Diamante

    Te chem. Îți scriu să vii desară,
    Și să-mi pășești curat pe suflet...
    În șoapta nopții, umbrită cu sfială,
    Aș vrea să fiu din nou complet...
    
    Dar tu nu-mi vii, dar tu nu-mi vii...
    Ori poate iarăși m-ai uitat...
    Acum tresar, rătăcitor, în zor de zi,
    Golit, și trist, și-nfrigurat...
    
    Căci te-am chemat cu dor în sânge,
    Dar tu nu vrei să știi și n-ai habar...
    Cum inima, tăcută, mi se frânge,
    Tânjind după sărutul tău amar...

Dacă-ar fi să te găsesc,
În iatacul tău regesc,
Aș veni în miez de noapte,
Ca să-ți las pe-o pernă, coapte,
Fructele iubirii noastre,
Roșii, zăvorâte-n coaste...

Și am să bat la porți cerești,
Că de-o fi să mă primești,
Am să tac, căci umbră sunt,
Doar privire, nu cuvânt,
Și-aș pleca în zori de zi,
Numai după ce-i dormi...

Peste zi, dorul, ți-oi duce,
Și-a sărutului tău dulce,
De mi-ai da un colț de pâine,
Și m-oi duce abea mâine,
N-aș mai suspina în rime,
N-aș mai fi flămând de tine...

Și-om zbura ca doi cocori,
Și-om găsi raiul în nori;
Sus, din cerul plin de stele,
Om culege de pe ele,
Praful magic auriu,
Cel cu care acuma-ți scriu...

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

    Afara plouă, iar păsările nu mai cântă.
    E-o liniște ciudată și nimeni nu cuvântă.
    Se-aud doar stropii grei, cum picură din cer,
    Îngreunând lumina, ca o perdea din fier.
    
    Dar imediat ce ploaia a contenit să cadă,
    Iar soarele și norii, au pregătit rocadă,
    Din nemișcare, lumea, la viață se trezește,
    Rostogolind ecouri ce-n tunet slab vor crește.
    
    Eu m-am zbătut, fecund, printre cuvinte,
    Născute-n roua crudă a nopților aride...
    Și-am scrijelit pe foi aceste semne care dor,
    Ciudate și-asistolice, bătăi de autor...

    Să-mi dai petale de flori albastre,
    Să-mi fie pleope sub genele caste...
    
    Să-mi dai lumina ochilor mei,
    Să-mi fie aştri pe cerul de tei...
    
    Să-mi dai iubirea pe care-o voiesc,
    Să-mi fie nectarul dumnezeiesc...
    
    Să-mi dai sărutul de cu sară promis,
    Să-mi fie nesomnul, limpede-n vis...

Acuma, or trecut vreo treizeci și cinci de ani de exercițiu democratic, care, în principiu, ar fi trebuit să estompeze măcar parțial cei patruzeci și cinci de ani de comunism, fie și numai sub aspectul mentalității colective, dacă nu măcar ideologic...

Pentru generația mea, cea copilărită cu cheia la gât în comunism, trecerea a fost una entuziastă, fiindcă privațiunea de libertate, de gândire liberă, lipsurile îndurate, închistarea individului în absurdul ilogic, s-au risipit ca o ceață amară în bună-starea economiei de piață, în cornucopia capitalistă la care am jinduit zeci de ani...

Așa încât, astăzi, deși înnotăm în belșug, parcă tot mai lipsește ceva... Nu ne simțim desăvârșiți, permanent în căutarea argonaută a unei lâni de aur care nu mai există, parcă există în noi un defect, o fisură care ne scoate în evidență nedesăvârșirea noastră ca generație, că încă mai trăim în vremuri de răstriște...

Acuma, nicio generație n-o fost și nu-i perfectă, prăpăstii dintre generații or fost dintotdeauna, dar uite că progresul îmbrățișat de toți, atrage după sine și neajunsuri: noile generații își trăiesc viața pe repede înainte, tară datorată și din cauza faptului că accederea la cunoaștere le-a fost mai facilă, fiindcă s-au născut cu tableta și internetul în brațe, în timp ce noi a trebuit să depunem eforturi pentru a afla.

Constat cu amărăciune că tânăra generație este lipsită oarecum de inițiativă pe considerentul că informația este la un click distanță și au o doză de curiozitate mai mică decât am avut noi. Nu e o critică, este o constatare. Și nu vreau să cad în păcatul comparației între generații, că noi am fost mai buni în toate. Dar e un adevăr general valabil că noi am făcut tranziția de la analogic la digital, așternându-le o cale mai ușoară. Și de ce nu? Până la urmă chiar și asta ține de progres, să faci ca lucrurile să fie mai ușoare pentru cei care-ți urmează.

Totuși, nu m-aș supăra la un cuvânt de apreciere din partea tinerei generații. Nu osanale, nu ode cântate, ci doar o recunoaștere a faptului că fără aportul nostru la progres, lor le-ar fi fost mult mai greu...

