De-ai vrea, din nou, să-mi dărui numai mie,
Ce mi-ai promis aseară, ca pe-o apă vie,
Eu tot m-aș mai preface și a doua oară,
Doar pentru tine, în șoapte de vioară...

Întotdeauna am dat răspuns chemării tale,
Urcând un munte, coborând o vale,
Pășind pe nori, pe raza albă-a lunii,
Uitând de toate și de orice simț al rațiunii...

Și-am să te sorb mereu cu aceeași lăcomie,
Pierdut pentru o clipă, în dulce nebunie,
Tu, doar să mă-nvelești cu umbra-ți fină,
Și să-mi săruți pe pleoape roua plină...

Să mă ferești de orice soartă rea,
Căci liber ca o pasăre, să zbor, aș vrea,
Să mă ascund după a lunii paravan,
Și să nu-mi cheltui roua ochilor în van...

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, bre! Gre întrebari! Io-ti cum stăm noi aice... Noi șî cu luna...
-Și cu stelele, bunicule!
-Șî cu iele, d-apoi cum?

Este târziu, trecut de ora zece... Bunicul a stins într-un târziu becul de sub streașina casei, ca să vedem mai bine înaltul cerului, stelele și întreaga Cale Lactee... Un greiere singuratec, țârâie din când în când trist, rupând tăcerea și răcoarea nopții... "Balaurul" s-a dus demult la culcare: bunica n-are timp de isprăvit cu filozofiile noastre... O auzim cu hârâie ușor și ne zâmbind unul altuia: am trecut cu bine și prin ziua aceasta, prin ciurul balaurului...

Noi, după ce-am pus țara la cale, stabilindu-le pe toate câte le-om face și desface a doua zi, ne-am luat de vorba noastră de-cu-sară, vrutele și nevrutele noastre, care ne colorau universul în sunete și imagini, pe care apoi le depănam într-un fir subțire, comun, fir pe care îl torceam în fusul amintirilor de mai târziu: eu, întors acasă după vacanța de vară cu mintea parfumată de mirosul târziu al florilor de salcâm, iar bunicul, pregătindu-se de o iarnă lungă în care, la gura sobei, stârnind jarul cu vătraiul, va închide ochii și cu puterea minții va vedea iarăși acest cer, cu această lună, cu aceste stele împrăștiate în această Cale Lactee...

-Bunicule, uite-o stea căzătoare!, zic eu descriind cu degetul pe cer dâra luminoasă care s-a risipit într-o clipită...
-Din bătrâni, îi vorba c-or fi scânteili sabiei Sfântului Ghiorghi în luptă cu balauru', îmi face bunicul cu ochiul. Dară io știu câ poate o hi șî din la copitile nărăvașului,  Perseului... Tu puie-ți o dorință, da' sâ n-o grăiești cu glas tare, sâ se-mplinească...

Iar eu am închis ochii, dorindu-mi să nu se risipească în uitare acea clipă, unică, un crâmpei din vara copilăriei mea trecută la bunici, timp în care-mi treceam și fericirea fără să știu...

N-am știut atunci - cum aș fi putut? -, căci eram prea crud să realizez că nu voi mai găsi acea liniște, acel "într-un târziu", pe care l-am aflat numai acolo, în umbra celor sub care m-am înalțat, fie c-or fost bunii mei or salcâmii copilăriei mele, deopotrivă...

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, cum stăm noi aice-n puteri șî voioși cu tății...

...cu cerul nopții, cu luna și cu stelele, bunicule... Și cu parfumul florilor de salcâm...

    Strigam cumplit de tare la vinovatul nor, 
    Mult prea adânc şi amplu, să pot să îl măsor, 
    Pierdut fără scăpare în veşnicul coşmar 
    În care viaţa-i tristă şi visele dispar... 
    
