9  

Epigrame XXXIII

 

Unei dive

 

S-a scris astăzi în jurnal,

Că a mai căzut o stea,

Dar, profesional...

Ea, era deja!

 

Covorul

 

Întrebând odraslele,

Ele mi-au spus pe șleau,

Covorul ura Paștele,

Că la Paște îl băteau.

 

Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri

 

Era temut ca adversar,

Până în ultima secundă,

Considerat ca unic cămătar,

Ce a dat... fără dobândă.

 

Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I

 

Au pus VAR pe stadion,

Dar i-ați găsit beleaua,

Și n-o mai dregeți din penson,

Ci dați direct cu bidineaua.

 

Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial

                                   la cal cu mânere

 

Calul l-a strunit cu vervă,

Călărind-ul fără frică,

Şi-l hrănea fără rezervă,

Nu cu ovăz, ci cu Urzică.

 

Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial

                                   la cal cu mânere

 

I-a zvârlit pe toți la rând,

Dar la Marius șade blând,

Nechezând, apoi explică,

N-am ce-i face... mă urzică.

 

Epitaf unui șomer

 

Ca să știe toți drumeții,

Doarme aici ca-n timpul vieții.

 

Principiul al doilea al corupției

 

Dacă un polițist acționează asupra unui infractor

cu o forță numită acțiune,

Cel de-al doilea acționează asupra primului

cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.

 

Principiul al doilea - postulat

 

Dacă un polițist acționează asupra unui superior

cu o forță numită acțiune,

Cel de-al doilea acționează asupra primului

cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.

 

Legea fecalostaticii

 

Un om intrat într-un rahat,

Este atras de acesta de sus în jos,

Cu o forță egală cu cât a furat,

Dezlocuind un puternic miros.

 

Legea presiunii

 

Presiunea exercitată asupra unui om,

Este invers proporțională cu educația sa.

 

Legea lui Om

 

Intensitate cu care omul trece prin viață,

Este proporțională cu studiile efectuate,

Și invers proporțională cu ce el învață,

De la dejecțiile aruncate de societate.

 

Unui șomer

 

I-au spus răstit toți de acasă,

Ba chiar și soața sa colerică,

Să-și caute o slujbă frumoasă,

Și de-atunci merge la biserică.

 

Unui actor

 

Rolul unui surdo-mut a prins,

Și-a jucat perfect, destins

Însă, din culise o știm,

Că sufleor... era un mim.

 

Voie bună

 

Fiecare din alt loc,

Reveniră la baracă;

Ea miroase a busuioc,

El miroase a busuioacă.

 

 


Категория: Мысли

Все стихи автора: Gabriel Trofin poezii.online Epigrame XXXIII

Дата публикации: 20 мая

Просмотры: 62

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Râsul acesta al meu...

 

Râsul acesta al meu,

n-ar fi trebuit să existe,

nici sunetul său,

nici buzele care s-au deschis

precum ferestrele dimineața.

Râsul acesta al meu,

se luptă dureros zi de zi

să apară pe buzele mele.

Pe râsul acesta al meu,

îl plâng în fiecare zi,

e bolnav,

e prizonierul unei ființe triste,

abia mai respiră.

E un râs care cară durerea

în hohote.

Privindu-mi ochii,

poți vedea suferința 

și nașterea sa,

dintr-un zâmbet șters,

și-o grimasă

îngropată sub lacrimi.

Râsul acesta al meu...

n-ar fi trebuit să existe.

 

Еще ...

Somn

Un miros de floare dulce ce m-adorme- n vreme bună
Ca o rază de pe ceruri, lunecând din mîndra lună,
Mă îmbie la mișcarea vremii poate înainte,
Dar tot stau în amorțire mai retrasă, mai cuminte.

Azi îs apa care curge liniștită în izvor,
Potolită-s ca aripa, ce s-a prins în al său zbor,
Sau ca valul, care spuma peste maluri o îndreaptă;
Să îmi razem amintirea de -al tău umăr ce așteaptă.

Să te cînt în cor de îngeri, ca și tine de frumoși,
Să potol arsura care mi-au dau ochii tai setoși
De amor și pasiune,de plăcerea nelumească
Care -n ale mele brațe nu mai pot să o găsească.

Dintr-o stea căzută-n stâncă și-mpărțită în scânteie,
Mi-a șoptit o sărutare c-am iubit să fiu femeie.
Ca o patimă bolnavă geana mea stă neclintită
Si mă tem acum mai tare, în zori, să nu fiu trezită...

Еще ...

Zidul

Îngenuncheat în fața unei porți,

La poalele fustei femeiești mă-nchin

Cu remușcarea și regretul unui criminal

Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,

Ci de timp.

 

Ridicând privirea în eterul dulce

O, ce sus se-înalță a ta ființa,

Un zid clădit învederat

Ca să mă poticnească-n drum;

Drumul, iarăși, nu de mine-ales

Ci de-a ta stăruință.

 

Șezând cu lacrimi și suspine,

Îngânând o rugăminte-n șoaptă

Ating pământul dindărătul zidului

Și-l frământ frenetic între degete.

Zidule, sfărâmicios mai ești,

Și nu te clintești din loc.

Mă lași zăcând la baza ta

Cu mâini grele, palme-ntinse

Cugetul strivit de poverile căinței

Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.