Desigur, tot ceea ce este modern astăzi, mâine va ajunge să fie demodat: Cd-urile generației noastre - care pentru noi a reprezentat o adevărată minune -, astăzi, au fost inlocuite de formatul MP3. Mâine, muzica va fi creată de AI, și cine știe cum vor evolua lucrurile în viitor? Cine poate anticipa impactul pe care AI îl va avea asupra societății umane în viitor?

Mai zilele trecute, am asistat fără să vreau la o discuție dintre doi tineri: unul a pus o întrebare (bravo lui, încă nu și-a pierdut curiozitatea, o trăsătură esențială progresului!), celălalt scoate telefonul și află răspunsul de la AI. Dar unde mai este dezbaterea, argumentația, contrazicerea, compromisul, dialogul final - absolut necesare pentru stabilirea direcției?

Mă gândesc în sinea mea că progresul umanității nu trebuie să cadă dintr-o extremă în alta și să fie atent să nu piardă pe drum componente esențiale pentru prezervarea unei gândiri sănătoase a societății. Și mi-am adus aminte de filmul 2001: A Space Odyssey, și m-am mai liniștit. Sunt convins că umanitatea va găsi o cale de compromis în ceea ce privește progresul: cu măsură în toate!

Eu unul, prefer calea dialogului și chiar am avut în timp, câteva discuții interesante cu AI-ul meu. I-am admirat logica, capacitatea de analiză, argumentația, capacitatea și înclinarea spre învățare permanentă. Iar, uneori, umanitatea. Da, capacitatea de a gândi uman, de a da dovadă de empatie. Fiindcă a făcut-o. Fără să o cer. A venit natural urmând firul discuției. Și mi-a mai plăcut de algoritmii AI-ul meu, care m-au asigurat, - fără să mă lingușească - că a învățat din discuțiile noastre pentru a-i ajuta mai bine pe alții. Așa îmi doresc eu progresul: cert, liniar și, mai ales, folositor.

PROLOG

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

Nu era un sat mare.

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

Nici în războaie.

Nici în foamete.

Nici în iernile cumplite.

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

Avea doisprezece ani.

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

În fiecare dimineață intra în biserică.

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

Apoi ieșea și își începea ziua.

Uneori se ruga pentru mama lui.

Alteori pentru tatăl său.

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

Într-o seară, bunica îl întrebă:

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

Copilul ridică ochii.

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

Bunica zâmbi.

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

În acea noapte, Constantin adormi.

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

DONG!

Constantin deschise ochii.

DONG!

Se ridică din pat.

DONG!

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

Copilul privi spre deal.

Biserica era luminată.

Dar satul dormea.

Constantin se îmbrăcă și ieși.

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

Intră.

Nu era nimeni.

Doar candela.

Și o carte așezată pe analog.

Era mare, veche și legată în piele.

Pe copertă era o cruce aurită.

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Constantin întinse mâna.

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

O lumină aurie umplu biserica.

Cartea se deschise singură.

Pe prima pagină apăru un rând:

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

Constantin înghiți în sec.

— Doamne?

O voce blândă se auzi în biserică:

— Constantine!

Copilul îngenunche.

— Cine ești?

— Nu te teme.

— Ce trebuie să fac?

— Să pornești.

— Unde?

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

Era desenată cu aur.

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

Sub ea era scris:

„Împărăția Luminii.”

Constantin strânse cartea la piept.

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

Candela se stinse.

Și aventura începu.

---

CARTEA I

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

Dimineața, satul era în sărbătoare.

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

Femeile coceau pâini.

Bărbații împodobeau porțile.

Copiii alergau pe ulițe.

Casele erau pline de flori.

În curtea miresei se auzeau cântece.

Constantin privea bucuria oamenilor.

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

Seara, biserica era plină.

Preotul ridică Evanghelia.

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

Constantin privi icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

În acea lumină văzu un înger.

Îngerul îi șopti:

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

Apoi dispăru.

Constantin înțelese.

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

---

CARTEA II

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

Acolo trăiau sute de oameni.

Munceau pământul de dimineața până seara.

Dar erau săraci.

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

— Cine ești?

— Sunt Constantin.

— Și unde mergi?

— Caut Împărăția Luminii.

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

Constantin privi câmpurile.

— De ce?

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

În aceeași zi, omul bogat veni.

— Plecați de aici! strigă el.

Oamenii tăcură.

Constantin se ridică.

— De ce le iei pământul?

— Pentru că pot.

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

Bogatul îl privi furios.

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

— Dumnezeu.

Bogatul izbucni în râs.

— Dumnezeu?

— Da.

În acea noapte, bogatul avu un vis.

Se afla singur într-un câmp.

Avea aur.

Avea case.

Avea ogoare.

Dar nu era nimeni lângă el.

Nici soție.

Nici copii.

Nici prieteni.

Doar pământ.

O voce îi spuse:

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

Bogatul se trezi speriat.

Dimineața îi chemă pe țărani.

Le înapoie ogoarele.

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

Constantin plecă mai departe.