    Şi-mi apăsam cu palma, timpanul mut şi surd, 
    Cu pumnul strâns a ură, către zenitul crud, 
    Şi blestemam continuu şi fără de perdea 
    La hoitul meu chircit, ce zace pe podea... 
    
    Căci m-auzeam urlând şi nu vroiam s-ascult,
    Cum singur mă sfădeam şi îmi părea prea mult,
    Că mă răsteam în van spre leşul meu căzut
    Carcasă găunoasă, a unui trup bătut…
    
    Cu-o voce ascuţită, dintr-un plămân zgâriat
    Răstită, gheară, aspră, ce gându' mi-a tăiat, 
    Cerşeam un ultim spasm, o ultimă suflare,  
    Să tremur înainte de-a mea îmbălsămare...                 
    

    Mă uit cu disperare, cu milă şi oroare
    La cel ce răspândeşte o ultimă duhoare, 
    Căci am ajuns doar oase ce freacă între ele 
    Nisipul bătrâneţii, în haine mult prea grele…

    În zadar şi-arată luna 
    Razele-i subţiri şi-albastre, 
    Fiindcă mie mi-e totuna 
    Dacă dorm sub mii de astre! 
    
    În zadar visele mele, 
    Năruite-n miez de noapte, 
    Tremurau ca nişte stele, 
    Gânduri prefăcute-n şoapte! 
    
    În zadar aflam mereu 
    Dimineaţa-n haină nouă! 
    Şi-n van căutam din greu 
    Strălucind tainica rouă! 
    
    Căci aşa cum ţi-am promis 
    Noaptea, mângâierea-i lină -
    Vis trăit într-un alt vis,
    Pe a inimii colină…

Frunzele mele-au căzut amintiri,    
Şi s-au aşternut toamnă     
Peste rădăcinile moarte...    
    
Durerile mele-au devenit în van, sonore,    
Tânjind spre cerul sfâşiat,     
De căderi de paseri călătoare...    
    
Înaltul trupului meu s-a stins,    
În ploile trecătoare şi reci,    
Şi mie teamă de noapte, mie frică de zori,    
De câmpii pustiite, de umbre şi flori...

Se trec în valuri corbii croncănind cu toții, 
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții, 
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

În astă tristă, sumbră și mică adunare, 
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare, 
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece, 
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece, 
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Într-o zi, nu știu ce-mi veni mie și jumătății mele de măr, să ne întrebăm fluturașul, care este prima ei amintire dintre toate, ce-și amintește ea dintâi... Și ne-a răspuns senină și zâmbitoare, că-și aduce bine aminte de prima ei întâlnire cu marea și că după un drum lung și istovitor - ea dormind mai tot drumul! - s-a "trezit" pe țărmul mării, și că apa fiind foarte caldă pe picioruțele ei rămase fără săndăluțe, s-a scufundat râzând fericită cu fundulețul în mare așa îmbrăcată după cum era...

Noi, cu nostalgie-n priviri, i-am completat prima amintire, spunându-i că ne aducem aminte că era îmbrăcată într-un costumaș de in brodat cu floricele, format din pantalonași albaștri bufanți și o bluziță albă cu volănașe azurii ca marea... 

Ne aduceam și noi bine aminte de ziua aceea înseninată de soarele blând, iar marea era când albastră ca cerul când verde ca sticla de mată... 

Mult mai târziu, am întrebat fluturașul care este culoarea ei preferată, și fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a răspuns sec, adolescentin: albastru...

Dintre toate culorile, albastru e și culoarea mea preferată. Albastrul ca marea, albastrul ca cerul, albastrul ca râul învolburat de stâncile grele... Albastrul ferm al amurgului sau albastrul indecis al zorilor... Căci toți, fără osebire, ne azvârlim lumina, sau umbrele în zile albastre...

