Sakura - haiku
Parfumul dulceag al florii de prun,
În săculeț de mătase aș vrea să-l adun,
Din trecute și negre, cumplite genuni,
Sakura renaște din albastre furtuni...
Alei preumblate de magnoliile-n floare,
Și-au rătăcit în eter, micuțele corăbioare,
Sub cerul ce-adastă lumea asta nebună,
Sakura ne-așteaptă sub clarul de lună...
Ecoul de clopot coboară din vechiul turn,
Cocoru-și dansează perechea nocturn,
Risipind în mătase ceața subțire,
Sakura vestește a lumii sfințire...
Стихи из этой категории
Senzație
te caut în priviri
sub felinarul fiecărui trecător
și prind pe ochi străinele sclipiri
te caut ca pe-un nor
în care mai respiri
și eu respir același dor
ce lasă praf
în ploaia de-amintiri
te pierd pictată-n gânduri
sub ne-nțelesul tău înstrăinat
și ard cu tine haosul fluid în rânduri
te pierd în florile de mac
sub plapuma din scânduri
îți savurez durerea fără leac
ce mă omoară-ncet
iar moartea
o preface-n crânguri
Amor etern
Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri
Nu știu! E real, vis sau amintiri?
Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!
Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu?
Mă trezesc singur pe pustii uitate,
Adieri calde dau viață pășunii-izolate,
Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate
Sub soare, în valuri, curat străluce,
Încât aurul a rugină aduce.
Nu poate fi vreun Empireu,
Căci M-a izgonit și din Antreu,
Dar mai divin se simte locu-n suflare,
Ce mă topește-n amor cu văpaie.
Un soare ca Deus mă orbește cu amor,
Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,
Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,
Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor.
Timpul se spânzură, Universul se prăbușește,
Buzele-i moi suflarea-mi oprește,
Orice urmă de viață-mi sfârșește,
O nouă existență de-a pururi ne unește.
Cerul se topește, pășunea se înalță,
Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță,
Se varsă limpede-n a lui iris divin,
Precum suflarea-i pură pe deplin.
Râsu-i melodios, simfonia perfectă,
Privirea-i luminează un sincer amor,
Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,
Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor.
Alergăm râzând în apogeu de fericire,
Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,
Uităm de tot, știm doar iubire,
În Cosmos am rămas noi doi.
Ne rostogolim pe iarba fină,
Pânză de cașmir,
Îi simt trupul, catifelat trandafir,
Capu-l culc unde pieptu-i se termină.
Trec zile, trec nopți,
În brațe-i voi sta-n veci,
Ne-ngână stele, ne îngână toți,
Căci li-s dragostele seci.
Nicicând nu se sfârși amorul,
Nu-i fantezie, nu e vis,
Iubirea nu-și va lua zborul,
E mai mult ca-n Paradis.
O eternitate vom petrece împreună,
Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,
Lasă Moartea să apună,
Să-și găsească altă-nfățișare.
Sub mângâieri și cântece adormitoare,
Închid ochii și-l sărut cu sete,
Nimic, nici Deus nu va să ne separe,
Amorul nostru-i fără moarte!
A FOST ODATĂ... un NOI...
..am realizat că totul s-a pierdut,
Abia când m-am epuizat de tot
Oricât de mult am suferit...
Nu am putut nicicum să îl întorc.
Şi m-am trezit în gol căzând,
Căci dureau ochii lui căprui.
Tot timpul îl aveam în gând
Și in privire doar zambetul lui.
Căci ne-am avut pret de-un minut
Sau poate doar... ceva secunde,
Dar nu atât cât as fi vrut..
Azi, să fi rămas... bine.
...A existat cândva un "noi",
Ce azi suspină în trecut.
lar ochii lui blânzi si căprui,
Am vrut să-i uit, dar n-am putut...
