Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 26 марта 2024
Added in favorites: 1
Views: 545
Poems in the same category
Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Acolo pe Golgota el nu o să mai urce.
Acum Iisus ,coboară de pe cruce,
Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.
Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,
Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.
Acum Iisus ,coboară printre noi,
Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.
Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,
Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.
Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,
Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.
Că a mai fost, odată schingiuit,
Pe cruce ,acolo a fost ţintit.
Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,
Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.
Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,
Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Fii calm, nu te-nerva!
Azi mai mult ca niciodată
De vrei șef mare să fii,
Capul să-ți fie plecat
Iar rușinea să n-o știi.
Ia poziție de ghiocel
Când șefu mare te ceartă,
Că nu-i bine drept să stai
Nici să-i sufli vorbă-n ceafă.
Nu le spune c-ai dreptate
Și-ncerca să schimbi ceva,
Că doar ei cunosc ce-i bine
Deci...fii calm, nu te-nerva.
Fii atent ce scoți pe gură
Mai bine rămâi drept mut,
Când în jur este gâlceavă
Fă-ți din rugă, al tău scut.
Iar, când vezi prostie multă
Și nu știi cum s-o oprești,
Fugi cât te ține puterea
C-altfel tu, te...molipșesti!
Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Acolo pe Golgota el nu o să mai urce.
Acum Iisus ,coboară de pe cruce,
Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.
Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,
Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.
Acum Iisus ,coboară printre noi,
Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.
Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,
Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.
Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,
Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.
Că a mai fost, odată schingiuit,
Pe cruce ,acolo a fost ţintit.
Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,
Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.
Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,
Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !
Străină în mine
Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,
O umbră sunt, tăcută, fără scut.
Privirile trec prin mine – gol și rece,
Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,
Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.
Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,
Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.
Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,
În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.
Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,
În brațele lui tăcerea mea e spusă.
Când toți m-au judecat fără să știe,
El m-a privit ca pe-o ființă vie.
Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,
Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.
Cu el nu trebuie să explic nimic,
Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.
E liniștea din haosul din mine,
O ancoră-ntr-o mare de ruine.
Mă ține strâns când lumea mă rănește,
Și-n ochii lui, o rază mă zidește.
Când mă prăbușc, el e acolo, viu –
Un adevăr într-un ocean pustiu.
Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,
Dar poate nu mai sunt aceea toată...
Tot ce mai știu e că în ochii lui
Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.
---
Fii calm, nu te-nerva!
Azi mai mult ca niciodată
De vrei șef mare să fii,
Capul să-ți fie plecat
Iar rușinea să n-o știi.
Ia poziție de ghiocel
Când șefu mare te ceartă,
Că nu-i bine drept să stai
Nici să-i sufli vorbă-n ceafă.
Nu le spune c-ai dreptate
Și-ncerca să schimbi ceva,
Că doar ei cunosc ce-i bine
Deci...fii calm, nu te-nerva.
Fii atent ce scoți pe gură
Mai bine rămâi drept mut,
Când în jur este gâlceavă
Fă-ți din rugă, al tău scut.
Iar, când vezi prostie multă
Și nu știi cum s-o oprești,
Fugi cât te ține puterea
C-altfel tu, te...molipșesti!
Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Other poems by the author
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.
De-aș fi...
De-aș fi în mâna ta o floare,
Pe ale ei petale buza să îți frângi,
Eu aș roși până mă doare,
Iar tu cu stropi de rouă ai să plângi.
Apoi pe frunze să mă mângâi,
Și să mă culci ușor după ureche,
Cu părul ca de aur să mă râzgâi,
De-a pururi să îți fiu pereche.
Aș fi doar primăvară pentru tine,
Te-aș îmbrăca pe veci în curcubeie,
Iar muguri vor erupe din stamine,
Și mii de flori te vor iubi femeie.
Și le vei prinde în buchet pe toate,
Iar inima-ți va fi o uriașă glastră,
Pe care v-oi fura-o într-o noapte,
Ca s-o așez la mine în fereastră
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Epigrame II
Amicului răcit
De când cu gripă, febră mare,
Și cu durerea până-n os,
Al meu amic cu nasul mare,
A devenit cam... secretos.
Unui ceasornicar
Intrând în bordel cam beat,
Etalându-și toată garda,
Matroana i-a sugerat,
Să nu-ntindă prea mult Coarda.
Femeia de serviciu
Ea, femeia de serviciu,
Are doar un singur viciu,
Când mă văd cu toți amicii,
Îmi creează deservicii.
Șah cu vecina
După ce-am servit dejunul,
În împrejurări obscure,
Cu tact i-am cedat nebunul,
Iar ea sfioasă, două ture...
Unui Gardian
Nu vreau grad de căpitan,
Fă-mă mamă gardian,
Toată lumea să mă ştie,
Om corect la puşcărie.
Unui Gardian
De când lucrezi la puşcărie,
Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,
Te-nchizi în baie stând pe tron,
Şi baţi cu lingura-n castron.