Dar am simțit mulțumire în suflet știind că prima amintire a fluturașului nostru este legată de soare, cer și albastrul mării, că este una senină și surâzătoare, fiindcă prima mea amintire - deși legată tot de culoarea albastră, ce coincidență! - este una mai degrabă dulce-amăruie, căci s-a născut din neputință. Neputința unui prunc prea mic, sub dojana unui adult prea dur cu viața însăși...

Acum, privind la toate acestea din urmă, mi-am dat seama încă odată-n plus: cu-adevărat, cel mai prostesc lucru pe care l-am rostit vreodată a fost "vreau să cresc mare"....

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Eredità

Oggi parleremo di un oggetto speciale, un oggetto caro a noi che ancora teniamo le cose riposte nella soffitta di casa, più precisamente un cappello di feltro. Cappello bavarese, cappello di innegabile importanza storica, ha colto cinque battesimi, due lauree, diversi matrimoni e questo è tutto. Cappello che avevano solo diverse generazioni, ma da indossare non credo che lo indossassero, non è più indossabile da molto tempo. Come ho detto prima, è in feltro, è blu (un blu elettrico o un blu reale) e ha una piuma attaccata lateralmente.

La bisnonna di Cecilia insisteva affinché fosse tenuta nelle migliori condizioni possibili. Qualcosa che è successo, solo il passare del tempo ha detto la sua, non è più quello di una volta, non sta più come prima. Anche la tonalità del blu non è più vibrante, è più trasandata, vecchia, polverosa. Sarebbe fantastico per idee di outfit vintage, ma per il resto mantienilo carino, solo per la collezione.

Non è stata una piccola sorpresa per Cecilia scoprire che il cappello, descritto finora in modo così poetico, nasconde un grosso difetto, più precisamente ospita una famiglia di falene. Quindi diciamocelo, quando qualcuno eredita un cappello, non si prende solo il cappello, ma ci prende anche le tarme.

Una famiglia vivrebbe nel cappello. Famiglia?, così numerosa?, dinastia forse, ha anche un re e un monarca e praticamente tutto ciò di cui ha bisogno per essere una monarchia a tutti gli effetti. Ma come è possibile una cosa del genere? Da quanto tempo ha finito la naftalina? Da quando Pronto viene utilizzato per la disinfestazione? Cecilia, arrabbiata e meditabonda, si pone costantemente queste domande. Come con tutta l'apparente cura che tutti hanno prestato, il cappello finisce per disintegrarsi a questo ritmo. Se quella bisnonna lo sapesse e fosse viva, sarebbe estremamente arrabbiata. Cecilia si siede e si siede, pensando a una soluzione per restituirle la gloria un'altra volta.

Lo ha trovato, sa cosa fare, troverà una soluzione che li ucciderà, dopo che saranno morti, prenderà e taglierà la parte del materiale che vuole essere rimossa.

Procedi come ti ho descritto. Solo giocando e approfondendo sempre di più la parte tagliata si arriva con le forbici all'altro lato del materiale. Brave persone, ce l'avete da quattro generazioni, come fate a sapere come prendervi cura di un bene che qualcuno vi ha lasciato? Non te l'ha dato per caricarti una responsabilità sulle spalle, te l'ha dato perché pensava che sarebbe stato carino per te avere qualcosa che a lei piaceva parecchio. Hai davvero oltrepassato il limite della frivolezza! Abbiamo capito che non ti importa davvero del cappello in sé, ma non ti importa anche della bisnonna che te lo ha affidato?

