Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 22 февраля 2024
Добавлено в избранное: 1
Комментарий: 2
Просмотры: 545
Комментарий
Стихи из этой категории
P.S.
salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.
totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura,
dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -
deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»
stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,
nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,
dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,
ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.
paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,
pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.
sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»
P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.
Iarna din mine
Azi lupt cu frigul din mine,
Cu ierni ce încep să m-acuze,
Mă-ngheață geruri străine,
Și-mi crapă tăcerea pe buze.
Sub piele îmi urlă pustia,
Și-n măduvă-mi ninge ușor,
Nămeți îmi încarcă vecia,
Și tâmplele ninse mă dor.
C-un urlet de gheață mă strig,
Dar nu-i mântuire în glas,
Mi-e viața o haină de frig,
Și timpul un sloi ce-a rămas.
Simt trupul o scorbură albă,
Și sufletul – viscol cioplit,
Pe umeri mi-atârnă o salbă
Din gheață și foc netopit.
În mine e iarna cea mare,
Un secol de alb clandestin,
Și-n frigul ce-n mine răsare,
Apune un rece destin...
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Tu, iunie al lor
Tu, iunie al lor
Plângi că nu-i mai ai
Sau plângi că ai să-i pierzi
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
Învață să te bucuri, cu ei,de ei
Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil
Părinți-s fericiți, căci tu exiști
Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi
Sau ei te chem
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
De-i uiți pe ei, părinții tăi
Nici tu nu mai existi
Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg
Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști
Nici gând, nici suflet n-ai mai fi
Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai
Sau cazul fericit, când încă îi mai ai
Se bucura nespus, că ești copilul lor
Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți
Copile sa nu-i uiți
Ești iunie al lor
Florin Ristea
1 iunie 2024
21:55
P.S.
salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.
totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura,
dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -
deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»
stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,
nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,
dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,
ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.
paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,
pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.
sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»
P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.
Iarna din mine
Azi lupt cu frigul din mine,
Cu ierni ce încep să m-acuze,
Mă-ngheață geruri străine,
Și-mi crapă tăcerea pe buze.
Sub piele îmi urlă pustia,
Și-n măduvă-mi ninge ușor,
Nămeți îmi încarcă vecia,
Și tâmplele ninse mă dor.
C-un urlet de gheață mă strig,
Dar nu-i mântuire în glas,
Mi-e viața o haină de frig,
Și timpul un sloi ce-a rămas.
Simt trupul o scorbură albă,
Și sufletul – viscol cioplit,
Pe umeri mi-atârnă o salbă
Din gheață și foc netopit.
În mine e iarna cea mare,
Un secol de alb clandestin,
Și-n frigul ce-n mine răsare,
Apune un rece destin...
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Tu, iunie al lor
Tu, iunie al lor
Plângi că nu-i mai ai
Sau plângi că ai să-i pierzi
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
Învață să te bucuri, cu ei,de ei
Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil
Părinți-s fericiți, căci tu exiști
Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi
Sau ei te chem
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
De-i uiți pe ei, părinții tăi
Nici tu nu mai existi
Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg
Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști
Nici gând, nici suflet n-ai mai fi
Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai
Sau cazul fericit, când încă îi mai ai
Se bucura nespus, că ești copilul lor
Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți
Copile sa nu-i uiți
Ești iunie al lor
Florin Ristea
1 iunie 2024
21:55
Другие стихотворения автора
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Boabe de rouă
Roua pe iarbă zilele-și curmă,
Oile urcă răsfirate de turmă,
Pământul își plânge iarba păscută,
Și toată pădurea astăzi e mută.
Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,
Groaza-mi sporește sub mângâieri,
Tot câmpul devine într-o clipă arid,
Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.
Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,
Frunzele tremură, moarte în cale,
Raze fierbinți în mine se frâng,
Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.
Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,
Din zâmbetul tău seva îmi trag,
Din iarbă cu patos roua o strâng,
Și bob cu bob îți împletesc un șirag.
Noaptea sfârșește și zori se ivesc,
Iarba surâde la ziua cea nouă,
Stai tristă, și plângi, și privesc,
Cum lacrima ta devine boabe de rouă.
Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Boabe de rouă
Roua pe iarbă zilele-și curmă,
Oile urcă răsfirate de turmă,
Pământul își plânge iarba păscută,
Și toată pădurea astăzi e mută.
Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,
Groaza-mi sporește sub mângâieri,
Tot câmpul devine într-o clipă arid,
Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.
Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,
Frunzele tremură, moarte în cale,
Raze fierbinți în mine se frâng,
Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.
Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,
Din zâmbetul tău seva îmi trag,
Din iarbă cu patos roua o strâng,
Și bob cu bob îți împletesc un șirag.
Noaptea sfârșește și zori se ivesc,
Iarba surâde la ziua cea nouă,
Stai tristă, și plângi, și privesc,
Cum lacrima ta devine boabe de rouă.
Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
Gabriel Trofin