars, 

Și multe răni au fost de cos.

Am stins și ultima speranță ce-a rămas 

Și-n fumul ei îmi adâncesc amurgul. 

Paharele le-am spart în limba de la ceas

Din sticle, mai sângerează-n cioburi vinul.

Mi-e pleoapa amară de-atâtea câte ai promis

Și sângele din mine a rămas cu amintirea

Când acuzat-am fost de toate-n fel și chip, 

Când singura lege ce-o știam era... iubirea.

Avânt îmi iau să prind din viața ce-a rămas,

...Un gest mărunt ce arde în torace...

Las tot ce-am strâns în suflet, să curgă pe obraz,

Un ultim val și-apoi îmi va fi pace... poate.

Si am decis să nu mai plang după două pahare de vin,

Am simţit în tine acel venin

Te-ai transformat ,nu te mai recunosc

poate îţi povestesc şi eu cum am fost.

Cândva demult,s-au întâlnit ,

O fată și un băiat 

Fata mereu și-a dorit 

Să -l aibă de bărbat 

Dar el cu ochi alunecoși ,

Nu a putut să stea

Și când erau mai norocoși, 

A rămas doar ea.

A plâns știind că a plecat 

Dar iată că în timp,

Iubirea lor a reînviat 

Și au știut ce simt

Numai că de această dată ,

Nu le-a fost permis

Poate de a lor soartă,

Sau nu le-a fost lor scris!

În lumina rece a unui ecran strălucitor,

Iubirea se frânge în mii de bucăți,

Fiecare like, o vorbă nespună,

Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.

Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,

Printre imagini ce se topesc în timp,

Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,

Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?

El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,

Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,

Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,

Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.

Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,

Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.

În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,

Iubirea nu are formă, nu are consistență,

Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.

Tu ai devenit o umbră pe ecran,

O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,

Unde orice sentiment este un click,

Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.

Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,

Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,

Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,

Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,

Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.

Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,

Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?

Cine te va simți în toată splendoarea ta,

Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?

Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,

Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,

Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:

Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.

Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,

Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.

Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege

Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,

Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,

Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,

Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.

Cu lacrimi amare am plătit a noastră intalnire

Cu nopti albe în care doar am scris

Atât de mare mi-a fost dezamăgirea

Că ai plecat fără o-mbrățisare si un vin

Și acum când ma gandesc am inima de piatră 

Abia că poate să mai simtă...

Mă mulțumesc că încă o aud să bată 

La cât de tare, de tine, s-a lăsat rănită.

Și miile de lacrimi calde 

Ce-au curs în noapte peste pernă 

Într-un sfârșit au stins tot ce credeam că arde 

Au stins iluzii, vise, speranțe... așteptarea eternă 

Mi-ai fost o lecție de viață mult prea dură

Ce m-a lovit și pare uneori că nu mai trece 

M-ai lăsat fără ce adoram mai mult la tine

De-atunci mi-e plin paharul de vers, când cald, când rece...