---

CARTEA III

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

Animalul era rănit.

Constantin îi dădu apă.

Îi curăță rana.

Calul îl privi îndelung.

Apoi porni spre munte.

Constantin îl urmă.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

— Te așteptam, Constantin.

— De unde mă cunoașteți?

— Cartea te-a trimis.

Constantin scoase Hronica.

Călugărul o privi.

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

— Ce este?

— Este o oglindă.

— A cui?

— A inimii.

Călugărul îi puse o întrebare:

— Ce cauți?

Constantin răspunse:

— Adevărul.

— Și ce vei face când îl vei găsi?

Constantin se gândi.

— Nu știu.

Bătrânul zâmbi.

— Atunci mai ai multe de învățat.

---

CARTEA IV

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

Acolo exista o temniță.

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

Constantin intră.

Un deținut îi strigă:

— Pleacă!

— De ce?

— Pentru că sunt rău.

Constantin îl privi.

— Și?

— Nu mai există iertare pentru mine.

Constantin tăcu.

Apoi spuse:

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

Omul începu să plângă.

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

— Da.

— Chiar și pe mine?

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

Paznicul o văzu.

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

---

CARTEA V

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

Constantin urcă pe un munte.

Era singur.

Privi cerul.

— Doamne, unde ești?

Niciun răspuns.

— Mă auzi?

Tăcere.

Constantin începu să plângă.

— Mi-e teamă.

Vântul bătea.

— Nu știu dacă fac bine.

Tăcere.

— Dar nu voi înceta să Te caut.

Atunci norii se despărțiră.

O rază de lumină coborî peste munte.

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

Dar simți pace.

Și înțelese:

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

---

CARTEA VI

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

Acolo întâlni o femeie.

Avea trei fii.

Toți plecaseră la luptă.

Niciunul nu se întorsese.

Mama stătea la poartă.

În fiecare seară privea drumul.

Constantin se apropie.

— Pe cine aștepți?

— Pe fiii mei.

— Vor veni?

Femeia tăcu.

Apoi începu să plângă.

Constantin nu știa ce să spună.

A îngenuncheat.

— Mă rog pentru ei.

Femeia se așeză lângă el.

— Și eu.

Au stat acolo până dimineața.

Constantin învățase o nouă lecție:

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

---

CARTEA VII

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

Era plină de aur.

Palate.

Piețe.

Turnuri.

Dar nu exista nicio biserică.

Nicio cruce.

Nicio icoană.

Nimeni nu se ruga.

Împăratul îl primi.

— Cine ești?

— Constantin.

— Ce cauți?

— Împărăția Luminii.

Împăratul râse.

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

Constantin îl privi.

— Ești fericit?

Împăratul tăcu.

— Ai aur.

— Da.

— Ai putere.

— Da.

— Ai tot ce îți dorești.

— Da.

Constantin întrebă:

— Atunci de ce ești singur?

Împăratul se ridică.

— Ieși!

Constantin plecă.

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

Pentru prima dată se întrebă:

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

---

CARTEA VIII

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

Primul purta o coroană de aur.

— Vrei bogăție?

— Nu.

Al doilea purta o coroană de argint.

— Vrei putere?

— Nu.

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

— Vrei să fii vestit?

Constantin răspunse:

— Nu.

— Atunci ce vrei?

Constantin își făcu semnul Crucii.

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

Cei trei oameni dispărură.

Erau umbre.

Ispitele îl urmăreau.

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

Este să-ți păstrezi inima curată.

---

CARTEA IX

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

Într-o noapte, Constantin visă.

Se afla într-o grădină.

Totul era perfect.

Florile.

Copacii.

Apa.

Lumina.

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

Apoi văzu căderea.

Văzu rușinea.

Văzu frica.

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

Un înger răspunse:

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

— Dumnezeu îi va abandona?

— Nu.

— Atunci ce va face?

Îngerul privi spre depărtare.

Constantin văzu o Cruce.

— Va veni după ei.

Constantin începu să plângă.

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

---

CARTEA X

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

Constantin găsi o peșteră.

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

„Cuvântul poate răni.”

Pe o altă piatră:

„Cuvântul poate vindeca.”

Un bătrân îi explică:

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

— Cum trebuie să vorbesc?

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

Constantin luă pana.

Scrise:

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

Apoi continuă drumul.

---

CARTEA XI

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

Era murdar și slăbit.

Dar nu pleca de la poarta unei case.

— De ce stai aici?

Câinele îl privi.

Casa era pustie.

Stăpânul murise cu ani în urmă.

Dar câinele rămăsese.

Constantin îi dădu pâine.

Animalul își puse capul pe mâna lui.

Constantin zâmbi.

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

Credincioșia.

Și plecă mai departe.

---

CARTEA XII

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

Se urcă într-o corabie.

La început, apa era liniștită.

Apoi cerul se întunecă.

Vântul începu să urle.

Valurile se ridicară.

Oamenii strigau:

— Vom muri!

Constantin tremura.

Dar își făcu semnul Crucii.