Miruna
Zambesc spre viitor cu ochii inchisi
Pentru ca nu vreau sa vad
Raul ce ne inconjoara
Visez fara sa vad sau sa ma misc
Fara sa vreau ca planul meu
Sa moara
Gandesc si aud un cantec mut
Ce imi
Strica auzul
Si vad cum lacrimi cad din nou
Tu mi ai stricat surasul
Tu lume rea ce imi gonesti visarea
Tu lume rea ce ma scufunzi ca marea
Dar soarele sta sa rasara si
Fug de aici legata
Inerc sa imi simt inima n piept dar
A fost
Retezata
Joc periculos
Să ne jucăm cu sufletul puțin
Îi dăm să bea speranța visului otravă
Apoi zâmbind să ne jucăm cu un destin
Lăsând o inimă zbătându-se bolnavă
Să ne jucăm cu strălucirile privind
Te-au săgetat creând o lume ireală
Orbit de stele cauți drumul bântuind
Ars de lumină te consumi ca o țigară
Să ne jucăm cu vorbe mute azvârlind
Un text formal într-o retorică banală
Cuvinte reci în propoziții chinuind
Ajunge gândul nerostit în călimară
Să ne jucăm cu amăgirile felin
Cuprinsă-n gheare jucăria e-n capcană
Deschise rănile întreabă de vaccin
Pare că dragostea e cea mai crudă boală
Să ne jucăm cu timpul vieții risipind
Orele arse de tristețe se destramă
Umbrite zilele cedează asfințind
Scurtează drumul spre victoria finală
Să ne jucăm cu amintirile glumind
Să facem haz despre o dragoste amară
Lâsând să piară o ființă rătăcind
Periculos jocul de-a inima orfană
Trec păsări călătoare
Trec păsări călătoare,
Trec peste mine-n zbor,
Se pierd, iubito,-n zare,
Dând din aripi uşor.
Abia de mai văd cârdul,
Abia le mai aud,
Le-nghite-ncet Pământul
La orizont spre sud.
Doar eu, străin de ele,
Privind în urma lor,
Rămân cu aceleaşi stele,
Rămân cu acelaşi dor.
Senzație
te caut în priviri
sub felinarul fiecărui trecător
și prind pe ochi străinele sclipiri
te caut ca pe-un nor
în care mai respiri
și eu respir același dor
ce lasă praf
în ploaia de-amintiri
te pierd pictată-n gânduri
sub ne-nțelesul tău înstrăinat
și ard cu tine haosul fluid în rânduri
te pierd în florile de mac
sub plapuma din scânduri
îți savurez durerea fără leac
ce mă omoară-ncet
iar moartea
o preface-n crânguri
Amor etern
Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri
Nu știu! E real, vis sau amintiri?
Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!
Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu?
Mă trezesc singur pe pustii uitate,
Adieri calde dau viață pășunii-izolate,
Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate
Sub soare, în valuri, curat străluce,
Încât aurul a rugină aduce.
Nu poate fi vreun Empireu,
Căci M-a izgonit și din Antreu,
Dar mai divin se simte locu-n suflare,
Ce mă topește-n amor cu văpaie.
Un soare ca Deus mă orbește cu amor,
Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,
Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,
Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor.
Timpul se spânzură, Universul se prăbușește,
Buzele-i moi suflarea-mi oprește,
Orice urmă de viață-mi sfârșește,
O nouă existență de-a pururi ne unește.
Cerul se topește, pășunea se înalță,
Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță,
Se varsă limpede-n a lui iris divin,
Precum suflarea-i pură pe deplin.
Râsu-i melodios, simfonia perfectă,
Privirea-i luminează un sincer amor,
Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,
Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor.
Alergăm râzând în apogeu de fericire,
Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,
Uităm de tot, știm doar iubire,
În Cosmos am rămas noi doi.
Ne rostogolim pe iarba fină,
Pânză de cașmir,
Îi simt trupul, catifelat trandafir,
Capu-l culc unde pieptu-i se termină.
Trec zile, trec nopți,
În brațe-i voi sta-n veci,
Ne-ngână stele, ne îngână toți,
Căci li-s dragostele seci.
Nicicând nu se sfârși amorul,
Nu-i fantezie, nu e vis,
Iubirea nu-și va lua zborul,
E mai mult ca-n Paradis.
O eternitate vom petrece împreună,
Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,
Lasă Moartea să apună,
Să-și găsească altă-nfățișare.
Sub mângâieri și cântece adormitoare,
Închid ochii și-l sărut cu sete,
Nimic, nici Deus nu va să ne separe,
Amorul nostru-i fără moarte!
A FOST ODATĂ... un NOI...
..am realizat că totul s-a pierdut,
Abia când m-am epuizat de tot
Oricât de mult am suferit...
Nu am putut nicicum să îl întorc.
Şi m-am trezit în gol căzând,
Căci dureau ochii lui căprui.
Tot timpul îl aveam în gând
Și in privire doar zambetul lui.
Căci ne-am avut pret de-un minut
Sau poate doar... ceva secunde,
Dar nu atât cât as fi vrut..
Azi, să fi rămas... bine.
...A existat cândva un "noi",
Ce azi suspină în trecut.
lar ochii lui blânzi si căprui,
Am vrut să-i uit, dar n-am putut...
