ȘI DACĂ IUBIREA

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

OFFLINE

Dimineața începe

cu o notificare

și se termină

cu aceeași oboseală

salvată automat.

Oamenii trec

unii pe lângă alții

ca niște ferestre

minimalizate

fără sunet.

vorbesc mult

despre conexiuni

dar uită

să se privească

fără ecran.

Îmi opresc gândurile

pentru câteva secunde

ca pe o aplicație

care consumă prea mult din mine.

Și în tăcerea asta

fără semnal

descopăr ceva straniu:

respir

și e suficient.

Ne-am apropiat

fără ceremonii

două ecrane luminate

într-o noapte obișnuită.

Între „online” și „scrie ..”

s-a strecurat ceva viu

ce nu poate fi dezactivat.

Dragostea nu a cerut

prezență permanentă, doar adevăr.

Într-o lume care derulează prea repede

ne-am ales pentru filtre,

oboseală și promisiuni reciclate.

Iar când orașul tace

și telefoanele dorm

rămâne certitudinea

că nu tot ce e real

are nevoie de dovadă.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Merg fără hartă, debusolat,

ca o umbră desprinsă

din propria-mi ființă,

cu inima deschisă

ca o rană prin care respiră lumina.

Busola gândului se frânge

ca o candelă bătută de vânt,

iar tăcerile cresc

ca niște ziduri nevăzute în suflet.

Mă pierd deliberat,

ca un ecou coborât în adâncimi,

ca să Te aud cum urci

prin golurile mele,

precum seva într-un arbore ars.

Rătăcirea se subțiază

ca ceața în fața dimineții,

iar pașii mei devin

semințe aruncate în veșnicie.

Sunt pelerin fără hartă,

un gând suspendat între două lumi,

dar fiecare cădere se adună

ca lumina într-o lacrimă

în inima Ta.

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

Oare

E drept cea ce simt 

Doare

Din ce în ce mai tare

Si azi mă întreb 

Oare,cine sunt eu?

Un străin care nu stie sa fie el

Cu frici si regrete

Ca si azi mă întreb 

De ce am dat cu piciorul la tot

Te vad peste tot

Ca tu fată cu buze rare 

Si prin gânduri îmi dai chemare 

Te caut prin orice ochii 

Dar nici măcar cei mai frumoși ochii din lume 

Nu fac ca ai tai

Oare,îți amintești de ce oare?

Eu stiu de ce,dar uite ca si azi 

Încă doare 

Iubesc dar cu chemare

Rece dar buzele calde

Simt ca cedez dar cum ai făcut-o si tu

In liniștea dulce de câmpie 

Unde nu te vede nimeni 

Unde e o liniște profundă, oare

Îți amintești de ce oare

Planuri duse pe apa rece de lac

Unde ,poate undeva se vor întoarce 

Cu o apă caldă si un val mare de răcoare 

Unde nimeni nu ne vedem

Dar uite fată dragă

Ca si azi,doare

Va durea mereu

Oare de ce? Ca te-am iubit prea tare

Val de îngerii ce mă acoperă 

Sa fiu tare,ca eu naivă fată 

Nam stiu cum ,sa îți fiu pură soartă 

Ca regret ,ca nu ți-am dat chemare

Si eu încă te iubesc 

De asta încă doare

Si da,încă va durea

Prin sânge dulce de moarte 

Prin oase rece de iarnă 

Ca inima mi-sa înghețat

Dar flacără ce e oare

Se aprinde, prin fur copac

Cand te văd si iti aud voace dulce de vară 

Unde totul e cald si fierbinte 

Dar uite oare

Ca doare, din ce in ce mai tare

Era prea cald să înțeleg că nu mai am putere, 

Mă înădușeam in flori de crin, în buze dulci și... miere. 

În palmă scrisul nu-l ștergeam, era prea prospată cerneala,

Cuvintele ce mă pierdeau, durerea și cu albăstreala.

Erai cu părul nod, înrămurit în două rădăcini de tei,

Miros ce beat eram de el, pierdut în ochi și în scîntei.

Mergeam cărările de praf, pe lîngă iaz din stele,

Cuvintele ce nu mai văd, sunt încă beat de ele.

Erai in rochie de flori, în multe flori de primăvară, 

Eu mă simțeam străin cu noi. Stiam că sunt povară... 

Ai spus că visele se pierd și visul meu s-a dus,

Acea cerneală a rămas, albastră în culori de'apus.

Viața e senină,

Când îți dă lumea lumină

La bine și la greu,

Noi, vom fii mereu

Chiar de-i ploaie, sau de-i vânt,

Acasă este locul nostru sfânt,

În care ne vom revedea chiar și-n noaptea aia grea.

Împreună vom învinge,

Orice taur ce ne-n pinge,

Prin noroi și prin șuvoi,

Împreună, vom fi doi.

Eu cu tine,

Siguranța, împlinire.

Pe cer sunt stele mii de mii,

Cu licăriri ce par zglobii,

Dar nici o rază n-a pătruns

Cum tu o faci, cum tu ai spus.

Ești liniștea din gând pierdut,

Ești focul viu ce m-a crescut,

Mai cald ca vântul primăverii,

Ești tot ce-mi umple clipa serii.

Acum e ceață pe cărări,

Și umbre cresc din depărtări,

Te caut printre nopți târzii,

De ce nu vii, de ce nu vii?

I. A fost o vreme — o clipă curată,

Când timpul avea chipul tău, odată.

Maria Hotiko, din visul prea plin,

Erai începutul și-al vieții destin.

II. Trecea anotimpul prin noi ca un cântec,

Și tu îmi zâmbeai — tăcut, fără sfânt dec.

Prin pași de lumină, prin umbre de dor,

Mergeam împreună, tăcuți, fără zbor.

III. Dar timpul, hain, ne-a șters dintr-o filă,

A rupt din iubire, a stins din lumină.

Și tot ce-a rămas e numele tău,

Scris peste pieptul unui suflet mereu.

IV. Te văd în trecut — într-o toamnă domoală,

Cu rochia albă, cu inima goală,

Și glasul tău cald, ca un fir de vioară,

Încă îmi șoptește că nimeni să nu moară…

V. Maria Hotiko, iubire târzie,

Tu ești amintirea ce nu vrea să fie,

Doar umbră pierdută prin anii pustii,

Ci partea din mine ce nu va mai fi.