 

Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate

De carapacea ta masivă,

Lovind întruna ca nebunul

De te-ai mișca măcar un pic

Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.

 

Istovit, la pământ cad

Cu brațele deschise și picioarele, la fel,

Întinse.

Degete chircite, aspre de la atingerea ta

Tocite de mângâierea ta razantă,

Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!

 

Ispita tu mi-ai fost mereu

În lanul tău de grâu fremătând

M-ai ademenit ca să mă pierd

În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.

 

Ce să mai cred ?

Atunci când zac ca un defunct

Deasupra piedestalului glacial

Abia atunci te-ntinzi deasupra mea

Și mă-îmbrățișezi cu drag.

Zidul s-a sfărâmat, iar eu…

 

Eu suflu printre crăpături

În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum

Apasă, apasă tot mai mult

Au, ce durere pătrunzătoare

Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.

Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă

Să stai aplecată asupra mea

Și să știi ca ai pierdut

Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.

 

Rămâi, femeie bună, asupra-mi

Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,

Până mădularele mi se zbat

Și nu mai simt apăsarea ta.

Până ce convulsii mă răpun

Și simți tragicul meu suspin

Ce se-împleticește, dănțuind,

Printre ruinele tale.

Tu, ruină, acum când te simt așa aproape

Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.

Еще ...

Reproșuri

n-ai de ce să te simți așa mândră

 

pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero

 

grade celsius

ți-acoperit fața

ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice

precum pietrele din Stonehenge

și ochii ți-au înghețat în orbite

ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite

sub streșina zâmbetului

care nu mai înseamnă nimic

oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă

a amintirii

e inutil

pasărea-i moartă

mai bine ai încerca să mă-njuri

să-mi arăți degetul mijlociu

deși n-ar avea sens

cum ai mai putea face asta acum

după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea

cu țurțuri de gheață

eu pot trăi și cu inima înotând în sânge

să știi

tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă

de grație

mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice

ale sufletului tău

iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…

Еще ...

Iluzii

Într-o mare de tristețe

Vezi doar un strop de speranță,

Împrejuru-ți triste fețe

Disperate se agață

De minciuni și de iluzii

De un rai închipuit,

Râd în hotote nerozii

Când te-nchini la chip cioplit!

Se ridică marii trântori

Să le dea la toți povețe

Stau plebeii rânduri-rânduri

Taina vieții s-o învețe!

Bucuria și necazul

La un loc par a se strânge,

Tristețea la braț cu hazul 

Stau acum ca frați de sânge.

Simfonia neputinței

Astăzi imn ne-a devenit,

Cântăm oda biruinței

Umilind pe cel lovit!

(A.C. - Iași)

Еще ...

Arca lui Noe

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri…

Еще ...

Другие стихотворения автора

Deschide…

 

Deschide ușa mamă,

Că lungă-i depărtarea,

Aștept, și bag de seamă,

Că n-ai primit scrisoarea.

 

Deschide odată mumă,

Căci ușa stă să frângă,

Tot podul casei sună,

Fereastra dă să plângă.

 

Deschide mamă dragă,

Căci bat de dimineață,

Și-oi bate noaptea-ntreagă,

Doar să te știu în viață.

 

Deschide maică sfântă,

Căci ziua e cam dusă,

Deja cocoșul cântă,

Iar eu adorm pe ușă.

 

Deschise bucuroasă,

Iar eu acum aflai,

Nu ușa de la casă,

Ci ușa de la rai…

 

Căci moartea fu la ea,

C-o zi-naintea mea,

Iar ea ducându-mi dorul,

Crezu că e feciorul.

Еще ...

De n-aș avea…

 

De n-aș avea furtună,

Aş sta cu viața la taifas

I-aș împleti cunună,

Pe veci cu ea să fi rămas.

 

De n-aș avea durere,

M-aș înălța în zbor,

Și-aș plânge de plăcere,

Când trebuie să mor.

 

De n-aș avea și lacrimi,

Uscat aș fi sub piele,

Şi aș mânca doar patimi,

Privind pierdut la stele.

 

De n-aș avea dezamăgiri,

Ce tristă mi-ar fi viața,

Aş fi un praf ce nu-l respiri,

O apă ce-și dorește gheața.

Еще ...

Epigrame II

 

Amicului răcit

 

De când cu gripă, febră mare,

Și cu durerea până-n os,

Al meu amic cu nasul mare,

A devenit cam... secretos.

 

Unui ceasornicar

 

Intrând în bordel cam beat,

Etalându-și toată garda,

Matroana i-a sugerat,

Să nu-ntindă prea mult Coarda.

 

Femeia de serviciu

 

Ea, femeia de serviciu,

Are doar un singur viciu,

Când mă văd cu toți amicii,

Îmi creează deservicii.

 

Șah cu vecina

 

După ce-am servit dejunul,

În împrejurări obscure,

Cu tact i-am cedat nebunul,

Iar ea sfioasă, două ture...

 

Unui Gardian

 

Nu vreau grad de căpitan,

Fă-mă mamă gardian,

Toată lumea să mă ştie,

Om corect la puşcărie.

 

Unui Gardian

 

De când lucrezi la puşcărie,

Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,

Te-nchizi în baie stând pe tron,

Şi baţi cu lingura-n castron.

