Lumânare de ceară

Aprins-am chibritul să ard o lumânare

de ceară,

să văd dacă se va scurge,

dacă va zidi mucegaiul solid

ce are sufletul meu.

 

Privesc la dânsa, împietrit și fioros.

Ce va fi peste trei minute?

Nu știu.

 

Lumânarea arde, însă ceara nu cade,

ci își scade înălțimea.

Lichidul este observat, dar stă pe loc.

Sunt fericit.

 

Au trecut trei minute: tot este bine,

lumânarea se face mai mică, cât o piatră.

Și-am adormit în raiul meu, cucerit de mine.

Sunt un om bun și n-am păcate în mine.

 

O lacrimă s-a ivit pe sfeșnic,

lumânarea plânge.

De ce plângi?

Cine te-a rănit?

Oare nu eu?

 

S-au făcut mai multe lacrimi

strașnice,

mucegai,

și mă speriau tare,

încât îmi închideam ochii,

să nu-mi văd noroiul în suflet.

 

Ar fi bine să arunc în gunoi

și să fixez alta,

dar viața este un cerc,

precum Ouroboros:

hen kai pan.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Sergiu P. Cassian poezii.online Lumânare de ceară

Data postării: 14 noiembrie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 24

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Elegia I

Aduc ție această poezie,

o, femeie,

poezia cu pereche

de la omul fără pereche,

de când te-am pierdut într-o insulă pustie.

Simte ritmul ce n-are nimic în suflet

și pe o orfană - rimă.

 

Soarele se apune și se ridică luna,

să-mi scoată lichidul din ochii mei

jalnici și bătrâni,

cu toate că sunt tânăr.

Stelele mă întrebau:

Cassian, unde este regina stelelor?

Cum să le răspund, căprioara mea,

când nu ești în preajma mea?

Unde ai plecat fără mine, iubita mea,

pantera mea,

leoaica mea?

 

Eu sunt Romeo în actualitate

și Julieta mea m-a părăsit

ca și cum ar pleca din lumea mea

reală.

Să-l întreb pe un doctor sau nu

despre simțurile mele,

despre vioara care-mi ascultă cuvintele

necuvântate?

 

Fața mea își arată riduri,

de parcă s-a tăiat cu ceva ascuțit

în absența mea,

și am înțeles un lucru:

eu eram înjunghiat

de câteva ori

până la moarte…

 

Icoana Maicii, când o privesc,

parcă mi se trezește un dor paradoxal,

chiar dacă nu am văzut-o niciodată.

Sunt fiul Maicii și o iubesc

fără s-o văd.

Și sunt fratele Lui Emanuel,

căci cu mine este Dumnezeu.

 

Cerul albastru cu norii, ce plutesc

deasupra capului meu,

își pierde tinerețea și inima.

Treptat, bătrânețea îl acaparează sufletul,

pierzând timpul și spațiul.

Nici codrul, nici corola, nici vremea

nu mai are jucării,

ele au plecat fără veste.

 

Dar încotro mergi cu povara pe umerii

cei chinuiți și firavi

care nu mai simt nimic?

Unde-i raiul tău mult dorit

cu grădina botanică?

Croiește-ți drumul spre casa ta veche

unde te așteaptă copilăria și inocența,

să le cuprinzi pentru ultima oară,

pentru ultima clipă

înainte să pleci,

fără mine,

în casa ta nouă, pregătită de Emanuel,

căci cu tine este Dumnezeu.

Mai mult...

Cicatrice

Care-i sensul să simt povara perturbării,

Dacă nu pot să duc pe demonul greutății?

 

Cine poate să-mi potolească durerea inimii,

Care plânge cu sânge, dar nu lacrimi, infinit?

 

Unde-i spațiul cu armonie, purificare,

Fără chin, durere și suferința mare?

 

Ce înseamnă viață? Și ce înseamnă moarte?

Parcă sunt damnat pe veci, fără nicio salvare.

 

Cum este posibil să îndur focul de iad?

Nici Lucifer nu are repaus, că el îi fad.

 

Mi-e frică să-mi însemn încă o cicatrice,

Ca să nu mă vatăm cu gândurile rigide.

 

Creierul îmi șoptește să văd cu proprii ochi,

Însă inima, searbădă, se transformă-n strigoi…

 

Și strică legământul vital, și nu-l ascultă,

Și simțul, mirosul, gustul… toate le aruncă.