Miruna
Zambesc spre viitor cu ochii inchisi
Pentru ca nu vreau sa vad
Raul ce ne inconjoara
Visez fara sa vad sau sa ma misc
Fara sa vreau ca planul meu
Sa moara
Gandesc si aud un cantec mut
Ce imi
Strica auzul
Si vad cum lacrimi cad din nou
Tu mi ai stricat surasul
Tu lume rea ce imi gonesti visarea
Tu lume rea ce ma scufunzi ca marea
Dar soarele sta sa rasara si
Fug de aici legata
Inerc sa imi simt inima n piept dar
A fost
Retezata
Joc periculos
Să ne jucăm cu sufletul puțin
Îi dăm să bea speranța visului otravă
Apoi zâmbind să ne jucăm cu un destin
Lăsând o inimă zbătându-se bolnavă
Să ne jucăm cu strălucirile privind
Te-au săgetat creând o lume ireală
Orbit de stele cauți drumul bântuind
Ars de lumină te consumi ca o țigară
Să ne jucăm cu vorbe mute azvârlind
Un text formal într-o retorică banală
Cuvinte reci în propoziții chinuind
Ajunge gândul nerostit în călimară
Să ne jucăm cu amăgirile felin
Cuprinsă-n gheare jucăria e-n capcană
Deschise rănile întreabă de vaccin
Pare că dragostea e cea mai crudă boală
Să ne jucăm cu timpul vieții risipind
Orele arse de tristețe se destramă
Umbrite zilele cedează asfințind
Scurtează drumul spre victoria finală
Să ne jucăm cu amintirile glumind
Să facem haz despre o dragoste amară
Lâsând să piară o ființă rătăcind
Periculos jocul de-a inima orfană
Trec păsări călătoare
Trec păsări călătoare,
Trec peste mine-n zbor,
Se pierd, iubito,-n zare,
Dând din aripi uşor.
Abia de mai văd cârdul,
Abia le mai aud,
Le-nghite-ncet Pământul
La orizont spre sud.
Doar eu, străin de ele,
Privind în urma lor,
Rămân cu aceleaşi stele,
Rămân cu acelaşi dor.
Другие стихотворения автора
FANTEZIE PE ŢĂRM
Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
în leagănul mareelor lunare...
această noapte scurtă se trecu,
ca umbra pescăruşilor în mare.
Acum, pe ţărmul gol încărunţesc
de dorul tău, de dorul cărnii tale...
acesta e destinul meu lumesc,
pândit de plictiseli duminicale.
Aş vrea să dorm aici, cu întristarea
la piept. Culcat pe ţărm ca un artist,
dar din adâncuri, mi te aruncă marea,
ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.
AMURGUL ZEILOR
E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...
Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...
Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...
O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...
ASEDIU
Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
Cu porțile frânte de berbecele greu,
Rămas fără oaste, regele face rocadă,
Ferindu-se-n turn, de regele leu...
Corbul, de moarte, aripa își frânge,
Arme lucesc în holda de vară,
Eroii sfârșesc în baia de sânge,
Din zorii de zi și până în seară...
Noaptea albă, cumplită și grea,
Fără nori, fără lună și stele,
Noaptea aceasta se va trece și ea,
Precum se vor trece și umbrele rele...
Mirosul ploii
Îmi place mirosul de pământ reavăn, de după ploaie. Ieri, bine conturat pe un cer plumburiu, am văzut pentru prima dată anul acesta, curcubeul. Nu-l mai văzusem de mult.
Abia acum îmi dau seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai privit albastrul cerului, stelele...
Cum este viața omului, câteodată așa de grea, că împovărat de greutăți, uiți să mai ridici privirea... Și apăsat de grijile, câteodată mult prea multe, uiți că nu ești singur și că povara pe care o duci în spate, devine mai ușoară când este cărată în doi...
Dar îți vor rămâne întotdeauna lucrurile simple, așa cum este mirosul ploii, a pământului reavăn, curcubeul care ți-a înseninat pentru o clipă ziua...
Departe de forfota marilor orașe, am să te las pe tine mai întâi, să privești cerul. Și stelele. Va fi ca și când ai respira aer curat, umplând-ți plămânii până peste poate și în amețeala asta dulce, poate că vei zăbovi preț de o clipă și ai să te-ntrebi: la ce bun tot acest zbucium? toată această goană după nimic?
Dar nu-i nimic: este în regulă să te simți pierdut câteodată... Tocmai atunci ești cel mai aproape de a te regăsi.
HOINAR
M-am preumblat, hoinar, prin gândurile tale,
Dorindu-te cu-atâta patimă și jale...
Înfrânt ca o aripă, îngreunată-n pene,
Am adormit final, cuprins de-a nopții lene...
Că numai pentru tine, am strâns o stea în felinar,
Să-ți lumineze calea, pe care m-am aflat hoinar...
