PRIMĂVARĂ TÂRZIE

O singură lacrimă

se prelinge în tăcere,

ca un râu care sparge piatra

ascunsă în adâncul inimii.

Ea nu e doar apă,

ci dorință de iertare,

strigăt mut

al celui care a rătăcit.

Cade încet,

dar lasă urme în suflet,

cărări nevăzute

pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

În ea se adună toate regretele,

toate greșelile

care au înăbușit bucuria.

Și totuși,

în căderea ei se naște harul.

Lacrima pocăinței

deschide porțile invizibile,

iar sufletul, chiar și obosit,

simte lumina

cum îl atinge și-l vindecă.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se frânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin.

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcere,

Se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci de veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

Este chemarea cerului ce m-a făcut.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

Seara se așează peste sat

ca o pasăre obosită de zbor,

iar lumina se destramă încet

în fire subțiri de aur.

Pe străzi curge timpul

ca un râu tăcut,

spălând urmele pașilor

și amintirile nerostite.

Vântul răsfoiește copacii

ca pe niște cărți vechi,

iar frunzele, mici scrișori verzi,

cad una câte una

în palmele pământului.

În mine se aprinde 

un dor de lumină

o flacără blândă

care nu arde,

ci mângâie întunericul.

Amintirile cresc

ca niște grădini ascunse

sub ploapele serii,

unde glasuri vechi

învață tăcerea să cânte.

Cerul își deschide ochii de stea

și privește lumea

cu o răbdare infinită,

iar eu rămân în mijlocul nopții

ca o întrebare vie.

Poate că viața

nu e decât această căutare:

o inimă

care umblă prin întuneric

cu o lampă mică

de lumină.

De ce-am venit aici

În lumea asta strâmbă

Condusă doar de mâini

Cu reguli într-o dungă

De ce gândesc că poate

De ce dragostea doare

De ce-i atât de greu

S-aduci o alinare

De ce nu înțelegi

Că lumea e pustie

Topit de dorul tau

Mă scurg pe o hârtie

Ce-nseamnă echilibru

Un egoism aparte?

De ce să-l folosim

De ce nu-l dăm de-o parte

De ce se zbate suflet

De ce n-are lumină

Respins să-l ardă-ncet

Iubirea fără vină

Nu știu de ce-ai fugit

Când știi că asta doare

De ce-mi cere răspuns

De ce-i pun întrebare

Unde-i zâmbetul șăgalnic,

Unde-i mângierea pură,

Unde-i fructul crud din floare

Îvvelit în pânza-i nudă?

Tot e marfă  pe tarabă,

Tot-i văz și-i  dezbrăcat,

O, tu, suflet de fecioară

Lumea-i toată un păcat...

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală

Tu ai vrea o fata dulce,
Dulce ca mierea, blândă
Și sclipitoare ca o stea.
Tu ai vrea o soție matură,
Dar eu nu sunt așa,
Imperfecțiunea mea nu atinge ale tale dorințe.

Tu ai vrea să fiu ca luna,
Să levitez în jurul tău,
Dar eu caut un Pământ pe care să-l încălzesc.

De aceea, îți voi spune: „Rămas bun!”
Și voi spera să ai parte de sclipirea pe care o cauți<3!

În odaia lui tataie, timpul e beteag.
Ceasul ticăie doar când plâng.
În rest, tace.
Tace ca un bătrân care-a văzut tot
și nu mai vrea să comenteze.
Pe dulap, o fotografie cu el,
tânăr, în cămașă albă,
cu ochi limpezi
și palme care-au ținut volanul
și viața noastră, deodată.
Azi, totul e praf.
Numai amintirea se mai așază pe scaun
și mă-ntreabă:
„Mai vii?”
Eu zic da, dar mințind.
Nu mai vin.
Nu mai pot.

Ceasul bate când nu-l privesc.
Poate și tataie plânge din când în când,
dar tăcut, ca-n stilul lui.
Fără scandal. Fără moarte teatrală.
Doar plecat. Pentru totdeauna.

De ieri a început să piară mâine

Prezentul vrea trecut și-n viitor

Blestemul amintirilor supune

Osândă car durerile de dor

Târându-se merg zilele spre noapte

Urcând  spre asfințit șovăitor

Desculț umblă speranțele deșarte

Pășind  către un vis otrăvitor

 Tăcute ard cuvintele uitate

Vibrând se prăbușesc dogoritor

Cenușă a rămas în loc de șoapte

Uscând roșul pe buze incolor

Privirile pălesc întunecate

Luminile orbesc amăgitor

Scânteile lucesc îndepărtate

Plângând lacrima curge sclipitor

Cărările gonesc întortocheate

Alerg fără prezent nepăsător

Pierdut mă dezlipesc de realitate

Un astăzi vrea trecut nemuritor