 

Casierița

 

Casierița de la mol,

Cu ochi vineți apărea,

Și într-o zi s-a dat de gol,

Ea și-acasă încasa.

 

La poker

 

Joc des poker cu un ciung,

Aproape în fiecare lună,

Și de atâta timp, n-ajung,

Să-l văd cu o mână bună.

 

 

Nepotrivire

 

În sfârșit să-i fac pe plac,

I-am luat lui coana mare,

Minunați pantofi de lac,

Însă ea, s-a dus la mare.

 

Lui Costică

 

Ospătarul meu Costică,

Vrând în tenis să răzbească,

Renunță subit, de oftică,

Căci voia doar să servească.

Еще ...

Destinul

 

Eu, abia sositul prunc

În noua lume ce mi-i casă,

Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung

Şi moartea tânără fără de coasă.

 

Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,

Cu lungi urcuşuri şi abisuri,

Cu clipe mai amare ca pelinul,

Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.

 

Spăşit m-am adăpat din ele,

Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,

Flămând am adormit sub stele,

Ca-n zori într-o scânteie să erup.

 

Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.

Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,

Şi-am râs în fiecare dimineaţă,

De ursitori şi moartea cea cuminte.

 

Acum, de aici, din vârf de creastă,

Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,

Mă uit la prunci şi la nevastă,

Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.

 

Еще ...

De-aș fi un hoț...

 

Mai răscolesc câteodată prin trecut,

Să-mi mângâii anii tineri și pierduți,

Acum cu sânge calm și glasul mut,

Eu zac între coperți cu ochii abătuți.

 

De multă vreme mă înec în versuri,

Și sunt salvat eroic de o rimă albă,

Și dorm ca un orfan prin universuri,

Cu stele și comete prinse pe o salbă.

 

De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,

Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,

L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,

Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,

 

Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,

Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.

Еще ...

Păstorel

 

Un sat retras între dealuri,

Ce ca un crater de vulcan arată,

Şi-n care noaptea cade-n valuri,

Bătând mereu la lună-n poartă,

 

Păduri şi ape vechi de ere,

Livezi şi lanuri, un tezaur,

Iar toate poartă mari mistere,

Căci fuse rupte dintr-un laur.

 

Firimituri de natură divină,

Presărate din coşuri astrale,

Ce umplu peisajul de lumină,

Zămislind frumuseţi boreale.

 

Un crater de vulcan aprins,

Drept lavă purtând fericire,

Căci de la prunc pân` la cel nins,

Toţi sunt plămădiţi din iubire.

 

Un sat de obşte pur românesc,

Rupt din Amintirile lui Creangă,

Şi-n faţa lui metropole pălesc,

Ori se ascund, mânate de talangă.

 

De sus din deal de îl priveşti,

De n-ai orbit de frumuseţe,

Atunci spre paroxism porneşti,

Împietrind în câmpul cu fâneţe.

 

De-a lungul râului plutind,

Simţi fericirea coborând în trup,

Senzaţii dulci ţi se aprind,

Trăiri nesăţioase se astup.

 

Iar codrul cu pasul de-l vei trece,

Curată nebunie, îndoială nu încape,

Căci spaima rău o să te înece,

Şi nici un vraci n-o să te scape.

 

Doar vinul de aici din sat,

Torenta spaimă ţi-o alină,

Căci e buchet, e unicat …

Boboc de floare în grădină.

 

Chiar şi apusul soarelui aici,

E altfel. Ce te miri?

Nu sunt cuvinte ca să zici,

Ce simţi atunci când îl admiri.

 

De răsărit nu-ncerc să vă mai spun,

Cum, de ce evit aceasta?

Pentru c-o să credeţi că-s nebun,

Sau de minciuni mi-i plină ţeasta.

 

Ah! Cât îmi doresc să fii aici,

O dimineaţă sau poate un amurg,

Atunci nebun n-o să-mi mai zici,

Când simţi senzaţii cum în tine curg.

 

Să simţi că toate sentimentele avute,

Se sting ca o scânteie în vânt,

Pentru a erupe apoi născute,

Din fulgerele neajunse pe pământ.

 

Îţi pare atunci că toată fericirea,

S-a infiltrat adânc în tine,

Zidite-ţi sunt tristeţea şi mâhnirea,

Iar lacrimi dulci renasc sublime.

 

Să poţi muri într-un apus de soare,

Şi să te naşti plângând în dimineţi,

Vei striga atunci în gura mare,

Că te-ai lipsi de o mie de vieţi.

 

Şi zi de zi aceste plăceri neefemere,

Ce te înalţă în paradisuri astrale,

La care tot mai mulţi încep să spere,

Iar rusticul devine a lor cale,

 

Sunt trăite cu patos de un tânăr,

Cu-a lui poveste ce pare o dulce dramă,

Dar care atârnă de un fir de păr,

Ce nici acela nu-i luat în seama.

 

Un cavaler născut din spumă,

Frumos ca un poem sau cântec,

Cu ochi de foc şi păr de brumă,

Cu cingătoare prinsă-n pântec.

 

A lui alură foarte atletă,

Cu spate drept şi fruntea sus,

Cu faţa-i albă ca de cretă,

Pe multe dame a sedus.

 

Iar vorba-i caldă şi mieroasă,

Capcană e pentru domniţe,

Şi a ei vrajă mincinoasă,

Cu tâlc li se-mpleteşte în cosiţe.