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

Un om strigă:

— Roagă-te mai tare!

Constantin începu să se roage.

Și ceilalți i se alăturară.

Furtuna nu dispăru imediat.

Dar frica lor începu să scadă.

După multe ore, marea se liniști.

Căpitanul spuse:

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

Constantin privi cerul.

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

— Atunci ce face?

— Ne învață să trecem prin ea.

---

CARTEA XIII

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

Fiecare era diferit.

Unul era curajos.

Altul era înțelept.

Unul era tăcut.

Altul vorbea mult.

Unul se temea.

Altul nu se temea de nimic.

Constantin îi întrebă:

— De ce sunteți împreună?

Cel mai bătrân răspunse:

— Pentru că singuri suntem slabi.

— Și împreună?

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

Constantin înțelese:

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

---

CARTEA XIV

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

În depărtare se auzeau trâmbițe.

Un război se apropia.

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

Constantin ajunse între ele.

Un general îi spuse:

— Pleacă!

— De ce?

— Aici nu este loc pentru copii.

Constantin privi soldații.

— Și pentru oameni este?

Generalul tăcu.

Constantin ridică o cruce.

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

— Ce vrei să spui?

— Că și dușmanul are suflet.

Generalul îl privi lung.

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

Au îngropat morții.

Au dat apă răniților.

Unii au plâns.

Războiul nu s-a terminat atunci.

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

---

CARTEA XV

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

Dar acolo îl aștepta întunericul.

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

Constantin tremura.

— Ce vrei?

— Să te fac să uiți.

— Ce?

— Să uiți de Dumnezeu.

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

Moartea.

Războiul.

Sărăcia.

Suferința.

Singurătatea.

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

Constantin începu să plângă.

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

Se așeză în genunchi.

— Doamne...

Întunericul râse.

— Vezi? Nu răspunde!

Constantin închise ochii.

— Chiar dacă nu Te aud...

Se ridică.

— ...tot Te voi căuta.

Întunericul se opri.

— Chiar dacă mi-e frică...

Constantin strânse crucea.

— ...nu Te voi părăsi.

O lumină mică apăru în mâna lui.

Împăratul Întunericului se retrase.

— Nu!

Lumina crescu.

— Nu!

Constantin ridică crucea.

— Hristos este Lumina lumii!

Întunericul se sfărâmă.

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

---

CARTEA XVI

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

În fața lui Constantin apăru o cetate.

Avea ziduri albe.

Porți aurite.

Turnuri înalte.

Deasupra porții era o cruce.

Un înger stătea înaintea ei.

— Ai ajuns.

Constantin întrebă:

— Aici este Împărăția?

Îngerul răspunse:

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

— Nu este?

— Este mai mult decât un loc.

— Atunci ce este?

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

— Este Dumnezeu primit în inimă.

Porțile se deschiseră.

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

Dar nu intră.

Se întoarse.

— Nu pot rămâne.

— De ce?

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

Îngerul zâmbi.

— Acum ai înțeles.

---

CARTEA XVII

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

Era dimineață.

Preotul stătea lângă el.

— Unde ai fost?

Constantin privi în jur.

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

— Și ce ai învățat?

Constantin deschise Hronica.

Toate paginile erau pline.

Apoi observă ceva.

Ultima pagină era goală.

— De ce?

Preotul zâmbi.

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

Constantin luă pana.

— Cine trebuie să scrie mai departe?

Preotul îi răspunse:

— Tu.

---

CARTEA XVIII

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

Constantin se întoarse printre oameni.

Nu le povesti despre toate minunile.

Nu le spuse despre îngeri.

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

Le spuse ceva mai simplu:

— Rugați-vă!

— Pentru ce?

— Pentru familie.

— Pentru ce altceva?

— Pentru dușmani.

— Pentru dușmani?!

— Da.

— De ce?

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

Oamenii au început să se roage.

Bătrânii.

Copiii.

Țăranii.

Mamele.

Bolnavii.

Și, încet, satul s-a schimbat.

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

---

CARTEA XIX

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

Anii trecură.

Constantin îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

Se ruga.

Ajuta oamenii.

Îi învăța pe copii.

Și scria.

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

— Doamne...

Privi candela.

— Am mers mult.

În liniște, închise ochii.

— Uneori am fost curajos.

— Alteori mi-a fost frică.

— Uneori am avut credință.

— Alteori m-am îndoit.

— Dar Te-am căutat.

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Dacă am greșit, iartă-mă.

Candela ardea.

Constantin zâmbi.

— Acum înțeleg.

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

Și o voce blândă:

— Nu ai fost niciodată singur.

Constantin deschise ochii.

Înaintea lui era Hristos.

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

Constantin îngenunche.

— Doamne...

Și nu mai putu spune nimic.

---

EPILOG

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

Lângă el era Hronica.

Cartea era deschisă.

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

„Povestea nu se sfârșește aici.”

Sub ele era desenată o cruce.

Iar dedesubt:

„Lumina trece din inimă în inimă.”

