PRIMĂVARA DIN INIMA MEA

Te simt înainte să vii,

în aroma ploii care rămâne

după ce orașul a adormit.

Te simt în tăcerea

care păstrează pașii tăi.

Fiecare mișcare a ta

plutește ca o undă invizibilă,

atingându-mă acolo

unde nici eu nu mă mai recunosc.

Privirea ta e limpezimea unui izvor,

fiecare gest - o grație fără zgomot.

Zâmbetul tău devine far

în orașul obosit,

o tăcere care luminează.

Vocea ta, chiar când tace,

răsună ca un cor nevăzut,

purificând aerul,

transformând banalul în lumină.

ochii tăi - două stele de cristal,

care nu orbesc, ci călăuzesc.

Puritatea ta pulsează delicat,

învățându-mă să privesc cu adevărat.

Dacă aș putea opri timpul

într-o clipă doar pentru noi,

să simt cum prezența ta pură

curăță gândurile și simțurile,

lăsând doar ceea ce contează:

grația, puritatea, lumina ta.

Mama are mâinile calde

ca pâinea scoasă din cuptor

și ochii blânzi

ca două izvoare de lumină.

Vocea ei curge domol

ca un râu luniștit prin suflet,

iar zâmbetul -

o floare albă

deschisă în grădina inimii.

Ea e dimineața casei

soarele care aprinde ferestrele,

și umbra răcoroasă

când viața arde prea tare.

Mama e ca un pom bătrân,

cu ramuri pline de răbdare,

sub care copilăria mea

încă mai stă la adăpost.

În ochii ei

timpul se odihnește,

iar cuvintele devin

pâine, apă și lumină.

Și dacă lumea întreagă

ar fi un drum fără sfârșit,

mama ar fi mereu

casa la care

se întoarce inima. 

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Lumea ajunge la noi

prin straturi groase de sticlă

și metal rece.

Sunetele sunt estompate,

ca vocile auzite sub apă,

prezente, dar irecuperabile.

Orașul, vast și impersonal,

respiră mecanic,

cu o regularitate obositoare.

Zgomotele lui curg uniforme,

ca un sânge artificial

pompat prin conducte invizibile.

Oamenii se mișcă ordonat,

cu gesturi precise, aproape sterile.

Fețele lor, palide și iluminate artificial,

plutesc în mulțime

ca niște ferestre deschise

spre camere goale.

Privirile se evită cu grijă,

ca niște suprafețe

care nu trebuie să se atingă.

Cuvintele sunt scurte, eficiente,

lustruite până la pierderea sensului.

Emoțiile se depozitează

ca obiecte fragile

în spații de stocare temporară.

Singurătatea devine funcțională,

calmă și persistentă,

ca un zgomot de fond

care nu mai poate fi oprit.

Nu doare,

ci erodează lent.

Din când în când,

un sunet scapă filtrului:

o sirenă ascuțită,

un plâns brusc,

o tăcere densă

ca o fisură în mecanism.

Dar orașul se ajustează.

Zgomotele sunt din nou domolite,

contactul - minim,

viața - administrată cu precizie.

Și sub această ordine impecabilă,

alienarea crește tăcut,

ca o umbră bine conturată,

rar recunoscută.

Învață-mă să tac, Doamne,

când lumea vorbește prea tare,

când fiecare își strigă credința

dar nimeni nu Te mai ascultă.

Învață-mă să tac,

nu din teamă,

ci din iubire,

să las cuvântul Tău

să respire prin tăcerea mea.

Să nu mai răspund

cu orgoliul din mine,

ci cu liniștea Ta,

cea care vindecă

și nu judecă.

Când marea se frământă în gânduri

și rugăciunea mea se pierde între valuri,

învață-mă să stau nemișcat,

ca o lumânare care nu mai cere,

ci doar arde.

Dă-mi tăcerea care înțelege,

tăcerea care iartă,

tăcerea în care

glasul Tău se aude limpede,

ca izvorul dintr-o piatră.

Învață-mă să tac, Doamne,

nu ca să mă ascund,

ci ca să Te ascult.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

Îmi spuneai că-s prea emotivă

Atunci când scrisori îți scriam,

Realizând acum ca-m fost naivă

Și că prea mult mă chinuiam.

Îmi spuneai că nu ai timp adesea ori

Sau doar voiai să mă ignori?