 

Auzindu-i glasul fraged şi timid,

Rupt parcă dintr-un gângurit,

Multe inimioare se deschid,

Şi încep să bată cu alt ritm.

 

În ochii inundaţi de foc şi lumini,

Şi-n care irusul e prinţul de cleştar,

Te pierzi sfios, până te-nchini,

În faţa acestui fecioraş bizar.

 

Ferice mama ce-a născut aşa băiat,

Cu trup şi frumuseţe de zeu,

De Eros în braţe a fost purtat,

Căci e îndrăgostit mereu.

 

Mereu îi cade câte-o fată în braţuri,

Mereu îi pare alta mai frumoasă,

Acestui Don Juan ce-ntinde laţuri,

Din crini şi roză amoroasă.

 

Iar Păstorel, căci acest nume poartă,

Născut e ca să fie un viclean,

E tânăr şi îşi bate joc de soartă,

Şi nu adună an cu an.

 

Nu cată peste vremuri ce-o să facă,

Când anii o să-i plângă în etate,

Iar fetele pe lângă-i or să treacă,

Făcându-i semne pe la spate.

 

E plin acum de veselie şi umor,

Şi doar trei lucruri contează pentru el:

Iubire, dragoste şi amor;

Vicleanul şi banditul Păstorel.

 

Păcat că e isteţ bătu-l-ar focul,

Şi mulţi ar vrea să aibă a lui minte,

Dar lui nu-i place decât jocul,

Şi-a sa iubire prea fierbinte.

 

 S-a fript de multe ori în ea,

Dar suflă şi caută răcoare,

Acolo unde-un fulg de nea,

Le sperie pe domnişoare.

 

Cu fetele ce s-a întâlnit,

În zbor de înger le-a purtat,

Nebănuind niciuna c-a minţit,

Căci nici o vorbă nu l-a înşelat.

 

Le ştie meşteşugul în rostire,

Şi arta de-a orna cu ele,

Udându-le cu lacrimi din privire,

El le transformă-n nişte iele,

 

Ce încet te-adulmecă prin şoapte,

Iar inima îţi cade zăvorâtă,

Căci dragostea-i o dulce noapte,

Ba e senină, ba e mohorâtă.

 

Cuvintele ieşite din gura-i aurită,

Se-ncheagă în poeme de iubire,

Chiar şi acea inimă împietrită,

Se sfarmă sub a lui privire.

 

Iar trupul atunci când cucereşte,

E un cameleon fără îndoială,

Se schimbă uimitor şi te vrăjeşte,

Iar mângâieri acide te doboară.

 

Eşti uluit de forţa ce-l străbate,

De felul cum se dăruieşte,

De clipa când inima nu îi mai bate,

Când trupul, de iubire se topeşte.

 

E diavol aici în satul său,

Iar ţărăncuţele îi ştiu de frică,

Ocol îi dau toate mereu,

Şi nici nu îi vorbesc nimică.

 

Fiindcă ştiu că doar o întâlnire,

O vorbă avută la apus cu el,

Şi fericirea le rămâne amintire,

Şi gând de răzbunare pentru Păstorel.

 

Crescând în ani rusticul prinţ,

Începe să aleagă dintre fete,

Curtând acum din cele mai cuminţi,

Şi numai care poartă blond în plete.

 

Zburdă în sat trei copiliţe,

Pe gustul ce acuma îl inundă,

Şi toate au prinse în cosiţe,

Ca semn pentru fecioare, o fundă.

 

În câmpul cu fâneţe aromate,

E hora satului pornită,

Aici fetele-s curtate,

De flăcăi cu mustaţa mijită.

 

Şi-n horă prinse se dansau,

Şi cele trei fecioare,

Cu glas subţire chiuiau,

Şi amarnic băteau din picioare.

 

Pământul sub a lor bătaie,

Roşind se retrăgea în sine,

Iar copiliţele bălaie,

Creau în el dureri sublime.

 

Păstorel privea năuc băiatul,

La a lor frumuseţe rară,

Apoi prinse lângă una cu jucatul,

Fără ca voie să îi ceară.

 

O clipă mâna şi-o retrase,

Din a lui mână rugătoare,

Dar mai apoi se împăcase,

Cu prezenţa fermecătoare.

 

Îl cunoştea pe Păstorel,

Şi a lui cuceriri năuce,

Chiar dacă pare un mieluşel,

Ea mai departe nu s-o duce.

 

Iar hora cum de s-a gătat,

Copila dă să fugă ruşinată,

Dar el mâna cald i-a sărutat,

Părând că i-o mănâncă toată.

 

Cu glasu-i fraged şi mieros,

El o întreabă cum o cheamă,

Ea retrăgându-se sfios,

Răspunse brusc cu teamă:

 

- Lasă-mă şi fugi de lângă mine,

Fiindcă te ştiu cât eşti de rău,

Sunt Mădălina, dacă ţi-i mai bine,

Şi pleacă acum de ştii numele meu.

 

- O, Mădălino nu te face speriată,

Căci mult acuma m-am schimbat,

Haidem acolo pe-acea cioată …

Şi o porni înainte ruşinat.

 

O clipă ea fugi, apoi se-ntoarse,

Pe Păstorel strigă timidă,

Şi prinse încet în păr a-şi coase,

Trifoi uscat şi o firidă.