Și dezbrăcat de umbre, m-am risipit cuvinte,
Ca un covor de flori, ce ți se-nchină dinainte...
Și-ntr-un final, sătul de-atâta hoinărit,
Cu sufletul prea-plin de tine, m-am oprit...
E sărbătoarea lumii, pe care tu-o iubeai,
În verde crud e pace. E-amurg de luna mai...
PRIMĂVARĂ ÎNTÂRZIATĂ
E timpul florii de cireș!
La noi de ce nu înflorește, oare?
Cum poate vremea să dea greș,
De nu-i un ram cu floare?
Am așteptat nerăbdător,
Un pic, un strop de soare...
Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
Cu vifor și ninsoare!
În loc de cer albastru și curat,
Și-n loc de paseri cântătoare,
Eu văd doar cer înnourat,
Și "aud" tăceri plictisitoare!
O, primăvară, unde ești,
Cu tot alaiul tău de seamă?
Cumplita iarnă s-o oprești,
Nu vezi că lumea te reclamă?
FANTEZIE PE ŢĂRM
Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
în leagănul mareelor lunare...
această noapte scurtă se trecu,
ca umbra pescăruşilor în mare.
Acum, pe ţărmul gol încărunţesc
de dorul tău, de dorul cărnii tale...
acesta e destinul meu lumesc,
pândit de plictiseli duminicale.
Aş vrea să dorm aici, cu întristarea
la piept. Culcat pe ţărm ca un artist,
dar din adâncuri, mi te aruncă marea,
ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.
AMURGUL ZEILOR
E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...
Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...
Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...
O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...
ASEDIU
Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
Cu porțile frânte de berbecele greu,
Rămas fără oaste, regele face rocadă,
Ferindu-se-n turn, de regele leu...
Corbul, de moarte, aripa își frânge,
Arme lucesc în holda de vară,
Eroii sfârșesc în baia de sânge,
Din zorii de zi și până în seară...
Noaptea albă, cumplită și grea,
Fără nori, fără lună și stele,
Noaptea aceasta se va trece și ea,
Precum se vor trece și umbrele rele...
Mirosul ploii
Îmi place mirosul de pământ reavăn, de după ploaie. Ieri, bine conturat pe un cer plumburiu, am văzut pentru prima dată anul acesta, curcubeul. Nu-l mai văzusem de mult.
Abia acum îmi dau seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai privit albastrul cerului, stelele...
Cum este viața omului, câteodată așa de grea, că împovărat de greutăți, uiți să mai ridici privirea... Și apăsat de grijile, câteodată mult prea multe, uiți că nu ești singur și că povara pe care o duci în spate, devine mai ușoară când este cărată în doi...
Dar îți vor rămâne întotdeauna lucrurile simple, așa cum este mirosul ploii, a pământului reavăn, curcubeul care ți-a înseninat pentru o clipă ziua...
Departe de forfota marilor orașe, am să te las pe tine mai întâi, să privești cerul. Și stelele. Va fi ca și când ai respira aer curat, umplând-ți plămânii până peste poate și în amețeala asta dulce, poate că vei zăbovi preț de o clipă și ai să te-ntrebi: la ce bun tot acest zbucium? toată această goană după nimic?
Dar nu-i nimic: este în regulă să te simți pierdut câteodată... Tocmai atunci ești cel mai aproape de a te regăsi.
HOINAR
M-am preumblat, hoinar, prin gândurile tale,
Dorindu-te cu-atâta patimă și jale...
Înfrânt ca o aripă, îngreunată-n pene,
Am adormit final, cuprins de-a nopții lene...
Că numai pentru tine, am strâns o stea în felinar,
Să-ți lumineze calea, pe care m-am aflat hoinar...
Și dezbrăcat de umbre, m-am risipit cuvinte,
Ca un covor de flori, ce ți se-nchină dinainte...
Și-ntr-un final, sătul de-atâta hoinărit,
Cu sufletul prea-plin de tine, m-am oprit...
E sărbătoarea lumii, pe care tu-o iubeai,
În verde crud e pace. E-amurg de luna mai...
PRIMĂVARĂ ÎNTÂRZIATĂ
E timpul florii de cireș!
La noi de ce nu înflorește, oare?
Cum poate vremea să dea greș,
De nu-i un ram cu floare?
Am așteptat nerăbdător,
Un pic, un strop de soare...
Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
Cu vifor și ninsoare!
În loc de cer albastru și curat,
Și-n loc de paseri cântătoare,
Eu văd doar cer înnourat,
Și "aud" tăceri plictisitoare!
O, primăvară, unde ești,
Cu tot alaiul tău de seamă?
Cumplita iarnă s-o oprești,
Nu vezi că lumea te reclamă?