A fost odată....

  Pe  Robert îl cunoșteam de ceva vreme.Lucrăm amăndoi  la aceiași  fundație.

Nu știu exact cu ce se ocupă,doar că ne întânlim uneori.A intrat în biroul meu

să mi comunice că trebuie să mergem spre seară să ducem niște materiale ne-

cesare unei fundații.Când l-am văzut intrând, am simțit  o undă de simpatie.

Parcă o rază de lumină îi brăzda chipul.Mi s-a părut că Robert avea ceva special

în privire,un farmec aparte.Înalt și bine  înzestrat de natură, avea ceva magic

în privire De fapt el nu  prea vorbea, asculta apoi răspundea print-un zâmbet cald.

S-a hotărât deci  să plecăm împreună spre fundația Gărgărița cu un transport.

              CONTINUARE

Te aștept la o întânlira de  străzi,

Îmi faci semn, veselă că mă vezi.

Ale noastre sunt străzile ruginii,

M-am încărcat cu emoții, credeam că nu vii.

La început toamnă, ne bucuri pe toți,

Nopțile tale, ne invită să visăm la stele,

Răcoarea lor mă  îmbie la îmbrățișări,

Ele ne deschid calea, spre dulci sărutări. 

Copilăria, am păstrat-o în frumoase amintiri,

Tinerețea, a trecut dominată de primele iubiri,

M-am trezit în vâltoarea unei vieți grele,

N-am știut, cum să fac față, să mă feresc de ele.

Se spune că viața grea te călește

Cine să-i fie bine, nu-și dorește ?

Dar până să ajungi acolo curg lacrimi,

Cunoști ce grele sunt acele patimi ?

Destinul a fost cu mine hain o vreme,

Dar l-am înbunat, la masa lui aă mă cheme,

Am aflat în sfârșit cine sunt -Eu-

Cea îndrăgită și îndrumată de Dumnezeu.

Că sunt bine și că am sufletul împăcat,

Că am ocolit căile ce duc la păcat ?

Am exprimat ce-am pătimit prin poezie 

Am cunoscut această bucurie....chiar târzie !

Astăzi mi-a bătut în geam 

Odată cu zorii,

Raza ochilor tăi 

Ca talazul mării...

Chiar și zorii cenușii

Presărau lumină ,

Și  în sufltu-mi  bonlav 

Parfum  de sulfină.

Val de  aer parfumat 

Trece prin  perdele...

Dor , regrete ,neîmpliniri

Ploaia  să le spele.

Consider că, tot ce se petrece în viață, în natură, poate fi explicat

într-un fel sau altul. Trăiesc niște vise, ce nu au nici-o legătura cu viața, 

un amalgam din cace nu poți trage nici-o concluzie.Sunt persoane care 

susțin că le pot deslega sau e păcăleală? De ce mă înteresează? Sunt o 

fire curioasă...Acțiunea visului s-a petrecut în bucătăria mea.

      Pregăteam mâncarea și restul verdeților le lăsam pe o tăviță, pe care 

am uitat-o ceva vreme pe jos. Printre resturi ceva se mișca, am văzut un 

viermișor mic, căuta ceva de mâncare, după care se retrage nu știu unde,

că nu l-am mai văzut...După ceva timp îl văd din nou , de data asta mai bine.

      Era unul asemănător unui vierme de mătase, producea simpatie,nici 

decum repulsie...Părea îndrăzneț și umbla degajat după mâncare. Am văzut 

că alege frunze de varză și de salată. I-am pus felioare de fructe și au dispărut.

Mă temeam că-l vor ataca pisicile, aveam două jucăușe. Curios, toți căutau 

mâncare pe tăviță și parcă devenise prieteni. viermișorul mai crescuse, arăta de 

grosimea unei macaroane, avea niște striații gălbui,capul negru cu o gură largă.