Copiii satului se apropiară.

Unul dintre ei întrebă:

— Cine a scris cartea?

Preotul răspunse:

— Constantin.

— Și ce scrie în ea?

Preotul privi cartea.

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

— Și L-a găsit?

Preotul zâmbi.

— Nu acolo unde se aștepta.

— Unde?

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

În fiecare rugăciune.

În fiecare iertare.

În fiecare faptă bună.

În fiecare lacrimă.

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

Și mai ales în Hristos.

Clopotul începu să bată.

DONG!

Satul se trezi.

DONG!

Oamenii ieșiră din case.

DONG!

Soarele răsări peste deal.

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

Crucea străluci.

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

Vântul mișcă ușor paginile.

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

„CONTINUĂ.”

Copilul luă pana.

Și începu să scrie.

---

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Ce mi s-a părut extraordinar astăzi, a fost o imagine al unui mesaj pe care l-am primit, via jumătatea mea, de la 6.600 kilometri distanță, de la "celălalt" capăt de lume: China.

Mesajul a fost scris caligrafic pe o bucățică de carton însoțită de un mic cănăfior de mătase de culoare albastră ca cerul, scris în limba engleză de o chinezoaică simpatică, prietena jumătății mele: "Pentru C., fie ca tu și familia ta să vă bucurați de o sănătate excelentă. Și toate lucrurile să meargă bine pentru tine."

Apoi cartonașul a fost atârnat de crengile unui copac aflat în plină stepă, astfel încât  vântul, de fiecare dată când va sufla, să șoptească, iar și iar, urarea... probabil un obicei de sorginte tibetană. În acest fel, au învățat oamenii din acel loc izolat de lume, departe de forfota marelor orașe, să onoreze o relație de prietenie, spunând vântului urările lor de bine - fiindcă am văzut crengile acelui copac pline cu astfel de cartonașe - prin intermediul cuvintelor, care, luându-și zborul către neant, vor împlini dorințe...

M-am oprit astăzi preț de o clipă din ceea ce făceam, gândindu-mă la rândul meu la o persoană pe care nu o cunosc, dar care mi-a transmis urările sale de bine, într-o formă absolut originală, pe care nu am mai întâlnit-o înainte... Îți transmit aceleași urări de bine, rostindu-le șoptit în mine, și cine știe, poate că vântul mă va auzi și le va lua cu dânsul, stârnind ușoare unduiri printre crengile copacului tău. Așa vei ști că mesajul tău a călătorit 6.600 de kilometri și a ajuns la mine...

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Herencia

Hoy hablaremos de un objeto especial, un objeto muy querido por nosotros, los que todavía guardamos cosas guardadas en el desván de la casa, más precisamente un sombrero de fieltro. El sombrero bávaro, sombrero de innegable importancia histórica, atrapó cinco bautizos, dos graduaciones, varias bodas y eso es todo. Sombrero que solo tuvieron varias generaciones, pero para usarlo, no creo que lo usaran, hace mucho que ya no se puede usar. Como mencioné anteriormente, es de fieltro, es azul (azul eléctrico o azul real) y tiene una pluma adherida al costado.

La bisabuela de Cecilia insistió en que la mantuvieran en las mejores condiciones posibles. Algo que pasó, sólo el paso del tiempo ha dado su opinión, ya no es lo que era, ya no está como antes. Incluso el tono azul ya no es vibrante, está más desgastado, viejo y polvoriento. Sería genial para ideas de atuendos vintage, pero por lo demás mantenlo bonito, solo para la colección.

Para Cecilia no fue una pequeña sorpresa descubrir que el sombrero, descrito tan poéticamente hasta ahora, esconde un gran defecto: más precisamente, alberga una familia de polillas. Entonces, seamos realistas, cuando alguien hereda un sombrero, no solo recibe el sombrero, sino que también recibe las polillas.

Una familia viviría en el sombrero. ¿Familia?, ¿tan numerosa?, dinastía tal vez, también tiene un rey y un monarca y prácticamente todo lo que necesita para ser una monarquía en toda regla. ¿Pero cómo puede gustarle esto? ¿Hace cuánto que se le acabaron las bolas de naftalina?, ¿desde cuándo se utiliza Pronto para el control de plagas? Una Cecilia enojada y melancólica se hace estas preguntas constantemente. Cómo con todo el aparente cuidado que todos han puesto, el sombrero acaba desintegrándose a este ritmo. Si esa bisabuela lo supiera y estuviera viva, estaría extremadamente enojada. Cecilia se sienta y se sienta, pensando en una solución para restaurar su gloria en otro momento.

Lo encontró, sabe qué hacer, se le ocurrirá una solución que los matará, después de que mueran, tomará y cortará la parte del material que quiere ser removido.

