Străină în mine

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.

„Scriu de durere poezie,

Cu mâinile tremurând ușor,

Cuvinte rupte din tărie

Și lacrimi puse-n loc de dor.

Le-aștern pe foi ca pe o rană

Ce nu mai vrea să se închidă,

Fiecare literă e hrană

Pentru o inimă timidă.

Scriu ca să nu mă doară timpul,

Ca să nu țip în gândul meu,

Îmi leg speranța de cuvântul

Ce cade lin, dar e mereu greu.

Și-n fiecare vers se-ascunde

Un adevăr pe jumătate spus,

O umbră care se pătrunde

În tot ce-am fost și-n tot ce-i dus.

Mă plimb prin amintiri tăcute,

Ca printr-un oraș abandonat,

Cu pași de dor, încet pierdute,

Pe străzi de suflet sfărâmat.

Întreb pereții de ce doare,

Dar nu primesc niciun răspuns,

Doar ecoul care moare

Într-un suspin mereu ascuns.

Și noaptea vine iar să-mi fure

Puținul somn ce-l mai aveam,

Îmi pune gânduri reci pe gură

Și-mi spune tot ce nu voiam.

Dar scriu — și-n scris găsesc scăpare,

Chiar dacă doare fiecare rând,

E singura mea vindecare

Când lumea pare că-i flămândă de gând.

Și poate într-o zi, durerea

Va obosi să mă mai ceară,

Iar poezia — mângâierea —

Va fi lumină, nu povară.

Poate cuvintele-or să zboare

Din colțul ăsta de abis,

Și-or duce-n ele alinare

Pentru un alt suflet închis.

Dar până-atunci, în nopți târzii,

Când liniștea devine strigăt,

Eu scriu de dor și de pustii

Și-mi țin sufletul aproape, frigând.

Îmi port durerea ca pe-o haină

Pe care nu o pot lăsa,

Și-n fiecare vers e taina

A tot ce n-am putut uita.

Scriu de durere poezie,

Dar printre versuri, încet-încet,

Se naște-o mică bucurie:

Că încă simt… și încă cred.

Că din ruine și tăcere

Se poate naște început,

Și chiar și cea mai grea durere

Nu ține sufletul pierdut.”

Toți cred că sunt bine,

Cu zâmbetul pe buze,

Dar în adâncul meu e o mare de umbre,

Pe care nu o vede nimeni.

În fața lumii mă fac puternic,

Dar în interior mă clatin,

Toți cred că sunt bine,

Căci nu arată nimeni ce-i din spate.

Tăcerea mea e vocea care strigă,

Frica mea e mascată de curaj,

Toți cred că sunt bine,

Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.

Toți cred că sunt bine,

În spatele fiecărui pas,

Mă ascund în spatele unui zâmbet,

Fără să-i las să vadă ce mă apasă.

În jurul meu e zgomotul vieții,

Dar în sufletul meu e liniște,

O liniște grea, plină de neînțeles,

Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.

Toți cred că sunt bine,

Căci ochii mei spun altceva,

Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,

Fiecare privire mă adâncește mai mult.

Când mă uit în oglindă,

Văd o față străină,

Cine e cu adevărat „eu”?

Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?

Seara, când totul se calmează,

Mă simt gol, fără forme,

Toți cred că sunt bine,

Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.

În fiecare zi mă joc cu cuvintele,

Le dau forme, le fac să strălucească,

Dar în spatele lor se ascunde o durere,

O durere pe care nimeni nu o poate atinge.

Toți cred că sunt bine,

Pentru că am învățat să ascund,

Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,

Se află un întreg univers de neliniște.

Și mă întreabă lumea ce fac,

Eu doar răspund „bine”,

Dar în liniștea nopții,

Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.

Toți cred că sunt bine,

Dar eu sunt doar o umbră,

O umbră care aleargă după o lumină,

Ce pare mereu prea departe.

Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,

Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,

Dar până atunci, toți cred că sunt bine,

Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.

Toți cred că sunt bine,

Căci nimeni nu vede ploaia,

Care cade peste sufletul meu,

Și mă face să mă pierd tot mai mult.

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,

Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,

Și din adio, o dulce veste grea.

Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,

Să-mi fii amintire ce nu doare,

Un dor ce nu mistuie-n abis,

Ci arde blând, ca flacăra de soare.

Mă vezi cum tremur printre amintiri,

Cum ochii-mi caută privirea ta,

Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,

Încă îți spun: nu pleca.

Dar dacă pleci — și știu că o vei face —

Fă-o cu blândețea pașilor ușori,

Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,

Când inima-mi mai bate în fiori.

Tu ai fost cântec, ai fost început,

Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,

Și totuși, între lacrimi și tăcere,

Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.

Mă țin de firul tău nevăzut,

De gândul tău ce-mi bate în tâmple,

Și-n fiecare noapte fără tine,

Îți simt parfumul strecurat prin umbre.

Te rog, nu-mi spune că a fost în van,

Că n-a durut și n-ai simțit nimic,

Că-n pieptul tău nu tremura un plan,

De-a ne iubi, măcar un pic.

Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,

Pune tu capăt, dar nu oricum,

Fă-o cu dragul ultimelor clipe,

Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,

Să pot pleca în liniște spre mine,

Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.

În noaptea sfântă, clopote răsună,

Iar cerul se aprinde în lumină,

Hristos a Înviat, ecoul spune,

Speranța-n inimi iarăși se-nclină.

