PASTEL DE IARNĂ

Printre pomii fara frunze,
Fara pasari,fara gaze,
A inceput de ieri sa cearna,
Fulgii zglobii,Baba iarna.

Imbracata in trei cojoace,
Si cu vantul care toarce
A acoperit,cat cuprinde,
Cu zapada cat se intinde.

Totu-i alb,zapada-i mare,
Pe derdelus zapada-i mare.
Copii cu sanii multe,
Urca,coboara pe-ntrecute.

Un copil c-o sanie mare,
Aluneca repede la vale,
Se rastoarna intr-un tufis,
De unde se ridica pe furis.
 
Baba iarna le zambeste,
Si pe copii ii multumeste.
Care zburda pe derdelus,
Unii alunecand pe ghetus.

Seara se intorc acasa,
Cu gandul la masa,
Pe care mmele ,cu zor,
Au pregatit-o copiilor.

Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi, 

Cu pensule invizibile desenează zorii. 

Versuri neștiute în albastrul infinit, 

O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit. 

Norii, ca stihuri într-un dans ușor, 

Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur. 

Cuvinte nepronunțate în alb și negru, 

În fiecare amurg, un capitol se deschide. 

Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne, 

Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie. 

O poezie ascunsă în umbrele nopții, 

Cu raze argintii deslușind misterul vieții. 

Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește, 

Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece. 

Poe, ia cerului nu poate fi auzita, 

Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire. 

timpu-mi ticăie vecin singurătatea
în lumea după sticlă
vânt se înăspri
toamna-şi lasă zdrenţe
în călimar cu frunze
ceru-şi pune mască
de nuanţă gri

apa-şi strânge pieptul
să-ntâmpine durerea
clipe putrezite
îmbătrânesc culori
pete stau de veghe
în veşminte negre
le aud cum strigă
uneori

urma mea sleită
împiedică o umbră
iarba zace verde
sub gloanţe moi celești
simt miros de moarte
frigul muşcă buze
frunzele-mpietrite
dorm scrisori cu vești

Acum zâmbesc și-mi este bine

Că soarele ziua mă încălzește,

Dar frică-mi e că vine iarna

Cu gerul ei ce mă-ngozește.

Păstrez în suflet mare tristețe

Çă verdele se duce-n maroniu,

Iar versul meu este bacovian

Când rând pe foi încerc să scriu.

Copacii plâng că ramu-i dezgolit

Și parcă te îndeamnă să-i jelești,

Pe jos e catifea moale de frunze

Ce te îmbie puțin să te-odihnești.

E frig și toamna este tare târzie

Vara s-a dus, iarna-i pe-aproape,

Și griji îmi fac că anii tot se scurg

Rapid precum e un torent de ape.

Speranță-mi pun în primăvară

Când ochiul îmi va râde iarăși,

Văzând cum totul prinde viață

Iar eu să pedalez cu-ai mei tovarăși!

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Émotion d'automne

L'automne est arrivé, couvre mon cœur de quelque chose

avec l'ombre d'un arbre ou mieux avec votre ombre.

J'ai peur de ne plus te revoir, parfois

que je ferai pousser des ailes pointues jusqu'aux nuages,

que tu te cacheras aux yeux d'un étranger,

et il se fermera avec une feuille d'absinthe.

Et puis je m'approche des pierres et je me tais,

Je prends les mots et je les noie dans la mer.

Je siffle la lune, je la lève et je fais semblant

dans un grand amour.

Vreau să mă trezesc acum acasă,

Şi să simt mirosul de iarbă verde

Vreau să mă pierd în câmpuri

Precum aerul în el se pierde.

Vreau să alerg prin iarbă

Să simt mângîierea ei pe talpă

Vreau s-o aud pe mama cum mă strigă

Şi cum braţele spre mine îşi îndreaptă.

Vreau să mă joc cu fluturii

Şi să alerg după ei prin flori

Să mă adoarmă stelele din cer

Să mă trezească soarele în zori.

Vreau să miros fânul uscat

Să mă culc pe el şi să visez

Că sunt iar copilul răsfăţat

Chiar dacă ştiu c-o să mă trezesc.

Am să mă trezesc şi visul va dispărea

Şi iar singură voi fi departe

Departe de iarba de acasă

De care mii de kilometri mă desparte.

Cântec de dragoste 

Germinezi în inimi !

Dă-i rod primăverii !

Te strecori pe furiș ,

Luminat doar de lună ,

Rătăcești pe poteci ,

Te ascunzi în frunziș

Tot ce trăieste și-i viață

Te cântă , cântec de dragoste

Și imn îți înalță 

Dragostea și dorul ,

Împăștie reul și norul ,

Ea cheamă lumina

Și cheamă seninul ,

Inima cântă ,

Ochiul visează ,

Doar dragostea-i trează .

                    T.A.D.

Plânge cerul mohorât

Lacrimi în câmpie

Grâu-i galben,amărât

Singur peste glie.

Se revarsă printre nori 

Ape în șuvoaie...

Plânge grâul necosit

Înecat în ploaie.

Încă mai tresar și acum

Când pasu-ți măsurat  pe drum 

Se abate iar pe strada mea.

Te vei opri  oare?

Mă întreb în gând ,cu inima îndoită. 

Și atâtea  nopți fără de somm

Și atâtea lacrimi grele .

Îmi pare rău că te-am respins 

Când inima -mi te cere.

Ce aud câteodată în noapte?

Pare a fi plânset,parcă-s șoapte

Iar când noaptea e senină ,

Parcă-s vorbe de lumină

Iar când cerul e înnorat

Aud plânset și oftat.

O lacrimă e un bob de rouă

Pe verdele crud , când nu plouă

O lacrimă e un strop de apă

Pe fruntea omului ce sapăâ

O lacrimă e un suflet rătăcit

E aripă de înger , iertătoare 

Între chemări și stigătul pierdut ,

Când inima-i o rană , ce te doare...

O lacrimă e o perlă în curcubeu

E drum închis ,e frica ce revoltă ,

E cupa de cucută  ce trebuie  s-o beau

E steaua  ce s-a stins  acolo sus pe boltă.

O lacrimă  imensă  tinde să se nască,

O lacrimă pe un obraz de țară 

Ce învăluie pământul ca o mască 

Lăsată-n  vitregie ca să moară.

Unde ești ,sufletul meu ,drag

Unde și pe scară sui?

La cine mai ții de urât

Și cât mai ai de suit?

Ce este omul pe pământ?

Doar frunza toamnei dusă-n vânt.

Amintirea mai rămâne,

Și ici colo câte un nume.