Am văzut cum a înghițit un vierme mic de varză, parcă l-a aspirat. Sătul se retrăgea 

undeva și dormea. Nu-mi puteam explica prezența lui în bucătăria mea.Curiozitatea 

m-a învins, voiam să văd ce va urma.

                  va urma

Oare pentru a câta oară,

Intru-în casă ies afară

Închid ușa și-o deschid

Parcă mă strânge un zid.

Soarele privește blând,

Are el ceva în gând,

Raza lui deschide căi

De la munte până-n văi.

Mii și mii de gândăcei,

Fac curat în case mici

Cu iarna au terminat,

Nu e timp nici de cântat.

Gospodarii-is prin ogradă,

Toatâ  lumea are treabă

Primăvara se arată

De la culme până-n baltă.

Natura-i toată înflorită

Ca o inimă de fată;

Primăvara poartă ie

Și flori vii la pălărie. 

Pustie vatra strămoșească 

Gemea nostalgic pe culoare,

Scruta fără să clipească 

Urmele pierdute -n zare.

Tremură din crăpături,

Chipu -i bântuie la geam,

Liane șerpuiesc pe ziduri,

Dorul scârțâie pe ram.

Ușa -ntepenită tace

Scorojită de la ploi,

De ceva timp încoace 

Îi dă târcoale un strigoi.

În casă e rece și pustiu,

Praful pufăie în colț,

Cerul o scaldă -n cenușiu,

Păianjeni moțăie în jilț.

Ecou de amintiri apuse

Făcu umbre să tresară 

Și să depene nespuse 

Din basmul de odinioară.

Când era vesel și lumină,

Plânset, râset și culoare;

Acum zace în ruină 

Fără suflu și valoare...

Am scris în sânge nu-n cerneală

Păcatul meu doar o greșeală

M-am rătăcit prin patimi și vină,

Și am pierdut latura divină

Cu mâini murdare și inimă de piatră

Mi-am pus credința-n lumea asta stricată,

Doamne iată-ne de tot căzuți

Că mai întâi de toate am fost doar încrezuți

Crucea Ta sfântă e singura punte

Din iad spre rai, de jos în munte

Un strigăt blând, un sfânt balsam

Poemul scris devine psalm

Pe altarul inimii zdrobite

Se aștern cu greu cuvintele grăbite

Ne plecăm frunțile cerând tânjind iertare

Nu merităm milă, dar Tu ești iertare

Din dor de cerul Tău și de iertare

Din rugăciune și chemare

De-am face toți un legământ

Căci Tu ești Viață, Iubire și Sfânt.

Sa ti iubesti parintii 

Sa i mangai pe fata 

Sa le multumesti 

Fiindca ti au dat viata 

Sa tí iubesti parintii 

Asa simplii cum sant 

Primi pasi in viata 

Cu iei  i ai facut

Sa tí iubesti parintii 

Bolnavi sau batrani 

Sant  parintii nostrii

Ne au crescut la san

Sa tí iubesti parintii 

Chiar de tí au gresit 

Ei sant temelia 

Care ne au cladit

Sa tí iubesti parintii 

Sa nu i lasi la greu 

Este o porunca 

De la Dumnezeu 

Sa tí iubesti parintii 

Chiar de nu mai sant 

Ei sant existenta 

Noastra pe pamant

Chișinăul meu, oraș al dorului,

Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,

Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,

Pe străzile tale, timpul e mai blând.

Te-am văzut în fiecare dimineață,

Cu colțuri vechi, ce spun povești,

Fiecare piatră ascunde o taină,

Iar fiecare vânt îți adie speranțe.

Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,

Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor

Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,

Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.

Chișinăul meu, cu suflet de pământ,

Îți simt bătaia în fiecare colț,

În piețele tale, în parcuri și cafenele,

Sub luminile serii, unde visele se topesc.

Pe malul Bâcului, unduirea apei

Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,

Și-n fiecare clădire veche,

Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.

Chiar și în fața zilelor gri,

Tu rămâi orașul meu iubit,

Împărtășind cu mine fiecare clipă,

Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.