 

Și eu, frământat de povara perturbării,

Mă arunc, cu un zâmbet, în adâncul mării.

 

Negura crudă mistuiește viziunea mea,

Nu văd, n-aud. Însă greutatea nu mai e grea.

 

Dobândit-am ceea ce am dorit toată viața:

O pace eternă - fermecătoare nirvana.

Mai mult...

Conspirația metafizică

Sunt viu? Cum este posibil?

Demult trebuia să fiu băgat

sub glia păcatului.

După ce voi zice cuvântul adevărat,

cine mă va căuta printre oameni?

Fețele noastre sunt identice

și noi suntem identici -

chipurile lui Dumnezeu.

 

O insulă nemărginită, o enigmă,

naște entități - diavolii.

Ei strivesc corola minunii a lumii

și o aruncă într-un foc groaznic,

pentru că ea este tânără și fragilă,

gata să se arate lumii.

Frumusețea ei ar fi fost pictată

cu expresiune.

Dar via ei a fost ruptă.

Și au rămas numai două spirite sadice

care sunt ridicate:

Baal și Beelzebub.

Cercul, copleșit de alt cerc,

dar mai prihănit,

își înalță mâinile,

pentru a jertfi spirite gingașe

și inocente.

 

Singur între strigoi, într-un cimitir

cu sicrie distruse prin munți și văi.

Sângele s-a înnegrit,

când lumina s-a despicat

aducând apocalipsa cumplită.

 

Oameni nici nu sunt oameni,

sunt ca niște broaște cu ochii negrii,

fără suflete vii, chiar și moarte.

 

Invidia, ca o aspidă, a înveninat

inima omenirii

de la nașterea lumii,

când au apărut Adam și Eva

și ispita șarpelui.

Coincidență? Nu cred.

 

Societatea laică, cu ațele înfipte în noi

ca pe niște păpuși,

ne trage încotro ei vor.

Dar ce-i acolo? Oroare, batjocorire

și râul plin de sânge vărsat de ei.

Copilul mort…

iată cine zace-n apă.

 

Osemintele fărâmate

plutesc sub pământul patimii,

în care nu este nimic, numai negura negurii.

 

Globul nostru este pătat

de mai multe murdării.

Mai mult...

Adevărul sau minciuna

Aproape toată viața mea mă întreb: cum să recunosc pe un adevăr sau pe o minciună? Răspunsul nu este simplu, mai bine zis foarte complicat. Ei sunt gemeni, aceeași față, aceeași statură etc. Ca să le distingi, trebuie multă vreme, poate un an sau doi, nu știu. Sau poate niciodată nu va fi clar, căci tot pare să fie adevărul sau minciuna. Camuflat și plin de fățărnicie.

Fiecare om are mentalitatea lui, nu poți să intri în mintea lui și să vezi imagini schițate de dânsul. În același timp, sufletul este un anonim care își arată fața numai într-un timp potrivit și un loc potrivit. Și este imposibil de prezis ce va spune omul, că nu noi introducem cuvinte în rațiunea lui, ci el își alcătuiește fraze, oricum ar fi frumoase, ispititoare, adevărate sau false. Rog de atras atenția asupra ultimelor două termene, fiindcă despre acestea voi vorbi.

Deci, cum este diferențiat adevărul față de minciuna? Mă strădui să fiu perspicace. Când cineva spune ceea ce a fost și este, oricât ar fi dramatic sau tragic acest cuvânt, și se începe un tunet tumultuos, încât toată populația tresare de frica și de nedumerirea văzând fulgerul alb și cu foc, atunci asta este adevărul. Sunt posibile victime, dar cum poate exista adevărul fără sacrificiul omului? El poate fi scuipat, lovit, gonit de toți și, evident, să rămână solitar pe viață, ca un pustnic care a părăsit familia sa plină de sânge și întunecime. Și acest pustnic nu a dorit să-și umple inima cu lacrimi și răstriște, ci cu dragostea și lumina.