Cecilia cominciò a cucire utilizzando un filo di colore simile a quello che sarebbe stato originariamente il cappello. Qual è il punto? La sinonimia perfetta non esiste, né nei colori né nelle parole, purtroppo il colore era unico, era insostituibile. Cecilia, con +1,75 diottrie, pensa che fosse dello stesso colore. Non sappiamo che altro dire... l'intenzione era buona... "ridare un'altra volta il suo splendore", ma per il troppo zelo il risultato è stato un po' spento. Cecilia, apprezziamo il cura di te, l'hai indossato, disinfettato, pulito, curato, il che è sempre apprezzato, ma se non ti fossi divertito così tanto a ritagliarlo, era comunque buonissimo. È sempre consigliabile avere equilibrio in tutto. Perché è bene misurare le nostre azioni, decisioni? Perché, diciamo che stiamo guidando e dobbiamo svoltare, abbiamo una curva davanti a noi, dobbiamo misurare la nostra velocità (perché troppa potrebbe portarci fuori strada) la strada, devia dal nostro percorso), la voglia con cui vogliamo superare quella curva, non importa quanto tempo ci vorrà, quanto velocemente, quanto esperti, cosa non so cosa.. ciò che conta è come armoniosi e sicuri sappiamo superare tutto, nessuno ci applaude, siamo noi stessi e non abbiamo bisogno di applausi.

Parimenti nel caso di specie, il cappello ereditato avrebbe potuto rimanere intatto, non avrebbe avuto bisogno di interventi, riparazioni, ridecorazioni, ritocchi, se la nostra cara Cecilia non avesse voluto con tanto ardore migliorarlo del tutto. Vale anche la pena considerare che spesso le cose non richiedono un cambiamento radicale per funzionare, anche solo parziale o solo un quarto aiuterebbe altrettanto.

Cecilia...Cecilia...o non avevi la mano sicura, oppure ti importava troppo del cappello.

Articolul 201 — Respectarea adevărului

(1) Adevărul trebuie să reprezinte un principiu fundamental al vieții creștine.

(2) Creștinul este chemat să evite minciuna, falsificarea și înșelăciunea.

(3) Adevărul trebuie spus cu înțelepciune, fără intenția de a distruge sau umili o persoană.

Articolul 202 — Interzicerea mărturiei false

(1) Nimeni nu trebuie să depună cu bună știință o mărturie falsă împotriva aproapelui.

(2) Acuzațiile false pot distruge reputația și viața unei persoane.

(3) Creștinul trebuie să fie responsabil pentru cuvintele sale.

Articolul 203 — Prezumția de nevinovăție

(1) O persoană nu trebuie considerată vinovată doar pe baza unei acuzații.

(2) Vinovăția trebuie stabilită prin proceduri corecte și competente.

(3) Comunitățile religioase nu trebuie să transforme zvonurile în condamnări.

Articolul 204 — Interzicerea judecății pripite

(1) Creștinul trebuie să evite condamnarea unei persoane fără cunoașterea faptelor.

(2) Zvonurile nu trebuie tratate ca adevăruri.

(3) Înainte de a acuza, trebuie cercetată situația cu responsabilitate.

Articolul 205 — Condamnarea calomniei

(1) Răspândirea intenționată a unor informații false pentru distrugerea reputației unei persoane este condamnată.

(2) Creștinul trebuie să își controleze cuvintele.

(3) Dacă o informație este incertă, ea nu trebuie prezentată drept fapt sigur.

Articolul 206 — Condamnarea bârfelor

(1) Bârfa răspândită pentru a provoca ceartă, rușine sau ură trebuie respinsă.

(2) Problemele personale ale aproapelui trebuie tratate cu discreție.

(3) Creștinul este chemat să vorbească despre oameni cu respect.

Articolul 207 — Dreptul la apărare

(1) Orice persoană acuzată are dreptul să își prezinte punctul de vedere.

(2) Nimeni nu trebuie condamnat fără să fie ascultat.

(3) Dreptatea presupune ascultarea și cercetarea faptelor.

Articolul 208 — Dreptatea

(1) Dreptatea trebuie urmărită împreună cu adevărul și mila.

(2) Creștinul nu trebuie să favorizeze o persoană doar pentru că este bogată, puternică sau apropiată.

(3) Persoana săracă sau vulnerabilă nu trebuie disprețuită.

Articolul 209 — Condamnarea favoritismului

(1) Nimeni nu trebuie favorizat în mod nedrept.

