CASA DINAINTEA TIMPULUI

Luminile din stradă tremură

pe pereții camerei tale

ca niște gânduri care nu știu

unde să stea.

Afară, orașul merge înainte

în pași grăbiți

și mesaje netrimise.

Tu stai lângă fereastră,

respiri aerul care nu se repetă

și te întrebi dacă cineva,

undeva, privește la fel.

O mașină trece

îți reflectă pentru o secundă

propriul ritm

și te surprinde că ești viu.

Fereastra rămâne deschisă

nu ca o invitație

ci ca o promisiune tăcută

că lumea poate să aștepte.

Ne întâlnim în pătrate luminoase,

cu zâmbete ajustate

la dimensiunea ecranului.

Aici, tăcerea nu există -

doar lipsa reacțiilor.

Ne spunem viețile în fragmente,

fotografii care nu miros a timp,

emoții comprimate

într-un semn mic,

ușor de distribuit.

Prietenia se măsoară în apariții,

iar absența

devine un gest suspect.

Suntem mereu aproape,

fără să ne atingem vreodată.

Și totuși, noaptea,

când rețeaua slăbește,

rămâne ceva nepublicat:

o voce

o întrebare,

un eu care nu cere confirmare.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

Ma uit pe telefon,

Ma uit o vreme, si tata zice:

-Eu citeam pe balcon!

Dar el nu avea telefon.

Dar tata citea pe balcon

Si bunica (probabil) zicea:

-Eu in gradina munceam!

Dar ea din pacate 

Nu avea o carte.

Si cand bunica muncea,

Si cand ea obosea,

Si putin timp abea gasea,

Strabunu probabil zicea:

-In razboi eu am luptat. Iar tu abea sufli?

Si acum. Eu nici nu sunt mare

Si deja si eu lui fratemeu

Zic reprosuri

Cum si el probabil,

Va zice copiilor lui.,

Si cum si eu probabil,

Copiilor mei.

Si in continuare

Copiii nostri,

La fel vor vorbi oare?

Probabil.

Vă întreb dacă voi știți ce înseamnă,

Să fiți cuminți când părinții vă îndeamnă 

Sau ce vi s-a mai întâmplat,

Când de părinți n-ați ascultat?

Ați avut de învățat atâtea lucruri și emoții,

Când vă strângeati acasă cu toții 

Și râdeați zgomotos și fericiți,

Lângă dragii de părinți,

Mama, tata, ei ar putea pentru voi,

Să se sacrifice și să devina eroi

Tatăl ar dărâma și o stâncă,

Nu doar să meargă la muncă 

Pentru familie, pentru copii,

Să le facă bucurii.

Mama este bună, blândă, iubitoare,

Stă ziua toată in picioare 

Ca să facă treabă și mâncare,

Pentru puii săi

Pentru sensul vieții ei!

Mi s-a făcut un dor aprig, nătâng

Să mă plimb, prin satul meu, dar plâng 

Se golește de bătrâni, de tineri, de copii

Ulițile-s triste fără zarva prichindeilor.

În trecut, toate drumurile îmi erau cunoscute,

Înserarea mă chema la poarta fetei iubite, 

Ce vorbeam nu știu, dar îmi era bine

Astăzi trec cu dor, găsesc banca doar, ruine.

Pe maidan, lângă făntână era un scrânciob și horă,

Mame de feciori veneau, să-și aleagă noră.

Ele de puneau ochii pe-o fată, nunta era asigurată

Mai rămânea de stabilit zestrea ....și o dată.

   Doamne,le mulțumesc părinți   

    De prilejul sacrificilor 

     Cu care m-au acoperit   

      Dedesubtul acoperișului învechit 

   
      Oricât de mult îi necăjesc    
   
       Și cat de mult îi stânjenesc 

       Oferă-le lor o speranță

      De-ai izbăvi de-a mea greață 

      
       Căci reprezintă o comoară 

       Pe care o disprețuiam odinioară 

        Ce rareori mai sclipea

        Când încontinuu se ruginea 

       
        Că totul la-ndemână    
       
      S-a asigurat din a lor mâna 

      Când întotdeauna m-au răsfățat    
     
        Cu o intensă dragoste de neimaginat 

          Iar eu acum îi îmbolnăvesc 

          Cu gândurile ce înnebunesc 

          Din adâncul sufletului meu înnegrit 

          Care reflectă o primejdie de neînchipuit 
      
      

Cum aș putea să uit de serile pline,
De mierea ce-a curs în cuvinte divine,
De lumina din tindă, fără trecut,
De liniștea casei în care-am crescut...

Căci stelele toate - din cer, în pridvor -
S-au stins pe rând în cuvinte ce dor:
Mi-e teamă c-o să uit verile-n care,
Îmi povesteați de-ale lumii voastre hotare...

Când vântul își urlă neputința-n pustiu,
De voi, aminte mi-aduc așa cum vă știu:
Cu răbdare-n priviri și blândețe în glas,
Pe perete și-n mine doar umbre ați rămas...