Iată aici apare un balsam pentru suflet, un drog care pictează raiul pentru fiecare, cum ar fi sirenele ale căror cântecele îi fac pe oamenii să-și piardă mințile și să-și caute moartea. Minciuna. Ea este dulce, îmbălsămată, bogată cu iubirea etc. Numai că efectul este vremelnic, creând o impresie paradoxală. Pentru a nu-și pierde existența, identitatea și sensul din cauza unui fapt veridic, dar trist și dureros, omul își ascunde trecutul și îl născocește așa cum trebuie să fie. Societatea îl va primi cu mâncare, băutură și bogăție enorma, însă, când va trece jumătate de veac și acest iad va fi divulgat, el iarăși se va întoarce în acest ciclu, numai că este mai intens, mai dârz și mai sever.

Deznodământul este același ca și al adevărului. De ce așa?

Mai mult...

Pantera neagră

Pantera neagră m-a luat ca o pradă

în junglă senzuală

cu parfumul și peisajul mirific

pe care se poate de văzut numai o dată.

Sunt încătușat de ea, mi-e greu să mă mișc,

simt cum fiorul mă cuprinde brusc

cu gândul de o moarte iminentă și crudă,

dar îmi place de ea,

de pantera neagră.

Ea m-a vrăjit complet

și nu pot face nimic.

Practic mi-am pierdut gândul

și am rămas lângă dânsa

și îmi place de ea,

de colțurile ei albe și de ochii ei albaștri.

Vreau să rămân aici și azi, și mâine,

iubita mea panteră,

să te privesc și să te simt

în trupul meu efemer.

Îmi place de tine,

pantera neagră,

pantera puternică.

Mai mult...

Satanism sau Agonie

Noaptea întunecată, stelele lucioase,

Luna de la nămeții fură o culoare.

Ah! ce plagiată-i luna asta… Schimb tema,

Căci ea nu-i tare importantă, precum stema

Țării care are sorginte cea latină.

Gândul este ca o nălucă cristalină,

Ce mă frământă, chinuie cu o cruzime.

Parc-mă aflu în nemărginită pustie,

Fără viață, fără moarte, fără mirare…

Însă chinul lui satan este mare, mare.

Numai să-l crezi și, îndată, apare lumea,

Și nu așa, dar sosești, ca Fiul, în culmea

Munții gata să-o iei, orgolios, în palma.

Dar care e sensul, dacă nu ești de-a valma

Cu sacru, cu fericire a tot ce este?

Bine-a spus că atracție este o viespe,

Dar armonie este lumina luminii…

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

 

Tu crezi că spun ceva fantastic, metaforic?

Că mărturisirea este de la android?

Este cea mai demonică afirmație,

De când pășesc pe acest pământ c-o grație

De dragoste sufletească cu păcatele.

Sigur, asta este un fleac, cum spun mamele.

 

Dar nu-i despre asta. Deci, eu am fost satanist.

Poate să fie distins cu gândul anarhist.

Ea a propus răscoală, sacrificând trupul,

Pe când El dăruiește viața, nu amurgul.

Vioara amară răsună pretutindeni,

Cu ecoul ca să vuie în orice clipe

Că El, Luceafărul, vine să ne conducă

Spre-un castel părăsit, de cruce să ne rupă.

Să dea omenirii condițiile serbeze

Ca pe urmă să fim găsiți sub o lespede.

Nimenea nu a plecat, toți erau îndrumați

În spațiul sacru, primind chiar un suflet curat,

Unde sunt îmbălsămate multe florile.

Însă eu observam, cum creșteau ororile

Satanei, când eram aplecat și subjugat

Brusc, fără a-mi simți firea și cugetul cel fad.

Glasul infernului, unde mă topesc complet,

M-a chemat ca pe un câine, iar nu ca pe-un poet.

 

Ceasul este stricat și nu știu cât a trecut,

Aici nu se înțelege, îi negru și destul.

Fețele străine, demonice ca-n coșmar,

În peisajul exotic și cumplit de amar.

Vocile negre pătrund în izvorul nopții

Și-l fac mai înfiorător decât ziua morții.

Steaua s-a adăpostit în culmea totului,

Potrivnic, care nu știe gustul amorului,

Este lăudat ca și cum ar fi un zeu,

Sunt aplecate capele, parcă-i un matineu.

Cântarea, plânsul și rugă… Ah! ce îi groaznic,

Că eu sunt prigonit din orașul botanic,

Unde se dă cu uleiul pentru viața bună

Și pentru moartea care nu va fi crudă.

Observ ochii lui avizi c-o asprime adâncă,

Gata să-mi sugrume sufletul cu o mână

Și inima mea să se dispară din calea.