Atunci am înțeles ce nu puteai să-mi spui...

Ceea că efort în "asta" nu mai vrei să pui.

Tăceai în momente când nu trebuia de tăcut,

Fiind aceea ce numai ea vorbea...

Cuvinte din tine, să scot, nu am putut,

Fiind aceea ce numai ea iubea.

Cuprinsă de-un dor ţi-aș scrie

Despre vremuri apuse și timp

De parcă am asteptat acest anotimp

Și povestea noastra s-ar putea rescrie.

Oare același parfum il foloseşti?

Ochii la fel fi sclipesc când zâmbești?

Glasul oare la fel îți sună?

Îţi mai place s-asculți ploaia când e furtună?.

Îmi sorb cafeaua amară de dimineaţă

Singură, doar cu mine,

Mă gândesc la multe...la viaţă - 

La tine!

Ieri, erai încă aici, aproape

Şi cafeaua ieri alt gust avea.

Acum eşti mult prea departe

Pierdut, pe undeva.

Am pregătit, totuşi, două ceşti de cafea,

Nu m-am obişnuit încă cu una!

Două am să fac şi mâine

Şi-ntotdeauna.

Of, singurătate...casa e atât de mare,

Sunt doar eu şi ceaşca de cafea

Mai simt încă undeva, aievea,

Prezenţa ta.

De-acum aşa vor fi dimineţile mele - 

Singură cu două ceşti de cafea

Cu suspine mii

După dragostea ta...

    Cu ce-am greşit...?
    De te-am iubit,
    Aşa cum nimeni n-a iubit vreodată... 
    Această dragoste... s-a stins... imaculată 
    Şi acum..., rătăcim din nou prin cuvinte, 
    Care nu mai pot să repare nimic,
    Nimic nu mai e ca înainte,
    Acum, avem nevoie de o hartă,
    Pentru a ne regăsi drumul înapoi,
    Spre sufletele noastre...
    Dar, e mult prea târziu oricum,
    Căci suntem condamnaţi,
    Să nu ne mai putem întoarce...

Din-naltul cerului cad fulgi de nea
Pe ale noastre amintiri de altadat',
De care-acum cu greu îmi amintesc
Că anii m-au cuprins și te-am uitat.

Da, chipul tău îmi mai apare-n vis
Și mă întreabă, de ce am renunțat,
Că, doar eram atât de-'ndrăgostiți
Și cine m-a vrajit și m-a influențat.

Apoi, în șoaptă-mi zici că mă iubești
Și niciodată, iubirea ta...nu s-a oprit,
Chiar și acum când vremea.. e târzie
Iar eu, demult, demult, te-am părăsit.

Am încercat în timp, să-ți cer iertare
Dar mi-a lipsit curajul de-a mărturisi,
Că inima-mi era furată... de altă fată
Și n-am putut rosti cuvântul... părăsi.

.................................

Acum și tu și eu, suntem căsătoriți
Și ani frumoși.. am adunat în viață,
Avem copii, nepoți și feicire-n casă
Așa că cer frumos, de poți..mă iartă!

Privit-a'n ochii mei și în tăcere,

Și-a adunat cuvintele'ntr-un vers,

Din nou zărindu-mă iar cu plăcere

Mi le-adresat articulându-le în mers.

Mergea'ntr-un pas cu mine pe o cale

Unde demult niciunul n-a parcurs,

Zbura în gând rotindu-se agale

Și susținerea drăguț al nost' discurs.

Chiar nu doream ca să filozofească,

Nici să m-asculte-atent nu îi ceream...

Doar să-mi privească-n ochi și să zâmbească,

Așa cum o făcea, așa credeam.

Odat-apropiindu-se de mine

S-a aplecat un pic, mi s-a părut,

Șoptit-a-mi el cu glas încet: "La revedere"

A spus așa, dar nu ne-am revăzut.

Ce a'nsemnat acel "La revedere"

Atunci eu încă nu am înțeles,

Acum dar când plecat-a el cu încheiere,

Primit-am faptul eu că n-am de-ales.

Uneori prietenia se sfârșește,

Într-un moment, atunci când nu te-aștepți,

Atunci și lecția mai bine se'nsușește:

"Ca'ntr-un moment să înțelegi, să te deștepți".