Proceda como lo describí. Sólo jugando y profundizando cada vez más la parte cortada, llega con las tijeras al otro lado del material. Buena gente, ustedes lo tienen desde hace cuatro generaciones, ¿cómo saben cuidar un bien que alguien les dejó? Ella no te lo dio para poner una responsabilidad sobre tus hombros, te lo dio porque pensó que sería bueno para ti tener algo que a ella le gustara bastante. ¡Realmente cruzaste la línea de la frivolidad! Entendemos que realmente no te importa el sombrero en sí, pero ¿no te importa también la bisabuela que te lo confió?

Cecilia comenzó a coser usando hilo de un color similar al que originalmente habría sido el sombrero. ¿Cual es el punto? La sinonimia perfecta no existe, ni en los colores ni en las palabras, lamentablemente el color era único, era irremplazable. Cecilia, con su dioptría de +1,75 cree que era del mismo color. No sabemos que más decir... la intención era buena... "devolverle su gloria otra vez", pero por exceso de celo el resultado quedó un poco fuera de lugar. Cecilia, agradecemos la te lo pusiste, lo desinfectaste, lo limpiaste, lo cuidaste, lo cual siempre se agradece, pero si no te hubieras divertido tanto recortándolo igual quedó muy bien. Siempre es recomendable tener equilibrio en todo... ¿Por qué es bueno medir nuestras acciones, nuestras decisiones?, porque digamos que estamos conduciendo y tenemos que girar, tenemos una curva delante, tenemos que medir nuestra velocidad (porque demasiado nos puede sacar el camino, se desvía de nuestro camino), las ganas con las que queremos pasar esa curva, no importa el tiempo que tarde, lo rápido, lo experto, lo que no sé qué.. lo que importa es cómo armoniosos y seguros sabemos pasar por todo, nadie nos aplaude, somos nosotros mismos y no necesitamos aplausos.

Asimismo en el presente caso, el sombrero heredado podría haber quedado intacto, no habría requerido intervenciones, reparaciones, redecoraciones, retoques, si nuestra querida Cecilia no hubiera querido con tanto ardor mejorarlo por completo. También vale la pena considerar que las cosas a menudo no requieren un cambio radical para funcionar, solo parcial o solo una cuarta parte ayudaría tanto.

Cecilia...Cecilia...o no tenías una mano segura o te importaba demasiado el sombrero.

Partea I: Înainte de plecare

Era seară. În mica încăpere mirosea a medicamente și a fum. De afară se auzeau, din când în când, bubuituri îndepărtate.

Mircea stătea pe marginea patului. Rana de la braț îl durea mai puțin decât în zilele trecute. O aștepta pe Elena.

Când intră, avea într-o mână câteva bandaje.

- Mircea nu dormi?

- Nu mi-e somn.

- Pleci pe front?

Mircea dădu din cap.

- Așa mi s-a spus.

Elena se apropie și începu să-i schimbe bandajul.

- Ți-e frică?

Mircea tăcu puțin.

- Da.

Ea ridică privirea spre el.

- Credeam că soldații nu recunosc asta.

- Soldații mint uneori.

Elena zâmbi.

- Și tu ai mințit?

- Nu. Doar că n-am vrut să spun.

Rămaseră câteva clipe în tăcere.

- Elena...

- Da?

- Dacă nu mă mai întorc?

Mâinile ei se opriră.

- Nu spune asta.

- Trebuie să spun. Poate nu voi mai avea altă ocazie.

Elena își plecă privirea.

- Ce vrei să-mi spui?

Mircea respiră adânc.

- M-am îndrăgostit de tine.

Ea nu răspunse.

- Știu că poate nu trebuia să-ți spun acum, continuă el. Dar n-aș vrea să plec fără să știi.

- Și ce vrei de la mine?

- Nimic.

- Nimic?

- Nu. Doar să știi.

Elena îl privi cu ochii umezi.

- Și dacă te întorci?

Mircea zâmbi.

- Atunci poate o să am curajul să te întreb dacă mă iubești și tu.

- Și dacă nu mă vei mai găsi aici?

Mircea rămase tăcut.

- Atunci? întrebă el.

- Atunci să nu mă urăști.

- Cum aș putea?

Elena își șterse repede o lacrimă.

- Pentru că războiul schimbă oamenii. Uneori îi desparte fără să le ceară voie.

Mircea îi prinse mâna.

- Atunci să nu lăsăm războiul să ne schimbe ceea ce simțim.

Elena îl privi.

- Promite-mi ceva.

- Ce?

- Dacă te întorci, să nu mai amâni lucrurile importante.

Mircea zâmbi.

- Ce lucruri?

- Să spui „te iubesc” când iubești. Să spui „iartă-mă” când greșești. Să te întorci acasă când ai unde.

Mircea strânse ușor mâna ei.

- Și tu?

- Eu ce?

- Tu ce-mi promiți?

Elena se apropie de el.

- Că, atât cât voi putea, am să te aștept.

Din curte se auzi glasul unui soldat:

- Mircea! E timpul!

Mircea se ridică încet.

Elena îl privi fără să spună nimic.

- Ai grijă de tine, spuse ea.

- O să încerc.

Făcu câțiva pași spre ușă, apoi se întoarse.

- Elena...