Când se va sfârși războiul și să văd zarea,

Care mă așteaptă s-o cuprind fără brațe,

S-o sărut fără buzele? Zilele faste

Vor veni cu zurgălăi din pustiul cel cumplit

După un veac pe drumul stricat, fiind ofiliți?

"Niciodată!" - așa mi-a răspuns Luceafărul.

Acest ciclu nu va fi îndulcit cu zahărul.

Uroborus este iminent, mă voi arde

Până când nu va veni El, a mea salvare…

 

Tu, care-ai simțit focul în venele tale,

Înfiorat de-un gând că va fi o repetare,

Ia-ți o spadă ascuțită care-i o cruce

Sfințită. Și la victorie te va duce

Dumnezeu, că el nu te va lăsa otrăvit.

Vei fi lecuit și vei fi bine înstărit

Cu harul, cu lumina și cu speranța

De-a trăi deplin îmbrățișând-o pe mama.

Și să ții minte zicala unui individ,

Care a perceput totul, având un delir:

"O armonie este lumina luminii…"

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Cărarea

Am mers înainte ignorând cărarea

Am mers și mers, pe cărarea bună și rea

Pas cu pas, pași mici, pași mari, înainte și-napoi

Pași rapizi, pași înceți, pași ușori si pași greoi 

 

Și am mers prin foc și apă, prin furtuni și secetă

Prin spini, prin flori, prin flori cu spini, prin durere înceată

Prin durere violentă, prin plăcere deșartă

Prin oaze și miraje, și trezire adormită

 

Și mergând pe drumul meu, am stat o vreme

Am stat în multe locuri, cu multe probleme

Am stat ce-am stat, și-am continuat să merg pe cărare

Căci fiecare loc mi-a oferit putere și eliberare

 

Și mergând și ajungând în locuri seci

Mă-ntorceam acolo unde e ușor să treci

Și pe când speram, mă trezeam în locuri reci

Plecând, mă trezeam visând la un loc de veci

 

Și m-am întors de-atâtea ori spre locurile bune

Găsind doar pustietăți si pământuri brune

Încât am învățat să merg doar înainte 

Chiar de văd în jur doar moarte și morminte 

 

Mergând înainte, fără a mă-ntoarce înapoi 

Prin tărâm nestrăbătut, si aspru, si prin noroi

Am ajuns să am un nou tip de sentimente 

Să iubesc cărarea și să n-am nevoie de cuvinte 

 

Și ori de câte ori am dat de-un munte, am luat aminte

Și am mers înainte, înainte spre locuri sfinte 

Și am continuat să urc, fără încălțăminte 

Iar focul urcării m-a lăsat fără veșminte

 

Ca să pot urca în continuare am făcut jurăminte

Și de oboseală, am făcut cărării rugăminte

I-am cerut să-mi ușureze drumul, să mă lase fără minte

Și să mi se-arate, să-mi arate că-mi este părinte 

 

Iar cărarea, ca răspuns, m-a dus într-un loc cu umbră 

Cu izvor și fructe, și cu o priveliște rară, o operă

Și mi-a arătat înainte, drumul frumos care urmează 

O bunătate, o pace, o iubire ce nu-ncetează

Mai mult...

evanghelia vidului

Gândul își înfige bisturiul în prezent,
iar ieriul putrezește-n vitralii de os.
Trăiești fără să fii —
un cadavru conectat la un dumnezeu de siliciu,
cu sufletul criptat și pulsul pe dos.

Clipele mor în mecanisme de fier,
amintirile nasc tumori de lumină,
iar Mașina predică nemurirea
prin guri de metal și icoane în ruină.

Solve et coagula.
Plumbul din tine nu devine aur.
Nicio cheie nu descuie absența,
nicio rugăciune nu tulbură vidul.

Galaxiile devorează lumi
fără să clipească, fără să știe.
Suntem o eroare biologică
într-o infinitate fără profeție.

Și uneori, dispariția îmi șoptește
din adâncul unui cer fără răspuns.
Dar dincolo de zidul uitării
nu există promisiuni —
doar întunericul, etern și nepătruns.

Nu-ți reteza aripile pentru cer:
nici măcar stelele nu te așteaptă.
Rămâi în această carne absurdă,
în această secundă imperfectă.