 

Se puse lângă el pe cioată,

O clipă liniştea se aşternu,

Ea, tremurând de frică toată,

Să scoată o vorbă nu putu.

 

Viclean întinse a sa mână,

Iar liniştea se risipi,

Şi începuse să îi spună,

Că începe mult a o iubi.

 

- În suflet mi-a pătruns lumină,

Potop de fericire l-a scăldat,

Erupt din tine Mădălină,

Gingaşă roză fără de păcat.

 

Şi pe furiş o sărută dulceag,

Ea, ca răspuns, îi dă o palmă,

Apoi îl sărută cu drag,

Arătându-se blajină, calmă.

 

Încet iubirea aripi prinse,

Iar cele două trupuri cad în iarbă,

De-o singură dorinţă sunt cuprinse,

Ca dragostea încet, încet să fiarbă.

 

- Ca o zână eşti …Mălina mea,

Cu funda-n piept, şopti din gură,

Iar ea roşind, mereu rostea:

- Să nu mă părăseşti… te jură.

 

- Nu fi prostuţă Mădălină,

Încrede-te-n cuvântul meu,

Cu tine viaţa mi-e senină,

Şi alăturea-ţi voi fi mereu.

 

Dar timpul trece nemilos,

Iar Mădălina aşteaptă înlăcrimată,

Să treacă al ei Făt Frumos,

Prin faţă pe la poartă.

 

Cu faţa plânsă şi de geam lipită,

Privind portiţa ce o bate vântul,

Rosti copila, acum nefericită,

Acide vorbe, blestemându-l:

 

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

 

Te-a uitat…tu, Mădălină dragă,

Căci sufletu-i acum barbar,

Blestemul tău îl ia în şagă,

Şi-i place a fi un tip hoinar.

 

Ca şi când pe suflet neavând nimic,

Iar inima nu-i plânge-n trup,

Spre alta se îndreaptă câte-un pic,

Şi alte sentimente îi erup,

 

Şi curg torente înspre Floarea,

Altă fecioară blondă, suplă,

Ce cântă ca privighetoarea,

Vrând inima să îţi o rupă.

 

De mult o urmăreşte pe furiş,

Atunci când vine la fântână,

Şi de acolo din tufiş,

Priveşte trupul de cadână.

 

Răbdă aşa mai multe săptămâni,

Dar prinde un prea-timpuriu amurg,

Când stelele par muribunzi tăciuni,

Şi de pe boltă trişti se scurg.

 

Şi atunci când Floarea scotea apă,

El sare şi-i pune mâinile la ochi,

Speriindu-se găleata în puţ ea scapă,

Sărindu-i pe obraz vreo câţiva stropi.

 

Duios îi şterge picătura,

Cu ochi blajini ea îi surâde,

Cu buzele atunci îi cată gura,

Şi o sărută pe când râde.

 

Pe loc s-a propulsat amorul,

Fără cuvinte ori vorbe alese,

Şi Floarea se lăsă cu binişorul,

Căci din priviri se înţelese.

 

Sub cerul ce părea incendiat,

Cu funda-n mână Floarea-i fericită,

Şi pricopsită e cu un păcat,

Dar nu îi pasă căci crede că-i iubită.

 

Fericirea nu-i mai încăpea în piele,

Când zi de zi cu Păstorel se întâlnea,

Şi toate o făceau să spere,

Că el e viaţa pentru ea.

 

Trăieşte ca în rai cadâna,

Plutind uşor peste iubire,

Pe cap cu lauri îi cununa,

Şi chipul plin de fericire.

 

Doar peste puţintică vreme,

Iubitul, nu mai trece pe la ea,

Iar Floarea, naivă, ea se teme,

Să nu i se fi întâmplat ceva.

 

Aşteaptă la fântână nopţi în şir,

Ca prinţişorul să-i sosească,

Din păr şi iarbă împletind un fir,

Cu gând să-l dăruiască.

 

Cu fiece zi, noaptea-i mai neagră,

Şi aşteptarea îi pare o veşnicie,

Culori închise par să o atragă,

Iar prinţul nu mai vrea să vie.

 

Cu lacrimi în ochi şi inima frântă,

Ea caută pe Păstorel nervoasă,

Cu nimeni în cale nu cuvântă,

Trântind portiţa intră furtunoasă.

 

Lângă pridvor la umbră sub o viţă,

Stă căutatul foarte relaxat …

Tresare când o zăreşte pe fetiţă,

Şi-n cale îi sare îngrijorat.

 

- O! Ce-i cu tine dragă Floare,

De intri tunet şi în grabă,

Sfârşitul lumii vine oare?

Ori ţie mintea nu ţi-e întreagă?

 

- Spui vorbe aspre măi mişele,

Şi de-al meu of te faci străin,

Căci de-ai strivit visele mele,

Eu te omor pungaş hain.

 

- Şezi cuminte Floricică,

Mânia ce te umple, jos o varsă,

Că doar nu crezi frumoasă mititică,

Că ţi-am jucat vreo farsă,

 

- Deci mă iubeşti, frumosul meu,

Ah! Cât m-am îndoit de tine …

El retrăgându-se mereu,

Distanţa între Floarea o menţine.

