Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 22 февраля 2024
Added in favorites: 1
Comments: 2
Views: 554
Comments
Poems in the same category
Vreau să...
Vreau să uit tot răul ce-a fost,
Să-mi amintesc doar ce-i frumos,
Amintirile să-și găsească un adăpost,
În mintea mea, un loc misterios.
Vreau să iubesc cum n-am iubit,
O femeie ca un înger de frumoasă,
Cum nici nu mi-am închipuit,
Că aș putea să găsesc vreodată.
Vreau să înconjor pământul,
Să mă plimb pe globul întreg,
Să mă bucur și de vântul,
Pas cu pas, continuând să merg.
Vreau să zbor ca păsările cerului,
Liber prin aer să mă deplasez,
Să fiu mai aproape de razele soarelui,
Cu ele neîncetat să mă încălzesc.
Vreau să mă apropi de Dumnezeu,
Prin rugăciunii cu El să vorbesc,
Așa cum sunt, să-i mulțumesc mereu,
Să nu uit niciodată să-l proslăvesc.
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
CONVERSAȚIE POETICĂ
Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea
" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?
" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și din regăsiri de sine. "
Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Iarna
Iarna e minunată
Mai ales cu fulgii ei de zăpadă
Care se așează
Și ei formează
Oamenii de zăpadă
Cu Crăciunul în decembrie,
Și cu Anul Nou care vine repede
Nici nu poți înțelege
Anu,cât de repede trece
Când te vei duce la munte
Și îți vei împacheta ski-urile
Nu vei mai pleca
De la distracția pe care o vei avea
Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
Vreau să...
Vreau să uit tot răul ce-a fost,
Să-mi amintesc doar ce-i frumos,
Amintirile să-și găsească un adăpost,
În mintea mea, un loc misterios.
Vreau să iubesc cum n-am iubit,
O femeie ca un înger de frumoasă,
Cum nici nu mi-am închipuit,
Că aș putea să găsesc vreodată.
Vreau să înconjor pământul,
Să mă plimb pe globul întreg,
Să mă bucur și de vântul,
Pas cu pas, continuând să merg.
Vreau să zbor ca păsările cerului,
Liber prin aer să mă deplasez,
Să fiu mai aproape de razele soarelui,
Cu ele neîncetat să mă încălzesc.
Vreau să mă apropi de Dumnezeu,
Prin rugăciunii cu El să vorbesc,
Așa cum sunt, să-i mulțumesc mereu,
Să nu uit niciodată să-l proslăvesc.
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
CONVERSAȚIE POETICĂ
Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea
" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?
" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și din regăsiri de sine. "
Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Iarna
Iarna e minunată
Mai ales cu fulgii ei de zăpadă
Care se așează
Și ei formează
Oamenii de zăpadă
Cu Crăciunul în decembrie,
Și cu Anul Nou care vine repede
Nici nu poți înțelege
Anu,cât de repede trece
Când te vei duce la munte
Și îți vei împacheta ski-urile
Nu vei mai pleca
De la distracția pe care o vei avea
Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
Other poems by the author
Meșterul Man-UE
Aceeași zi de spart la piatră,
Cu târnăcoape de burete,
Cu apă chioară și azimă coaptă,
Zidim ferestre în perete.
Mâncăm betonul uns pe pâine,
Și bem rugină de Cotnari,
Ne latră mațul ca un câine,
Iar ochii-n cap privesc hoinari.
Ne plânge-n zid la fiecare,
Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,
Ne-au pus în cap laboratoare,
Ca să ne facem alta mai frumoasă.
Dormim toți azi și pentru ieri,
Și împărțim avutul pe din două,
Între pereți zidim și prizonieri,
Și le dăm drumul când nu plouă.
Adio mamă! Adio, țară dragă!
Și toți copiii mei înstrăinați,
Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:
Noi n-am plecat, am fost forțați...
Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.
Evadare
Eu, neatentul ce întotdeana am gafat,
Şi am simţit firescul ca pe un infern,
Mi-am dat acordul să fiu judecat,
Într-un ospiciu de nebuni modern.
Apărător să-mi fie un bătrân senil,
Iar cel ce mă acuză un uituc,
Și toate faptele de când eram copil,
Să-mi fie prezentate aici la balamuc.
Aprodul cu de-a sila să bage martorii pe ușă,
Iar eu în boxă să dansez cadril,
Să fie totul jăratec și cenușă,
Să simt în mine acest dezastru inutil.
Vacarmul s-a stârnit rapid în sală,
Și toți mă aclamă ca pe o vedetă,
Jurații-mi cer să cad la învoială,
Și să renunț la viața-mi deșuetă.
Într-un final mi s-a rostit sentința,
Exilul printre oameni, de nici un drept privat,
Dar mi-am simțit trădată conștiința,
Și-a doua zi, în zori, am evadat.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Meșterul Man-UE
Aceeași zi de spart la piatră,
Cu târnăcoape de burete,
Cu apă chioară și azimă coaptă,
Zidim ferestre în perete.
Mâncăm betonul uns pe pâine,
Și bem rugină de Cotnari,
Ne latră mațul ca un câine,
Iar ochii-n cap privesc hoinari.
Ne plânge-n zid la fiecare,
Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,
Ne-au pus în cap laboratoare,
Ca să ne facem alta mai frumoasă.
Dormim toți azi și pentru ieri,
Și împărțim avutul pe din două,
Între pereți zidim și prizonieri,
Și le dăm drumul când nu plouă.
Adio mamă! Adio, țară dragă!
Și toți copiii mei înstrăinați,
Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:
Noi n-am plecat, am fost forțați...
Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.
Evadare
Eu, neatentul ce întotdeana am gafat,
Şi am simţit firescul ca pe un infern,
Mi-am dat acordul să fiu judecat,
Într-un ospiciu de nebuni modern.
Apărător să-mi fie un bătrân senil,
Iar cel ce mă acuză un uituc,
Și toate faptele de când eram copil,
Să-mi fie prezentate aici la balamuc.
Aprodul cu de-a sila să bage martorii pe ușă,
Iar eu în boxă să dansez cadril,
Să fie totul jăratec și cenușă,
Să simt în mine acest dezastru inutil.
Vacarmul s-a stârnit rapid în sală,
Și toți mă aclamă ca pe o vedetă,
Jurații-mi cer să cad la învoială,
Și să renunț la viața-mi deșuetă.
Într-un final mi s-a rostit sentința,
Exilul printre oameni, de nici un drept privat,
Dar mi-am simțit trădată conștiința,
Și-a doua zi, în zori, am evadat.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Gabriel Trofin