Casierița
Casierița de la mol,
Cu ochi vineți apărea,
Și într-o zi s-a dat de gol,
Ea și-acasă încasa.
La poker
Joc des poker cu un ciung,
Aproape în fiecare lună,
Și de atâta timp, n-ajung,
Să-l văd cu o mână bună.
Nepotrivire
În sfârșit să-i fac pe plac,
I-am luat lui coana mare,
Minunați pantofi de lac,
Însă ea, s-a dus la mare.
Lui Costică
Ospătarul meu Costică,
Vrând în tenis să răzbească,
Renunță subit, de oftică,
Căci voia doar să servească.
Te duci…
Te duci, și anii de iubire,
I-ai aruncat din inimă și minte,
Și-ți scânteie amarnic în pivire,
A mea duioasă rugăminte.
Te duci, călcând peste regrete,
Și lași în urmă ce-a fost ieri,
Furând și-acele mângâieri discrete,
Ce le cerșea noianul de dureri.
Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,
De jarul stins în ochii mei,
De-un vis pierdut încă din fașă,
De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.
Rămân cu mâna-n gol întinsă,
Spre ce-a pierit din viața mea,
Cu amintirea-n suflet stinsă,
Și-o rană adâncă peste ea.
Rămân cu ultima ta șoaptă,
Ce-a fost rostită printre dinți,
Iar ochii mei umili așteaptă,
Cu chipu-ți dulce să-i alinți.
Rămân, și timpul mă străbate,
Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,
Și nopțile din mine-s vinovate,
Că nu ți-au spus cât te-am iubit.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.
De-aș fi...
De-aș fi în mâna ta o floare,
Pe ale ei petale buza să îți frângi,
Eu aș roși până mă doare,
Iar tu cu stropi de rouă ai să plângi.
Apoi pe frunze să mă mângâi,
Și să mă culci ușor după ureche,
Cu părul ca de aur să mă râzgâi,
De-a pururi să îți fiu pereche.
Aș fi doar primăvară pentru tine,
Te-aș îmbrăca pe veci în curcubeie,
Iar muguri vor erupe din stamine,
Și mii de flori te vor iubi femeie.
Și le vei prinde în buchet pe toate,
Iar inima-ți va fi o uriașă glastră,
Pe care v-oi fura-o într-o noapte,
Ca s-o așez la mine în fereastră
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Epigrame II
Amicului răcit
De când cu gripă, febră mare,
Și cu durerea până-n os,
Al meu amic cu nasul mare,
A devenit cam... secretos.
Unui ceasornicar
Intrând în bordel cam beat,
Etalându-și toată garda,
Matroana i-a sugerat,
Să nu-ntindă prea mult Coarda.
Femeia de serviciu
Ea, femeia de serviciu,
Are doar un singur viciu,
Când mă văd cu toți amicii,
Îmi creează deservicii.
Șah cu vecina
După ce-am servit dejunul,
În împrejurări obscure,
Cu tact i-am cedat nebunul,
Iar ea sfioasă, două ture...
Unui Gardian
Nu vreau grad de căpitan,
Fă-mă mamă gardian,
Toată lumea să mă ştie,
Om corect la puşcărie.
Unui Gardian
De când lucrezi la puşcărie,
Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,
Te-nchizi în baie stând pe tron,
Şi baţi cu lingura-n castron.
Casierița
Casierița de la mol,
Cu ochi vineți apărea,
Și într-o zi s-a dat de gol,
Ea și-acasă încasa.
La poker
Joc des poker cu un ciung,
Aproape în fiecare lună,
Și de atâta timp, n-ajung,
Să-l văd cu o mână bună.
Nepotrivire
În sfârșit să-i fac pe plac,
I-am luat lui coana mare,
Minunați pantofi de lac,
Însă ea, s-a dus la mare.
Lui Costică
Ospătarul meu Costică,
Vrând în tenis să răzbească,
Renunță subit, de oftică,
Căci voia doar să servească.
Te duci…
Te duci, și anii de iubire,
I-ai aruncat din inimă și minte,
Și-ți scânteie amarnic în pivire,
A mea duioasă rugăminte.
Te duci, călcând peste regrete,
Și lași în urmă ce-a fost ieri,
Furând și-acele mângâieri discrete,
Ce le cerșea noianul de dureri.
Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,
De jarul stins în ochii mei,
De-un vis pierdut încă din fașă,
De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.
Rămân cu mâna-n gol întinsă,
Spre ce-a pierit din viața mea,
Cu amintirea-n suflet stinsă,
Și-o rană adâncă peste ea.
Rămân cu ultima ta șoaptă,
Ce-a fost rostită printre dinți,
Iar ochii mei umili așteaptă,
Cu chipu-ți dulce să-i alinți.
Rămân, și timpul mă străbate,
Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,
Și nopțile din mine-s vinovate,
Că nu ți-au spus cât te-am iubit.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.