 

Când se mai potoli biata copilă,

Strângându-şi degetele ce-i pocnesc,

Tâlharu îi spuse fără milă,

- Tu Floareo… eu nu te mai iubesc.

 

Cu faţa îngrozită şi împietrită,

Buimacă cată către dânsul,

Cu zece ani se face îmbătrânită,

Şi o îneacă plânsul.

 

Prin râu de lacrimi, temătoare,

Ea cere implorare şi iubire,

Dar viaţa neîndurătoare,

I-a dăruit o aspră amăgire.

 

Cu mâna rugătoare către el,

O ultimă speranţă îi cere fata,

Dar crudul, neumanul Păstorel,

În faţă îi trânteşte poarta.

 

Prinzând a porţii flori fieroase,

Săraca Floarea strigă răvăşită,

Blestemul unei prea frumoase,

Dar prea puţin iubită:

 

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

 

Nepăsător el intră în casă,

În patul moale se ascunde,

Privind fotografia de pe masă,

În care un chip blajin surâde.

 

Se întinde o ia şi o sărută,

La pieptul său amar o strânge,

Căci ea acum e zâna apărută,

După care inima îi plânge.

 

Şi-n gând cu sâmbăta de clacă,

Când pe deal la coasă o să îi adune,

El tot mai mult în vis se îneacă,

Pierind încet, încet din astă lume.

 

Visează clipa când o întâlneşte,

Şi o devoră ca un lup flămând,

Nimic nu pare că-l trezeşte,

Din visul său frumos şi blând.

 

Flăcăi şi fete o porni,

Când naşte dimineaţa,

Şi-n ochii lor puteai citi,

Cât de frumoasă-i viaţa.

 

Cu glume, cântece şi dans,

Scurtau a drumului lungime,

Iar seceri, coase în balans,

Se unduiau sublime.

 

E ritualul unor gâde,

Căci marea galbenă o să cadă,

Sub soarele ce încă râde,

În dinţii lor de pradă.

 

Ajung în lanul plin de spice,

Din care bobul stă să iasă,

Copile-şi prind pe cap baticuri,

Flăcăi trag cutea peste coasă.

 

În partea mai ascunsă dinspre râu,

Coseşte Păstorel de zor,

Cu trupul zvelt cuprins în brâu,

Iar gându-i fugăreşte un nor,

 

Cu chip să-l mâne către copiliţa,

Leită celei de la piept, din poză,

Ca să-i umbrească lin guriţa,

Şi să i-o facă din nou roză,

 

Căci soarele stea ticăloasă,

Un misogin rău şi cumplit,

Îi arde pielea albă şi frumoasă,

Şi-i seacă a ochiului sclipit.

 

Privind la brazda doborâtă,

Privind şi către fata blondă,

Ce pare azi posomorâtă,

Dar singura în păr cu fondă,

 

Abia aşteaptă timp de răsuflare,

Când trupul ca răsplată-l cere,

Când toţi se strâng în roată mare,

Şi-şi sting dogoarea în tăcere.

 

Atunci întreabă un cunoscut,

Ce nume poartă fetişoara,

Acesta pe un ton nu prea plăcut,

Îi spune totuşi, păi … Mioara.

 

- Dar vezi de stai departe,

Ea, nu-i de cele ce cunoşti,

Şi dragostea nu şi-o împarte,

Şi nici nu cată înspre proşti.

 

- O, vezi de vorba ţi-o alină,

Şi nu vorbi fără cusur,

Ori pusa-i ochii pe felină,

Şi frică ţi-e să nu ţi-o fur.

 

- A, nu, vorbeam şi eu în vânt,

Căci te cam ştiu de poamă bună,

Dar dragostea-i citită în cuvânt,

Şi în privirea sa nebună.

 

Mioara fuge către o căpiţă,

Şi se cufundă adânc în ea,

Iar trupu-i pare o mlădiţă,

În vârf cu-o nestemată stea.

 

Acum e pentru mine momentul,

Îşi zise Păstorel în gând,

Să-i îndulcesc Mioarei sentimentul,

Cu-o floare şi-un mieros cuvânt.

 

Porni c-un roşu mac în mână,

Rupt dintr-un pâlc însângerat,

Înspre făptura ca o zână,

Ce-n fân uscat s-a cufundat.

 

Tiptil, tiptil să n-o trezească,

Vicleanu` ajunge lângă ea,

Pe faţa albă, îngerească,

Cu macul, fin o mângâia.

 

În somnu-i dulce ea zâmbeşte,

Cu mâna vrea să-ndepărteze,

Acel ceva ce-o necăjeşte,

Şi-i face trupul să vibreze.

 

Un pic ea crapă ochişorii,

Prin ceaţă îl zăreşte pe băiat,

Pe loc prind roşu obrăjorii,

Şi în şezut s-a ridicat.

 

- Ce faci tu aici străine?

Ce cauţi să mă trezeşti?

- Tu, Mioaro şezi cu bine,

Şi te rog să îmi zâmbeşti.

 

I-a în dar această floare,

Ce roşeşte ca şi tine,

Las-o încolo de pudoare,

Şi vino de şezi cu mine.

 

Un timp ea se arătă cuminte,

Apoi treptat se puse lângă el,

Şi îl întrebă fierbinte:

- Ce vrei tu măi, Păstorel?

