PRIMĂVARA DIN INIMA MEA

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

SEMNAL SLAB

Lumea pornește greu dimineața,

ca un sistem vechi

plin de ferestre deschise

pe care nimeni nu la mai închide.

Oamenii merg cu privirea în jos,

derulând vieți

care nu le aparțin,

căutând sens

într-un ecran rece.

Ne spunem „este OK”

fără să ne verificăm sufletul,

parole scurte

pentru conversații lungi

pe care nu le avem.

Timpul nu mai curge,

iubirea se fragmentează în drafturi,

iar tăcerile -

singurele mesaje fără filtru.

Închid ecranul încet,

nu ca să dispar,

ci ca să aud din nou

respirația

pașii inimii.

Și pentru câteva clipe

semnalul slab

devine suficient

ca să știu că sunt aici.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

Ne-am întâlnit

fără să știm

că distanța dintre noi

urma să devină

un spațiu locuibil.

Dragostea nu s-a anunțat

cu gesturi ample

ci a intrat în viața mea

ca lumina

într-o cameră lăsată întredeschisă.

Tu ai rămas

acolo unde gândurile 

încetează să se apere

și devin adevărate.

între noi

timpul nu se grăbește

învață să stea 

să asculte

să respire.

iar dacă lumea ne-ar cere

o definiție

i-am oferi doar

felul în care

tăcerea

nu mai doare.

Crucea nu mai stă pe deal,

ci în mijlocul pieptului,

două linii care se întâlnesc

exact unde fuga nu mai ajută.

Verticala - 

toate căderile mele,

toate întrebările aruncate în sus

fără răspuns.

Orizontala -

mersul zilnic,

pâinea ruptă,

mâinile întinse

care nu se mai ating.

În punctul lor de ardere

stă un Cui invizibil,

țintuind timpul

de o clipă care nu trece.

Sângele nu curge,

se transformă în lumină,

iar lemnul -

în alfabet,

scriind pe cer

că durerea are sens.

Nu îngenuchez:

stau drept,

sub această intersecție

care mă ține întreg.

Crucea nu cere explicații,

doar rămânere.

ABSTRACT (18. 07. 2018)

Tu eşti doar calea, nu iubirea,

iubirea'mi, tu, nu eşti,

ci eşti pedeapsa'mi, izbăvirea,

povestea unei poveşti!...

Nu-mi spune să zâmbesc

Când nici nu știu dacă vreau să mai fiu.

Am strigat în gând atâtea nopți,

Dar nimeni n-a răspuns

Azi nu ies din mine,

Azi doar stau și tremur.

Dacă mă asculți

N-o spune la nimeni

Doar stai.

Dacă mă vezi, nu spune nimic

Doar stai cu mine până trece.

Nu-mi cere zâmbete mari și false

Căci nu le mai pot oferi.

Dacă mă asculți

Fă-o încet.

Nu vreau sfaturi, vreau tăcere.

Să-mi ți durerea-n palma ta

Fără să-mi ceri putere.

Ochii mei ascund multă durere.

Am vrut să spun "mă doare".

Dar m-am lovit de ziduri goale

Și fiecare pas l-am făcut cu teamă.

Dacă taci în miez de noapte

Atunci înseamnă că mă cunoști

Și poate atunci, chiar și puțin

Nu voi mai fi atât de gri.

The azure of my life was ripped away,
hardened inside a cataclysm of shadows.
The sweet illicit, the plausible rot, tears me apart with force.
Take me, shatter me, kiss me.
To transmute the custom of fate, do not rob me of my color.
The spotlights pierce me; the restful command is now in vain.
Spare me, bend me, save me from the apophthegms of destiny.
Engrave my venomous kisses into vain biblical verses; give me meaning.

Mă tem de multe să știi,

mă tem chiar și de mine,

de nu știu ce mă oprește

să-ți spun tot ce simt pentru tine.

Poate crezi că-mi place să-ți scriu

mai mult decât să-ți vorbesc direct,

dar adevărul este că ești atât de importantă pentru mine,

că nu vreau să greșesc.

Cuvintele-mi stau pe vârful inimii,

Vor să fie rostite în realitate, dar nu știu ce stângăcie, ce nenoroc,

îmi pune în glas tăcere

și cuvintele mi le așează la loc.

Mă tem și să rămânem doar printre cuvinte nespuse,

Și mă tem cel mai și cel mai tare,

că poate niciodată nu o să știu cum se simt…

îmbrățișările tale.

Știi… primul pas e de vină,

vreau să fac o petiție să se înceapă cu pasul doi,

cand știm deja sa mergem

amândoi.

Nu vreau sa ne mai pierdem în suferințe inutile,

și în priviri furate pe ascuns,

noi ne temem să rostim cuvinte,

dar cred că de fapt și să stăm în tăcere, eu lângă tine, tu lângă mine…

ar fi de ajuns.

Pe unul îl iubesc — cu tot ce sunt,
Cu foc, cu teamă, cu nesomn.
Pe celălalt… îl știu prezent,
Mă iubește fără ton.

Cel pe care-l vreau nu mă alege,
Cel ce mă vrea... nu-l pot iubi.
Mă plimb pe muchia unei trepte,
Și nu știu în ce gol voi sfârși.

Primul e vis, e flacără și ceață,
E fulger scurt, dar care lasă semn.
Al doilea e ca o dimineață —
Liniștită, caldă, fără îndemn.

Cu unul simt că mor încet,
Că ard, dar tot mai vreau să stau.
Cu celălalt... zâmbesc complet,
Dar nu tresar când spune „te iubesc” prea des sau prea banal.

Inima mea trage într-o parte,
Rațiunea strigă spre cealaltă lume.
Unul mă doare, dar mă arde —
Celălalt mă ține, dar n-aprinde nume.

Pe cine să aleg?
Pe cel ce-mi rupe pieptul când apare?
Sau pe acela ce mă ține-ntreg —
Dar nu-mi provoacă vreo tresărire mare?

Mi-aș dori să-i pot uni
Să fie unul, nu doi...
Să mă iubească... și să-l iubesc,
Să nu mai simt că trăiesc în doi război.

Trimit un zâmbet către voi

Și o frumoasă floare,

Spunând urarea de mulți ani

 Vouă, în zi de sărbătoare

Sunteți minunea pe pământ

Și prunci voi zămisliți,

Și cât de multă suferință

Ca noi barbații să fim împliniți

Cuvintele sunt prea puține 

Să ne cuprindă dragostea,

Dar cât în inimă va fi iubire

Sfântă rămâne ...nașterea

Mama este doar una pe pământ

Și care viață prin suspin ne-a dat,

Cu greu ea ne-a crescut și educat

Aripi ne-a pus și-n lume am zburat

........................ 

Vă mulțumim că existați

Iar când greșim voi ne iertați,

Și știm că făra-voastră jumătate

Noi niciodată nu vom fi...Tați!

Vouă: mamă, soție, soră, prietenă!