Sub ram de salcie și flori de crin,

Se-mbracă lumea-n straie de iertare,

Și fiecare suflet, trist sau plin,

Primește pacea blândei sărbătoare.

Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,

Cozonaci calzi, miros de sărbători,

În rugi și cântări, sufletele-s unite,

Pe drumul Învierii, printre flori.

Să-ți fie Paștele un drum curat,

Cu liniște și binecuvântare,

Hristos a Înviat cu-adevărat –

Să-ți fie viața plină de culoare!

Pe masă-s ouă roșii, lumânări,

Iar mielul stă cumin­te, ca o floare,

Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,

În fiecare casă e sărbătoare.

Și-n clopotul ce bate liniștit,

Se-ascunde-un dor de pace și iertare,

Căci Paștele e semnul cel slăvit

Că viața biruie orice-ncercare.

De ce esti viata atita de amara

Ti-am dat de toate tu sa le incerci

Sa simt acum ca tu imi esti povara

Acum n-am leac pe tine sa te tratez.

De ce esti viata atita de parsiva

Eu zi de zi la tine ma gindesc

Si vreau ca tu sa fii mereu o diva

Iar tu incerci sa dezamagesti.

De ce esti viata atita de murdara

Cu bani nimic nu poti ca sa platesti

Si nici macar singuratatea-n lume

Si daca asta chiar nu ti-o doresti.

De ce esti viata asa de blestemata

Tu crezi ca eu voi sta asa de neclintit

Sa stii tu acum ori niciodata

Ca eu voi fii asa ca la-nceput.

Te-nseli amarnic viata chinuita

Printre straini ai lucru tare greu

Cu gindul ca mai e putin

Am sa lupt cu tine ca si cu un leu.

De ce esti viata atita de amara

Ca nici macar tu nu ma-ntelegi

Sa fii mai buna ca odjnioara

Sa fiu si eu un suflet printre REGI.

Ce pot sa-ti spun acum e lucru mare

Eu tot acelasi o sa fiu

Chiar daca tu-mi vei fi salvare

Eu te iubesc asa cum tu o stii.

Sunetele frigiderului uzat

Păreau ca ploaia dimineții de la sat;

De fiecare dată mă trezeam speriat,

Crezând că e potop, mă ascundeam sub pat.

Momentul tăcerii era un semnal

Că norii plecară, țâfnoși, mai la deal.

Ieșeam de sub pat gonit de gândaci, 

Flămânzi și vărgați, veneau în șuvoi,

Mirat că în casă nu e noroi.

Priveam uimit cum la geam e lumină,

E soare afară și cerul deschis, 

Bunica uda o mușcată divină...

Iar ploaia din cap a fost doar un vis

Suflet plăpând de ce te istovești,

Să cauți bunătate-n piepturi omenești?

Tu nu te uiți, că ești înconjurat,

Doar de oameni răi cu sufletul pătat?

De ce te zbați? văd că te doare,

Când dragostea-ntre oameni, ușor, ușor, dispare,

Ce-a fost odată cântec, acum e glas stingher,

Nu mai găsești în lume om cu suflet sincer.

Decât să iubești un om, mai bine iubești un câine,

El te iubește chiar de-i dai doar un colț de pâine.

Poți să îl bați, poți să-i faci ce vrei,

Iubirea pentru tine n-ai cum să i-o iei.

El te iubește așa cum ești, necondiționat,

Nu tre' să ai vile, nu tre' să ai palat.

De-ar fi așa iubirea aș vrea să iubesc,

Dar când mă uit în jur încep să urăsc.

Și ura-mi crește-n suflet iar iubirea-mi scade,

Scriu o poezie apoi mă-ntind pe spate,

Privesc spre cer, mă uit la stele și mă gândesc.

Iubirea-i oare un dar Dumnezeiesc?

Atunci mă-ntreb oare dacă-i un dar divin,

De ce ne face mereu să suferim?

De ce nu dispare atunci când îți dorești?

De ce nu poți sufletul să îl golești?

De persoane false, rele și meschine,

Care nu s-au gândit nici un moment la tine.

Să șterg amintirile ce nu-mi dau pace,

Și mă înțeapă, zilnic, precum o suliță-n torace.

Ce-aduce cu ea iubirea? Adesea doar dispreț.

În viață orice dar își cere-al său preț.

Poate-i un preț prea mare, poate-i destul de mic.

Poate că iubirea nu mai înseamnă nimic.

📅 15-12-2015

Inspirația lipsește cu desăvârșire,

Motivația e și ea pustie.

Ce și cum să mai poți scrie?

Poezia era poezie...

Acuma e coadă la berărie. 

Lucrezi cu tine să-ți fie bine, 

Ceva te ține,  te depășește,

Nu mai știi ce te rătăcește 

Acceptă tot ce te încetinește. 

Eu îmi doresc să poți zbura. 

Aripi ți-aș da,  dacă aș putea,

Mulțumită să te văd așa, 

Să spui, sunt fericită din nou,

Nu credeam că mai pot fi Eu. 

Luna doarme pe cerul adâncit

Vântul iernii însfârșit s-a potolit.

Dar ciorile zboară în abisul poticnit,

Și lumea se poate să se fi sfârșit.

Zăpada  în Martie mă cheamă,

Ca pe o prințesă de aramă.

Curgându-i roade din ochii plini de teamă,

Rămânând veșnic un tablou în ramă.

Brusc, viscolul începe să distrugă,

Suflete ce n-au mai încetat să fugă.

Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,

Crezând că se face ziuă…

Ce nătângă!

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.