(2) Funcțiile și responsabilitățile din comunitate trebuie exercitate cu integritate.

(3) Prietenia sau relația de familie nu trebuie să devină motiv pentru ascunderea unei nedreptăți.

Articolul 210 — Dreptatea față de cei slabi

(1) Persoanele vulnerabile trebuie protejate.

(2) Puterea nu trebuie folosită pentru exploatarea celor care nu se pot apăra.

(3) Creștinul este chemat să apere adevărul și dreptatea.

Articolul 211 — Dreptul la iertare

(1) Creștinul este chemat să ierte.

(2) Iertarea trebuie să fie liberă și sinceră.

(3) Iertarea nu înseamnă că răul trebuie ascuns.

(4) O persoană poate ierta și, în același timp, poate solicita protecție și dreptate.

Articolul 212 — Iertarea și responsabilitatea

(1) Cel care a greșit este chemat să își recunoască fapta.

(2) Pocăința autentică presupune dorința de îndreptare.

(3) Atunci când este posibil, prejudiciul produs trebuie reparat.

(4) Iertarea nu trebuie confundată cu lipsa responsabilității.

Articolul 213 — Condamnarea răzbunării

(1) Răzbunarea personală este respinsă.

(2) Persoana care a fost rănită nu trebuie să răspundă printr-o nouă faptă violentă.

(3) Creștinul este chemat să lase dreptatea în seama autorităților competente și a lui Dumnezeu.

Articolul 214 — „Nu întoarce răul pentru rău”

(1) Răul nu trebuie răsplătit printr-un alt rău.

(2) Creștinul trebuie să caute o soluție care să oprească răul fără să îl înmulțească.

(3) Apărarea împotriva unui pericol trebuie să urmărească protejarea vieții și oprirea agresiunii.

Articolul 215 — Împăcarea

(1) Împăcarea dintre oameni trebuie încurajată atunci când este posibilă și sigură.

(2) Împăcarea trebuie să se bazeze pe adevăr și responsabilitate.

(3) Nimeni nu trebuie forțat să se împace cu o persoană care continuă să îl abuzeze.

Articolul 216 — Pocăința

(1) Persoana care a făcut rău este chemată la pocăință.

(2) Pocăința presupune recunoașterea greșelii și dorința de schimbare.

(3) Creștinul este chemat să își îndrepte viața.

Articolul 217 — Îndreptarea după greșeală

(1) O greșeală nu trebuie să devină motiv pentru pierderea definitivă a speranței.

(2) Omul poate să își schimbe comportamentul.

(3) Comunitatea trebuie să încurajeze îndreptarea celui care își recunoaște sincer greșeala.

Articolul 218 — Protecția victimei

(1) Persoana care a suferit o nedreptate trebuie tratată cu respect.

(2) Victima nu trebuie acuzată pentru faptul că a fost agresată.

(3) Comunitatea trebuie să evite rușinarea victimei.

(4) Siguranța victimei trebuie să fie o prioritate.

Articolul 219 — Condamnarea ascunderii abuzului

(1) Abuzul grav nu trebuie ascuns pentru protejarea reputației unei persoane sau a unei instituții.

(2) Comunitățile creștine trebuie să urmărească protejarea victimelor.

(3) Faptele care constituie infracțiuni trebuie tratate prin mijloacele prevăzute de lege.

Articolul 220 — Responsabilitatea conducătorilor religioși

(1) Preoții, pastorii, episcopii și ceilalți conducători religioși trebuie să exercite autoritatea cu responsabilitate.

(2) Autoritatea spirituală nu trebuie folosită pentru exploatarea credincioșilor.

(3) Conducătorul religios trebuie să fie un exemplu de integritate.

Articolul 221 — Interzicerea manipulării religioase

(1) Credința nu trebuie folosită pentru obținerea controlului abuziv asupra unei persoane.