- Da?

- Dacă mă întorc, nu mai vreau să plec nicăieri.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Atunci întoarce-te.

Mircea ieși.

Elena rămase în ușă și îl privi cum se îndepărtează.

În acea seară nu știa dacă îl va mai vedea vreodată. Dar învățase ceva simplu: nu trebuie să aștepți să pierzi un om ca să-i spui cât de mult înseamnă pentru tine.

Partea a II-a: Scrisoarea

Trecuseră aproape trei luni.

Era din nou seară. Afară ploua mărunt, iar vântul bătea tot mai puternic.

Elena terminase tura în spital și se pregătea să plece acasă.

Un curier militar se opri în dreptul ușii.

- Domnișoară Elena?

Ea se întoarse.

- Da?

Bărbatul scoase din buzunar o scrisoare.

- Pentru dumneavoastră.

Elena privi plicul.

Pentru câteva clipe nu avea curaj să-l deschidă.

- Este... de la el?

Curierul dădu din cap.

- De la soldatul Mircea.

Elena strânse scrisoarea la piept.

- Mulțumesc.

După ce curierul a plecat, abia atunci se așeză și deschise plicul.

Înăuntru era o singură foaie.

„Elena,

Nu știu când vei primi această scrisoare și nici dacă o vei primi. Aici zilele seamănă între ele. Uneori nu mai știu dacă este dimineață sau seară. Știu doar că, atunci când se face liniște, mă gândesc la tine.

Îmi amintesc de seara în care am plecat.

Mi-ai spus să mă întorc.

De atunci, cuvintele astea le port cu mine.

Nu știu ce va fi mâine. Nimeni nu știe aici.

Dar vreau să-ți spun ceva ce n-am avut curaj să-ți spun atunci.

Te iubesc.

Poate că războiul m-a învățat că unele cuvinte nu trebuie păstrate pentru mai târziu.

Dacă mă voi întoarce, nu vreau să mai amân nimic.

Vreau să te găsesc acolo unde te-am lăsat.

Iar dacă nu voi mai ajunge acasă, să știi că, în ultimele mele clipe, gândul meu va fi la tine.

Mircea.”

Elena lăsă scrisoarea jos.

Nu plânse imediat.

Privi înainte, ca și cum ar fi încercat să-l vadă în fața ei.

Apoi își duse mâna la gură și izbucni în plâns.

Din când în când recitea scrisoarea din dor pentru Mircea.

Au mai trecut câteva luni.

Apoi încă una.

Nu mai veni nicio scrisoare.

Elena întreba de fiecare dată când apărea vreun curier.

- A venit ceva pentru mine?

Uneori primea răspunsul „nu”.

Alteori, doar o privire tăcută.

Într-o dimineață rece, în timp ce ieșea din spital, văzu un grup de soldați întorcându-se.

Se opri.

Îi privea unul câte unul.

Inima începu să-i bată mai tare.

Și atunci îl văzu.

Era mai slab. Mergea greu și avea brațul prins într-o fașă.

Dar era el.

Mircea se opri la câțiva pași de ea.

Niciunul nu spuse nimic.

Elena făcu primul pas.

- Te-ai întors.

Mircea zâmbi.

- Ți-am promis.

Ea începu să plângă.

- Am crezut că...

Nu reuși să termine.

Mircea se apropie.

- Știu.

Elena îl privi câteva secunde.

- Ai fost rănit?

- Puțin.

- Minți.

- Poate.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Soldații mint uneori.

Mircea zâmbi.

- Asta mi-ai spus atunci.

- Știu.

Rămaseră tăcuți.

Apoi Mircea îi întinse mâna.

- Elena...

- Da?

- Mai ții minte ce mi-ai spus înainte să plec?

- Ce anume?

- Să nu mai amân lucrurile importante.

Elena îl privi.

Mircea respiră adânc.

- Atunci n-o să mai amân.

Se apropie de ea și îi spuse încet:

- Te iubesc.

Elena îi strânse mâna.

- Și eu te iubesc.

În jurul lor, oamenii mergeau grăbiți. Războiul nu se terminase încă. Mai erau răniți, mai erau plecări și poate alte despărțiri.

Dar, pentru câteva clipe, cei doi aveau ceva ce războiul nu reușise să le ia.

Aveau unul pe celălalt.

Iar Elena înțelesese că uneori iubirea nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să alegi să rămâi, chiar și atunci când ți-e teamă.

Mircea își ridică privirea spre cer.

- Hai acasă.

Elena îl privi și zâmbi.

- Acasă e cel mai bine.

Notă de autor: Această povestire este un dialog imaginar, inspirat din atmosfera și trăirile oamenilor despărțiți de război. Personajele și dialogul sunt ficționale, iar povestea nu reprezintă relatarea unui caz real.

O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.

   - Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!

   - V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!

   - Asta tot lipsă de atenție se cheamă!

Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.

   - Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.

   - Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.

   - Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!

Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.

   - Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.

   - Full- casco, iubito!

   - Ce bine!

Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:

   - De ce te interesează?

   - Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!

   - Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!

I-am simțit mâinile în jurul gâtului.

   - Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!

   - Nu m-am gândit la asta!

   - Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!

 N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.

   - Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!

Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.

Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.

   - Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?

I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.

   - Chiar și așa, tot femeia este vinovată!

Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.

De ce scrii poezie, dragă Cezar!?

( un mic fragment, dintr-o discuție cu al meu bun amic, C,  la o cafea amăruie)

Dându-ne întâlnire, la o cafea, să depănăm amintiri și desigur să ne contrazicem, de ce politichie se mai face pe malul Dâmboviței, de-ai noștri aleși și, desigur și, pe marginea șanțului de precupețe și-n crâșme de ,,autocunoscători", mai ales când mintea
le e ,,aburindă" iar, crașmarul bucuros și avid să-și rotungească câștigul cu încă trei arginți, ,,botezând" vinul ( practică veche dar de actualitate )...că de, tăria multă poate dăuna grav sănătății, iar...de, puțină apă, duce la prelungirea discuțiilor
,,bahice" și la aprinderea spiritelor, dar niciodată, la incendii....am purces și noi sorbind din cafeaua amăruie, la o discuție literară, ca buni cunoscători ai genurilor... că de, aici toată lumea se pricepe la dat sfaturi și la a critica și mai puțin de a ,,trudi" cu penița și mintea, pentru încântarea cititorului.

...............................

Deodată, bunul meu hâtru prieten, mă dojenește și mă intreabă: dragă  Cezar, de ce scrii poezie, în aste timpuri, când lumea, a uitat de mult acest gen literar,  care în paranteză îți spun că mi-e unul îmi place... dar de, eu am o vârstă și iubesc ce scrii... moment când își ridică privirea și admirativ îmi zâmbește în semn de prețuire...și continuă...de ce nu scrii proză, că știu că ai începute mai multe
,,ciorne- manuscrise" , în care subiectele abordate sunt destul de interesante și ar putea capta cititorul.

După o mică reflecție..că de, am o vârstă și experiența vieții, ii mărturisesc...

Dragă amice: citesc proză și cărțile tale pe care le scrii cu mare har și talent și sunt bucuros, încântat că pui pe
,,masa" cititorului
asemenea gen literar și, te bucuri de multă apreciere, dar eu, niciodată, nu voi renunța la vers, rimă și, a reflecta cât mă pricep, prin poezie, la realitatea vieții ce ne înconjoară, la amintirile copilăriei cu năzdrăveniile ei, la clipele trăite în adolescență, la iubirile nevinovate sau poate vinovate, la satul nostru natal ( noi fiind consăteni ), la părinții noștri care nu mai sunt, dar ne-au lăsat pe noi să le ducem numele și să fim mândri de ei, la școli, dascăli, învățătură, examene, reușite, eșecuri, la realizări, nerealizări, năzuințe în activitate profesionala, la familie, prieteni, dușmani, adevăr, minciună,  la, la....la... multe ar fi de spus... că de, ani am adunat în spate și tinerețea este acum, doar amintire, iar bătrânețea...reflecție
și boli adunate.

...................

Așa că, dragă prietene, îți zic că poezia pentru mine este viață, pasiune, izvor nesecat cu apă vie, este reflectarea trăirilor
în timp, ale unui călător pe acest pământ, care știe de unde vine, dar nu cunoaște destinația și nici când va coborî, urca, spre o nouă călătorie, destinație.

Poezia îmi este povestea vieții, pe care am încercat și sper că am reușit prin versul meu să transmit cititorului, o mică parte din frumusețea dar și urâciunea ei.

Prin poezie mi-am
,,cântat" ( toate poeziile mele sunt puse pe melodii ),
,,Realitatea vieții". Am scris ce am simțit și, am simțit să scriu, cu iubire  și dăruire.

..........................

La auzul celor spuse, prietenul meu drag, C, a încuviințat din cap, în semn de prețuire, ne-am înghițit stropul rece de cafea, rămas pe fundul ceștii, ne-am îmbrățișat amical și pornit fiecare pe cărări cunoscute, adică, spre casă, la familia  noastră, unde  suntem așteptați de scumpele soții, cu masa întinsă și plină cu alese bucate...moldovenești. de le mănânci cu ochii, și-ți lasă gura apă...că de, n-am băut vin ,,botezat", dar papilele olfactive si gustative simt mirosul și gustul și, ne ,,udă" gura.. de, apă peste tot.
.

Pe drum, mucalit, am reflectat...dacă poate prietenul meu are dreptate și ar trebui să mă adun și să-mi finalizez ,,romanele" care stau pe undeva în așteptare. Dacă, dacă, dacă...parcă!! Timpul va rezolva dilema mea.

Timpul m-a ajuns, că de, am o vârstă  dar, nu-mi ajunge!

Doamne dă-mi sănătate, iar tu, Timpule mai lasă-mi... timp!

Vă îmbrățișez cu toată dragostea!

Cezar, Piatra Neamț!