CAFEAUA SE RĂCEȘTE

Uneori, tăcerea e o formă de iubire.

Alteori - o fugă.

Între ele,

suntem noi:

doi oameni care se caută

în același gând.

Te privesc

și timpul se preface în lumină.

Nu mai există ieri,

nici mâine,

doar acum

și respirația ta care curge

în locul inimii mele.

Îmi place cum taci,

cum lași aerul să te poarte,

cum aduni lumina pe piele

ca pe o promisiune nespusă.

Noaptea ne privește din colț,

ne recunoaște,

ne iartă.

Nici nu mai știu

dacă iubirea e un verb,

sau o tăcere care învață

să nu doară.

Dar știu că ești acolo

în fiecare bătaie de inimă,

în fiecare margine de dor,

în fiecare clipă

care nu se repetă.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

O lacrimă cade,

mică, fără zgomot,

pe obrazul obosit

al sufletului rătăcit.

Ea nu cere răsplată,

nu vrea aplauze,

nu caută priviri.

Doar străbate tăcerea

și spală cenușa păcatului.

În ea se ascunde frica

și durerea de sine,

dar și dorunța de a fi mai bun,

de a începe din nou.

Lacrima pocăinței

nu se pierde;

se scurge în adâncul inimii

și acolo naște iertarea.

curățirea, renașterea.

Când ochiul se usucă,

nu rămâne gol,

ci plin de speranță,

căci în fiecare cădere

Dumnezeu ridică.

Și astfel sufletul învață

că pocăința nu e sfârșit,

ci începutul drumului

spre lumina eternă.

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.

Orașul urlă de reclame,

dar în tine

e un alt fel de zgomot.

Un vuiet care nu se vede

dar care te mută

dintr-o cameră în alta

dintr-un gând în altul

te oprești lângă vitrine.

Nu pentru ce vezi

ci pentru ce simți

când lumea tace pentru o secundă.

Respiri

în timp ce alții tastează

și tu înveți

că liniștea nu e absența sunetului

ci felul în care îl alegi.

Atunci pentru o clipă

întregul oraș se potrivește

cu bătăile tale.

Copilăria mea avea o casă mică,

cu ferestre joase și miros de pâine.

Diminețile se ridicau încet în curte,

iar soarele intra sfios,

ca un nepot cuminte.

Bunica vorbea puțin -

mâinile ei știau tot.

din palmele acelea aspre

cădea liniștea peste lume

ca o binecuvântare.

Bunicul tăcea adânc,

ca pământul înainte de semănat.

Satul nu se grăbea nicăieri.

Drumul de praf știa toate poveștile,

clopotul tăia aerul duminica,

iar seara cobora

cu pași mari de umbră

peste garduri.

Eram mic și lumea era întreagă.

Nu știam ce e lipsa,

nici cum se frânge o inimă.

Timpul nu avea colți

și nici uneltele lui ascuțite.

Apoi anii au intrat în mine

fără zgomot.

Casa s-a strâns în amintire,

bunicii s-au făcut tăcere,

iar satul - un nume -

rostit cu grijă.

Astăzi, când mă întorc,

nu mai sunt copil.

Doar pragul își amintește pașii mei,

iar eu am înțeles târziu:

inocența nu pleacă -

se așază adânc

și doare frumos.

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

Ea credea ca rupe clipe,

dar zmulgea ceva din timp

cu tristetea invelita,

si cu gindul impletit.

Unde mai striga cu soapte,

unde culegea din frig

asteptarile desarte

mai lasat imbatrinit.

Ea credea ca este piatra,

aruncind-o ridicind

dar o inima desarta

intre cer si un pamint.

Tot credea si poate crede

ea asa si a ramas,

cu rupturi tristete,clipe

fara timp ce are pas.

Să fie vara astăzi, distinsa doamnă,

Cu verde mult și cânt de cuc?

Plecată-i iar prea înflorita primăvară,

Copila sau domnișoara de odinioară,

Ce-i astăzi doar vesel vis...

Dar trimițându-și în schimb surata,vara,

Ce arde cu-al său soare totul

Știind s-aducă doar speranța,

Să lase viața să cuvânte,

Natura să se veselească

Pe noi să ne încânte ca la bâlci,

Privirile să ni le prindă gingaș

În vii culori ce glăsuiesc melodios,

Cântând o simfonie ce-mi pare cunoscută,

Adusă din depărtări celeste ce veșnicia prevestesc...

Ei bine prea frumoasă vară,

De data asta îți promit,

Că te voi prinde de-o aripă,

Să stai pe loc etern la mine-n gând!

(23 mai 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Viața, o minune înfățișată,

Bucurii și tristeți împletite-ntr-un dans,

Clipele trec, iar amintirile rămân,

Frumusețea ei mereu ne-a fascinat.

În zori de zi, soarele răsare blând,

Lumina lui ne umple inimile de dor,

Natura se trezește și zâmbește ușor,

Un dar divin, pe care-l prețuim câtând.

În miezul verii, câmpurile sunt înflorite,

Culorile vibrante ne încântă privirea,

Parfumul florilor ne duce într-o călătorie,

O simfonie a frumuseții nesfârșite.

Toamna vine cu culori calde și melancolie,

Frunzele cad ca lacrimi pe pământul mohorât,

Dar în această tristețe există un farmec aparte,

Viața se reinvente ază în fiecare clipă, cu mândrie.

Iarna aduce zăpada și viscolul sălbatic,

Paisaje albe ca-n povesti de basm,

Copiii se bucură de zborul fulgilor în vânt,

Magia iernii ne învăluie cu un farmec magic.

Frumusețea vieții în detalii mărunte ascunsă,

Într-un râs sincer sau o privire tandră,

În gesturi de iubire și în clipele fără grabă,

Viața e o comoară ce mereu ne încântă.

Я проклят жить не зная счастья,

Я демон что блуждает днём,

Я боль, страданье, я несчастье,

Я сущность пробуждённая огнём.

Я зверь, убийца, потрошитель.

Я все грехи в одном лице,

Я человеческий мучитель,

Я ненависть что прячется во тьме.