(2) Nimeni nu trebuie amenințat cu pedeapsa religioasă pentru a fi obligat să ofere bani sau bunuri.

(3) Îndrumarea spirituală trebuie să respecte libertatea și demnitatea persoanei.

Articolul 222 — Respectarea conștiinței

(1) Creștinul trebuie să își urmeze conștiința luminată de credință și de adevăr.

(2) Nimeni nu trebuie obligat prin violență să acționeze împotriva conștiinței sale.

(3) Libertatea conștiinței trebuie exercitată cu responsabilitate față de ceilalți.

Articolul 223 — Responsabilitatea pentru cuvinte

(1) Cuvintele pot produce atât bine, cât și rău.

(2) Creștinul trebuie să evite insultele, amenințările și minciunile.

(3) Cuvântul trebuie folosit pentru adevăr, încurajare, îndreptare și pace.

Articolul 224 — Responsabilitatea pentru fapte

(1) Fiecare persoană este responsabilă pentru propriile fapte.

(2) Credința nu poate fi folosită pentru a justifica o faptă rea.

(3) Cel care greșește este chemat să își asume responsabilitatea și să repare răul, atunci când este posibil.

Articolul 225 — Principiul „adevăr și iubire”

(1) Adevărul și iubirea trebuie să fie unite în viața creștină.

(2) Adevărul fără iubire poate deveni cruzime, iar iubirea fără adevăr poate deveni tolerarea răului.

(3) Creștinul este chemat să spună adevărul cu blândețe și să apere dreptatea fără ură.

(4) Nicio persoană nu trebuie sacrificată pentru protejarea unei reputații, a unei funcții sau a unei instituții.

9. Viața ca în vise

   Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
   Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
   Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
   Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
   Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
   Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
   Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
   O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
   Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
   Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
   Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
   Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
   Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
   Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
   Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
    Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
    Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
   În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
   Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
   În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.

Într-o zi  am colindat  orașul și am văzut cât e de frumos! Cu altă oazie mi-a spus că pleacă la

București cu treburi Ma întrebat dacă vreau să merg cu el .Nu m-am putut hotărî ...de ce nu am

riscat atunci?...era sortit să trec prin toate câte am trecut ?..m-am resemnat ?...azi nu pot răspunde!

Cine spune că e greu primul pas are dreptate Am început să economisesc și să nu mai simt atât de

nefericită .În altă seară un alt bărbat mă învită la o cafea ,să ne cunoaștem .Dacă îi place de mine

cere prețul pe trei ore . Tipul era extrem de arogant .Am cerut un preț mult prea mare pentru ca să nu-l

accepte .De fapt ,asta îmi doream în sufletul meu.O fată din grupul lor m-a certat că am respins așa o

ofertă .Tipul era un patron important și era o cinste că vizita localul.M-am străduit să nu ascult ce spune

și bucuroasă m-am dus la culcare.Dar norocul nu-i mereu de partea noastră.A doua zi Selia primește

primește o comandă prin telefon și nu am ocazia să-mi cunosc clientul în persoană .Nimic mai groaznic

nu mi s-a întâmplat până atunci și nici după aceia.Deși am strâns puțin curaj ,când am întrat în cameră

și l-am văzut pe individul nesuferit și libidinos ,cu priviri de ucigaș, am încremenit .- Asta -i lucrătura lui

Selia -mi-am zis .Voia să-mi dea o lecție și a reușit.Nu știu cât timp a trebuit să-l caute,dar era un exemplar

mai rar Instinctiv ,m-am retras spre ușă ,dar m-a apucat de mână și m-a aruncat în pat.Zadarnică orice

încercare de rezistență

      -Doamne , prin ce ai trecut, Ștefania -spune printre lacrimi Aristița.

      -Am rămas cu sechele de atunci .

      -Cât a durat acest calvar?

      -Atunci mi-am închipuit ,că de fapt ,sunt  moartă . Un om mort nu se poate apăra.Poate să facă ce vrea cu  tine.

