Cu fiecare vers...

Разве плохо быть волком? Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, ты певец, ты белой дамы певец её призывая лучезарный венец.

Разве плохо быть волком? Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,  в голове и в воле, несломанный летающий беркут.

Разве плохо быть волком? Твой голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, где темнота стеной, где мира последний обрыв.

Разве плохо быть волком? Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, даже стая когда к стене прижала, ты стоишь, собака бы убежала.

Разве плохо быть волком? В дыхании пару ты силы находишь, весь мир горит в аду, а ты даже не стоиншь.

Lumea in care traim este o poveste

Scrisa de un pictor

Si povestita unor copii, de demult,

In jurul focului, noaptea,

Pe tarmul marii.

Copii au crescut si au plecat in lume,

Spre tarmul altei mari,

Unde au povestit ce mai stiau,

Copiilor lor, si tot asa,

Pana au obosit si au uitat.

De atunci umbla de colo colo,

Copii cu copii, batrani cu batrani,

Si se privesc cu neincredere,

Ca-s prea batrani sau prea tineri

Sa se bucure de povestea

Scrisa de un pictor

Si povestita unor copii de demult...

Si asa mergeam odata

Printre pomii din gradina

Admirand natura toata

Era un vis, doar noi de vina

Am visat trecutu n umbra

Viitorul generatiei noastre

Distrus de o hartie si o punga

Ajutat de mari relatii

Devenim niste roboti

Programati de bani, de hoți

Azi maine nu mai suntem

Traim doar sa *promitem

Pe scenă iarna își așterne fulgii,

În dansul clasic și contemporan;

Se-aude-ncet ecoul rugii

De a pătrunde-n noul an

Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...

Ne scuturăm bocancii grei, murdari,

Ce ne-au purtat o lungă perioadă

Prin groaza-n care-atâți hoinari

Se zbat și se spetesc, crezând

Că totul ține de puterea omenească;

Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând

Că binele-i din dragostea dumnezeiască.

Irina Anghel, București, 2021.

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Ce-a ajuns țara acum ?

Ajungi să spui,tot e minciună,

Minciună-i vorba ce-o arunci

Spunând că viața-i mai bună.

Mai bună viața pentru cine?

Ce-a fost sătac ,sărac rămâne

Căci leafa ta doi bani nu face,

Te mustră soața apoi tace.

Și vezi vitrinele încărcate

Găsești în ele tot  ce vrei

Dar prețurile nu-s de noi

Copii flămânzi ,flămânzi și goi.

Sunt mulți ca  mine,vai de ei

Muncim din greu ,dar nu avem lei

Leii noștri n-au valoare

S-au  dus schimbați peste hotare.

Voi,ce azi cârmuiți țara

Pe unde vă petreceți vara?

De unde atâtea milioane?

Le-ați primit comisioane?

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.

Mi-s zilele din ce în ce mai triste,

Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,

Spre cer înalț lungi acatiste,

Deși de vină-s numai dânșii.

Absorb lumini tot mai obscure,

Și bântui drumuri lungi, ferite,

Din mine crește falnic o pădure,

Și-n loc de ramuri cresc cuțite.

E nefiresc dar umbra-mi curge,

Și nici nu stă-n lumina mea,

De fapt e rana mea cu sânge,

Și dâra strălucind în urma sa.

E-un râu ce-și scurmă albia în taină,

Pe maluri plâng fantomele din el,

Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,

Pe care-o port în drumul meu stingher.

Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,

În visuri stinse-n focuri prea devreme,

Și-n mine ascund un dor primordial,

Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.

Pe cer mi-e steaua fără strălucire,

Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,

Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,

De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.

Tăcută stai sub bradul falnic,

Și-ngândurată brusc ai devenit,

Să îți vorbesc îmi e zadarnic,

De ce am mai venit?

Privești în gol cu ochii reci,

Și trupu-ți pare îmbolnăvit,

Refuzi cu mine să petreci,

De ce am mai venit?

E câmpu-n jur umplut cu flori,

Și-un tril de păsări nesfârșit,

Nu spui nimic și mă ignori,

De ce am mai venit?

De zile-ntregi trăiești o dramă,

Iar totu-n jur îţi pare îmbătrânit,

Privești spre cer și-ntrebi cu teamă,

De ce n-a mai venit?

M-am căţărat pe culmea disperării,

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

Prin prisma neagră a trădării,

Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,

Mai trăiesc pentru un singur gând,

Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,

Căci viaţa parşivă m-a trădat,

Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,

Numai spre bine am mers cu pertinenţă,

Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,

M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,

Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.

De ce să mai aştept dimineaţa,

Când şi-n noapte se poate muri?

Gheaţa crapă ca o coajă,

Soarele râde iară,

Iese ursul din găboajă,

Va fi iarăşi primăvară.

Iarba luptă în pământ,

Să poată ieşi afară,

Peste tot oameni săpând,

Pe ogor se ară iară.

Iese puiul din găoace,

Câmpu-i plin de ghiocei,

Sosesc păsările încoace,

Iar la stână primii miei.

Mugurele crapă-n ram,

În ecou se-aude cucul,

Grădinarul tam-nesam,

Curăţă acuma nucul.

Codrul prinde iar verdeaţă,

Musca zboară amorţită,

Un batal cu lână creaţă,

Umblă să îşi ia iubită.

Hornul nu mai scoate fum,

S-a ieşit din hibernare,

Toate s-au trezit acum,

Soba, merge la culcare.

Un broscoi pe cap cu gheaţă,

A ieşit acum din mâl,

Se holbează la albeaţă,

- Încă nu-i topit destul.

Curg pâraiele la vale,

Râul stă să se revarsă,

Strânge tot ce-i iese-n cale,

Cară tot, nimic nu lasă.

Se aud triluri în văzduh,

Păsări, stoluri mari, sosesc,

Raţa îşi cată cuibu-n stuf,

Totul e prea pitoresc.

Se trezeşte iar natura,

Lin se metamorfozează,

Iar îşi va schimba alura,

Totu-n jur vibrează.