 

Îi ia în palmă părul moale,

Şi îl sărută cu plăcere,

Spice alese îi pune-n poale,

Şi o întreabă cu durere:

 

- Vrei tu copiliţă oare,

La horă să-mi fii parteneră,

Mâine de sfânta sărbătoare,

Căci inima-mi la tine speră?

 

 - Nu ştiu zău ce-o să-ţi răspund,

Fiindcă tot se aude că eşti rău,

Iar fetele de tine se ascund,

Înşelăciunea fiind scopul tău.

 

-Acestea-s vorbe tu Mioară,

Spuse de-un suflet egoist,

Care vrea ca să mă piară,

Şi să uite că exist.

 

Şi apoi ce poate fi o zi,

De joc, de veselie mare,

De bine nu te vei simţi,

Jur să nu-ţi dau căutare.

 

- O parte din mine te place,

Dar alta, mă trage înapoi,

Ceva în mine nu-mi dă pace,

Dar tot ceva mă face să mă-nmoi.

 

- Ei bine Păstorel ai câştigat,

Accept a ta invitaţie,

Dar un singur gest de rău băiat,

Şi mi-ai căzut în dizgraţie.

 

Mână în mână încet se ridică,

Prin grâul cosit alene păşesc,

Toţi cei prezenţi nu mai mişcă,

Ci împietriţi la ei privesc…

 

- Cum poate fi aşa cuceritor,

De frânge inima în fată?

Ce spune de-i aşa convingător,

Sau cu ce licoare o îmbată?

 

Furat-a oare a lui Cupidon săgeţi,

De-i cad în plasă toate nemişcate,

Se întreabă o ceată de băieţi,

Că altceva să fie, nu se poate.

 

De o oră se găteşte la oglindă,

Şi toată garderoba e în van,

Doar de-o găsi ceva să-l prindă,

Încât să pară un gentleman.

 

Mai bine ca un mire s-a îmbrăcat,

De l-ai vedea pe loc te-ai şi topi,

Se-ntorc priviri pe uliţa din sat,

Şi se întreabă: - Cine o fi ?

 

Cu roze o aşteaptă pe Mioara,

Când îl zăreşte, ea rămâne mută,

Şi roşie toată se făcu fecioara,

Simţind pe Cupidon cum o sărută.

 

Văzându-i pe amândoi cum dănţuiesc,

Mulţimea se opreşte din jucat,

Îndrăgostiţii cu ochii-n lacrimi privesc,

Fiindcă nu-i ceva mai minunat.

 

Făcură bătături de atâta joc,

Şi frânţi căzură pe o bancă,

Retrasă undeva lângă un foc,

Ce mai trăieşte printr-o creangă.

 

Şi vrând pe păr să o mângâie,

Ea se retrage speriată,

E galbenă ca o lămâie,

Şi-n ochi o lacrimă-i se arată.

 

- O, ce-i cu tine tu Mioară,

De feri ca un iepuraş fricos,

Nu lăsa amorul să dispară,

Şi atinge-mă şi tu duios.

 

- Mi-e frică dragă să-ţi vorbesc,

Mi-e teamă şi că nu te pot atinge,

Deşi încep să te iubesc,

Al tău trecut murdar mă-nvinge.

 

- Nu fi copilă tu fiinţă,

E timpul aproape de amiezi,

La vorbe nu mai da credinţă,

Căci nu te lasă să visezi.

 

Şi uită vorba unor rău voiţi,

Căci rupi din dragostea ce o visezi,

Ea face rău la cei îndrăgostiţi,

Şi-ţi smulge ţelu` în care crezi.

 

Aceste vorbe rostindu-le mieros,

El îi înmoaie inima de piatră,

Şi atingându-i trupul mlădios,

O poartă într-un tremur toată.

 

Ea îi răspunde prin dulci mângâieri,

Pornite din buzele-i rozii,

În inimi li se nasc noi primăveri,

În care zburdă doi inocenţi copii.

 

Chiar focul muribund se întremează,

Când simte atâta dragoste în jur,

Prin pâlpâiri duioase luminează,

Amorul ce a prins contur.

 

Copila-i prinsă în al iubirii labirint,

Plin de plăceri tot mai sublime,

Însă plăceri care te mint,

Şi te devoră când te simţi mai bine.

 

A fericirii o expresie pură,

E lacrima ce-i curge pe obraz,

El i-o soarbe cu a sa gură,

Prinzând-o tandru de grumaz.

 

- Îţi mulţumesc prinţesă mică,

Pentru această clipă de amor …

Ea îi răspunse în piept cu frică,

-  Mi-e teamă c-am să mor.

 

De sub bancă funda ridicându-i,

- Care-i motivul? O întrebă mirat,

În braţe amarnic, ea plângându-i,

Printre suspine îi spuse tremurat:

 

- Mi-e teamă să nu mă părăseşti,

Să fie pentru tine doar o aventură,

Gândind că vrei să amăgeşti,

Şi să-ţi baţi joc de-a mea făptură.

 

C-un râs puternic şi perfid,

El saltă în picioare lângă foc,

Bolţile o clipă se deschid,

Privind la fata fără de noroc.

 

Cu băţul aruncând în neant scântei,

Mişelu-i spuse fără ocolire,

Că tot ce fuse între ei,

A fost plăcere, nu iubire.