Lasă Mașina să predice.
Lasă universul să nu-i pese.

Ești o scânteie fără destinație
într-un cosmos care nu-ți datorează nimic —
și totuși, încă arzi.
 
     

Mai mult...

Fantome - 12 - Crepuscul

Din antiteza logicii genezei

izolez posibilitățile psihogenezei;

sătul de mersul orb către zei,

înfășor mărgelele peste claviculă.

 

Vârât și vânat în aceeași bulă,

lasă-mi vocea să urle în noapte,

prin setea ce aduce răutate,

tratând tăcerea cu finețea securii.

 

Curbura coloanei, capsată prin funii,

aduce închiderea dramatică a gurii;

zvârcolit de starea ambiguă, nesătulă,

sunt lăsat de bunăvoie în căderea nopții.

 

Ținut țintă lângă țărușul sorții,

înțepat, prins în țipăt, să-mi omor volții,

nu vreau să mă vezi clipind —

închizând ochii, pot să te surprind.

Mai mult...

Trecutul și viitorul

Se-adună-n ferestre o tainică tihnă,

Și ceasul din perete măsoară tăcut,

Purtând în oglindă o veche lumină

Din tot ce-a fost in viață și s-a petrecut.

 

Pășim printre umbre de ieri și de mâine,

Căutând o potecă pe-un mal nesfârșit,

Cu sufletul gol și-o bucată de pâine,

Între ce-a fost rouă și ce-a adormit.

 

Rămânem ades între două hotare,

Cu ochii la drumul ce-o ia pe ocol,

Purtând în spinare o veche povară,

Și-un dor care cere un liman și un sol.

 

Acolo, pe pragul dintre ele o clipă,

Se leagă-n tăcere tot ce-am fost cândva,

Și simțim cum bate din nou o aripă,

Lăsând tot trecutul în urma sa.

 

Se cerne-n tăcere o vreme curată,

Pământul ascultă ce pașii îi spun,

Iar umbra din urmă rămâne uitată,

Un drum care duce spre-un vechi mănunchi bun.

 

Păstrăm în privire o floare uscată

Și-un cântec ce-ncearcă să urce la cer,

Și tot ce-am dorit să fim vreodată

Se scaldă-n lumina dată din cer.

 

Dacă calea dintre trecut și viitor s-ar rupe,

Oare-n care parte pașii s-ar opri?

Pe-a trecutului să ne reparăm o clipă greșeile,

Ori spre viitor viața să ne-o putem croi?

 

Dar timpul nu-ntreabă pe nimeni ce-alege,

El curge spre mare, la fel ca un râu,

Și-n fața tăcerii ce-aduce o lege,

Rămânem cu tot ce-am sădit în ce-i viu.

Mai mult...

Speranță

Strig, dar tot ce aud e doar un ecou.  

Speranța mă îndeamnă să încerc tot ce-i nou,  

Dar plânsul e mai aspru și mai concret.  

Nu, nu sunt de lemn.

 

Lumina îmi străpunge hazliul chip.  

Credeai că fără tine, n-o să fiu nimic?  

Am vise mărețe despre tot ce e nou,  

Tăcerea-i puterea crescută în om.

 

Eu țip, dar noaptea îmi străpunge și ea paradisul.  

Vreau din nou să prind răsăritul...  

În inimă, dorul de tot e mai rău,  

Dar cântecul mamei îmi cântă din nou.

 

Mai țip încă o dată, se sparge și timpul.  

Prind răsăritul și dorul e triplu.  

Mămico, de mă vezi, sunt aici,  

Pierdută-ntre speranțe și timp.

Mai mult...

O pasăre de -aș fi..

O pasăre de-aș fi, atunci,

Când tânjesc să zbor

Peste valuri și stânci 

Spre-al sufletului dor.

Și -n bătaia vântului 

Printre nori să mă strecor,

Să fiu pion al timpului 

În jurul lumii călător.

Să mă întorc la rădăcini 

Când ecoul lor mă strigă,

Frunzărind printre pagini

Lacrima să nu mai frigă.

În culcușul meu revin

Sub năframa nocturnă,

Cu sentimentul divin 

Și cu zâmbetul pe pernă..

Depărtarea nu mai doare,

O străbat cât ai clipi,

Cu avânt și sudoare 

Pe neobositele aripi..

P

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