Animalul și-a făcut damblaua .După ce si-a făcut poftele,s-a odihnit ,voia să -o ia de la început ,furios,turbat

Organismul meu s-a revoltat .Într-un impuls am mobilizat toată energia pe care o aveam .El vedea ,simțea,dar de

plăcere parcă intrase în delir .M-am sustras ,și deși nu trecuse timpul pentru care plătise,l-am respins cu toată

puterea mea..Ochii mi-au devenit cuțite ,unghiile  lame de tăiat.Dacă a văzut  că totul are un sfârșit -mă ia de mână ,

mă pălmuiește și mă duce la Selia ,cerându-i  banii înapoi , pentru  că nu a fost mulțumit .Nu pot ,oricât  aș încerca,

să exprim  ce am simțit atunci  și cât aș fi vrut să mor acolo . În schimb Selia era așa de bucuroasă , parcă câștigase

milioane când se aștepra mai puțin .Sigur ,mi s-a acordat  o pauză de câteva zile ,m-a vizitat Solis am vizitat orașul

i-am descoperit  frumuseșea și istoria fantastică

     -După câteva zile ,vine Fatah pe care îl refuzasem ,cerându-i o sumă mare de bani.ÎI  spune Seliei  să mă cheme

Contrariată ,ea îi recomandă altă fată spunând:

     -Ce-ai găsit la ea ?-însistă Selia cu ciudă în glas.

     -Care-i treaba  ta ?

      -Ai de unde alege și alte fete.

      -Însist  să o chemi ,spune Fatah  hotărât.

      Când mă vede ,mă apostrofează  zâmbind:

      -Știi să-ți ceri prețul ,poate că îl meriți .

       -Mă bucură remarca ta !

       -Vreau să mă însoțești  în oraș .Sunt liber câteva zile și vreau să le petrecem î mpreună.Nu am nevoie de        sex

vreau doar să te cunosc mai bine .M-am întrebat și te întreb și pe tine ,ce cauți tu aici?Îmi era ușor să vorbesc  cu

Fatah despre toate lucrurile acestea știam aproape bine limba engleză Fatah mi-a oferit câteva zile de vis M-a tratat

ca pe un om aflat la necaz,și s-a oferit să mă ajute la nevoie.Am revenit la hotel ,știam ce mă așteaptă  Adunasem 

ceva bani  si-mi spuneam că eliberarea mea este aproape.Aveam urgent nevoie  de un loc de muncă.și mă bazam  pe 

 Nabi ,patronul restaurantului .Spre seară Nabi  mă caută și-mi spune că sunt în mare pericol .Aflase că Gabi  vrea

să mă vândă pe o sumă mare de bani .Trebuia  să dispar ,să mă ascund undeva .L-m sunat pe Fatah ,dar el era plecat

undeva prin Europa .Nabi îmi propune să mă ascund la un prieten  de-al lui. De  obicei ,fetele erau vândute  în  Iran  sau

în IraK  de unde nu era cale de întors .Am trăit o săptămână  de groază temându -mă pentru  viața mea ,neștiind  în cine

să am încredere. În lumea lor doar banii contează

Sunt zile, când vreau să iau viața de la început.Nu ar mai fi curs 

atâtea lacrimi și strâns atâta durere.Au fost ani de teroare și de 

umilință. Chiar nu știu cum am rezistat,poate că am avut copi.și 

ei aveau nevoie de mine.Dar Dumnezeu s-a îndurat de noi și mi-a 

scos în cale un suflet mare, care a pus capăt unui astfel de trai .

         Apoi am înțeles ce înseamnă iubirea,compasiunea, toleranța,

și vorba bună. Nu tolerați violența, aveți nevoie doar de mult curaj,

și dacă ești o luptătoare Dumnezeu te ajută. Curaj !!!!

          Cele scrise nu face parte din biografia mea !