 

Minute în şir rămase fără grai,

Privind buimacă către lună,

Şi-n noapte părul său bălai,

Părea o zi dintr-o furtună.

 

O gâză ce nu i-a ştiut amarul,

O trezeşte din suspin,

 Şi, neprivind înspre tâlharul,

Ce i-a înfipt în inimă un spin,

 

Porni încet c-un mers bolnav,

Ce desenează un sfârşit de lume,

Un rest de glas din trupul său firav,

Făcu ca bezna să răsune:

 

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

 

Pe uliţa din satul pitoresc,

Se plimbă flăcăul întristat,

Căci toţi cu ură îl privesc,

Şi-l ocolesc ca pe-un ciumat.

 

Prieteni de viaţă adolescentină,

Fete ce cândva de el erau îndrăgostite,

Azi îl privesc ca pe-o botină,

Ferind din calea-i îngrozite.

 

Încearcă acum la cele urâţele,

Căci el tot ca un prinţ arată,

Crezând că e firesc ca ele,

Să îl iubească de îndată.

 

Dar şi mai trist atunci devine,

Iar inima şi mintea-i se golesc,

Văzând că şi cele la trup pline,

Îi râd în nas şi-l ocolesc,

 

Strigându-i adevărul peste umăr,

Că în iubire nu e totul s-arăţi bine,

Oricum ai fi, bătrân sau tânăr,

Contează sufletul din tine.

 

Căzut în dizgraţie băiatul,

Neputând prezentul să accepte,

Cum că a fost cândva afemeiatul,

Ce a purtat prea multe sceptre …

 

E plin de-o rece suferinţă,

Ar vrea ca timpul să-l întoarcă,

Să îndrepte răul din a sa fiinţă,

Iubirea ce acum îl seacă.

 

În haos i se pierde mintea încet,

Privirea-i cată rugătoare,

Cu amintirile într-un duet,

Porneşte spre a pierzaniei vâltoare.

 

Orice femeie pe care o întâlneşte,

O întreabă de vrea să-i fie soaţă,

Cu glasu-i său mieros îi povesteşte,

Cum copilele-i îngenuncheau în faţă.

 

Nici una nu îl bagă în seamă,

Fiindcă toate îl ştiu pe nefericit,

Că a înebunit doar de o teamă,

Aceea de a nu mai fi iubit.

 

Unii copii mai neastâmpăraţi,

Ori fetişcane ce încep a se mări,

Se ţin de dânsul agăţaţi,

Şi dinaintea-i încep a sări,

 

Iar unul strigă cât ce poate,

- Acesta-i nebunul ce a fost blestemat,

De cele trei fecioare ruşinate,

Şi de al său amor necurat.

 

Atunci el se pune pe fugă,

Şi-n casă se-nchide disperând,

Iertare le cere prin rugă,

Şi în rugă adoarme plângând.

 

Îl ajunse blestemul aruncat,

De fetele ce au fost umilite,

În suflet îl roade un păcat,

Şi zilele i se scurg neumbrite.

 

Iar noaptea i-a devenit calvar,

Şi visele frumoase ce le-avea,

S-au concentrat într-un coşmar,

Ce inima încet îi otrăvea.

 

Şi zi de zi îi este tot mai rău,

Şi mai închis la minte se arată,

Speranţa piere încet din chipul său,

Furişându-se într-o inimă de fată.

 

Simte moartea neagră, rece,

Ce-i cere ca iubită s-o aleagă,

Mângâindu-l peste trupu-i trece,

El … nu poate s-o înţeleagă.

 

Ea îi joacă feste crude,

Apărându-i ca fecioarele,

Blonde, albe, mici şi nude,

Sărutând picioarele.

 

Apoi roată în juru-i dănţuiesc,

Râzând cu poftă de al lui necaz,

Ba îl sărută, ba îl pălmuiesc,

Şi-n a lor joacă îl ţine treaz.

 

Dispar. Zăreşte o picătură de lumină,

Ce scapără într-un fulger mai apoi,

Din care se naşte frumoasa Mădălină,

Ce plânge cu lacrimi puhoi.

 

- O, cât te-am iubit prostuţule,

Dar nu ai vrut să crezi în mine,

Te las acum drăguţule,

Şi-mi pare rău de tine …

 

Încearcă amarnic să o strige,

Ea piere eclipsată de un gând,

Ce poartă roze şi ferige,

Iar pe petale stă Floarea râzând.

 

- Ah! Ce mai faci tu prinţ frumos?

De-ai şti cât am plâns iubirea noastră,

Dar tu ai fost mult prea fălos,

Şi ai ucis o pasăre măiastră.

 

- Tu Floareo… răsună un glas,

Dar roza se scutură şi ofileşte,

Şi din sămânţa cea rămas,

Frumoasa Mioară se iveşte.

 

- Of, frumoasă mea pacoste,

Te plânge inima-mi necontenit,

Chiar dacă în a noastră dragoste,

Am fost singura care a iubit.

 

- Aşteaptă, o vorbă să îţi spun…

Ea, piere sub a morţii coasă,

La fel şi chipul lui nebun,

Cu a sa poveste dureroasă.

 

Chiar şi în această dusă clipă,

N-a încetat iubirea să-şi arate,

Pentru femeia blondă, mică,

Ce l-a purtat către eternitate.

 

 

Еще ...