Sakura - haiku

    Fragile rânduri se redeschid, 
    spre tine-mbobocind în floare, 
    sclipind în aurul plăpând, 
    mărgăritare mici, de soare, 
    ca nişte uşi, deschise-n aşteptarea 
    amurgului învineţit de mare...
    - valuri verzi încremenite, în 
    roşcatele-adâncimi solare -. 

    Te-aştept... însingurat pe ţărmul 
    viselor, în care eşti 
    Jasmine, sau mai degrabă,
    Floare Albă de Cireş...

    Hai, vino-n lumea mea absurdă,
    cu pletele turnate în argint,
    înveşmântată-n flori de lună,
    strivind sub talpă, alga crudă...
    Nu ezita, nici o minută
    căci fără tine sunt statuie mută... 
    înveşmântată-n catifea, 
    pândind cu coada ochiului apusul,
    şi prima tresărire-n stea.

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...

Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei! 

Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!

Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...

Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!

Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!

Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...

Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!

Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!

Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...

A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

    Această noapte n-a fost o minciună, 
    doar flori zdrobite de furtună, 
    valuri ce s-au spart de mal, 
    în reflexe de cristal...
    
    Adâncul mării s-a cutremurat, 
    când s-a ivit Întâia Dimineaţă...
    - m-am regăsit înstrăinat
    de apă, cer, pământ şi viaţă -... 
    
    Delfinii mei plecaţi de-atunci în larg, 
    nu v-aţi întors acasă niciodată,
    cu fiecare val v-aţi depărtat, 
    de plaja mea, ciudat de-albastră.
    
    Voi, ridicaţi-mi eşafodul,
    lan de gânduri înverzit,
    si lăsaţi să-mi moară dorul,
    de flori, de stepă-n asfinţit...

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

Ești trează?

Pentru că dacă nu ești,

Când o sa vezi poezia asta,

Eu o să plutesc în derivă

Pe undeva pe mare,

Să te caut în vis

Și să-ți fur o îmbrățișare.

Iar dacă nu dormi,

Mă găsești într-un acvariu,

Repetând același scenariu.

Pentru că dacă o să stau pe uscat,

O să mor de dor, întrebându-mă

Dacă îi lipsesc și eu micului meu dictator…

mereu, în fiecare oră, în fiecare zi, la două zile… măcar uneori 🥺.

(Nu știe, dar are noroc că are ochii ăia frumoși, altfel mă supăram de mult că e așa de misterios).

(Nu am un emoji suficient de nervos pentru asta, că aș fi pus).

Până încerc să fiu iar zen

și luminos,

o să-i trimit un pupic de noapte bună nervos, că așa merită dictatorii adorabili, misterioși.

Străină,

Străină am devenit de mine și de lume

și tot îmi caut locul în umbre și ruine.

În jurul meu e haos, e grabă și uitare,

și tot mă uit și caut un loc cu flori și oameni.

Cu flori ce înfloresc sub soarele măreț

și oameni ce-ți zâmbesc în drum de-i întâlnești,

acei copaci înalți, cu umbră și răcoare,

și apele ce curg și strălucesc în soare.

Așa mi s-a promis, de vin pe acest pământ,

că totul e asemeni unui paradis.

M-am întrebat mereu de ce am fost mințită…

sau acești oameni distrug și fac risipă.

Fără de lacrimi nu  poate fi un dor

Fără un dor nu poate fi iubire

Fără iubire pământul ar fi gol

Mă umple gol lipsindu-mă de tine

Fără de aripi e frânt sufletu-n zbor

Fără de zbor nu mai ating lumină

Fără lumină nu văd spre viitor

De viitor prezentul poartă vină

Fără de ochi privirea umblă orb

Fără priviri tristețea arde viață

Fără de noi amare ploi mă storc

Se-adună ploi să-ți bată la fereastră

Fără căldură deși mă arde foc

Fără de foc nu-i dragoste curată

Fără o dragoste e totul doar un joc

Nu mai e un joc când inima-i furată

Fără de vise aș vrea să vină somn

Fără de somn trec orele-n restanță

Fără speranță aștept, poate adorm

Nu pot să dorm căci dorul nu mă lasă

Fără-ntuneric nu știi ce-nseamnă stea

Fără de stea absența mă deprimă

Fără de Ea în două mă împart

Din jumătăți întregu-i fără rimă

Fără iertare se naște-o lume strâmbă

Fără-ndurare te sfarmă și te-aruncă

Fără scăpare lași sufletul să plângă

Fără de soare umblăm pierduți în umbră

Te ascunzi năvalnic printre lumi,

Ca o lumină ce fuge de propria vină

Iar eu îmi rup pașii încercând să te ajung,

Neștiind căt e iubire, căt e adevăr.

Mă chemi din depărtări, iar chemarea ta

Îmi sună ca o promisiune neterminată.

Îmi șoptești, pierdută, că asta e iubirea,

O foame care se hrănește din rană.

Am crezut că mă amăgești, că mă înveți să iubesc

Fără să-mi dai voie să ajung.

Că sunt doar o umbră pe care o chemi

Ca să nu fii singură pierdută printre lumi.

Și totuși, într-un târziu, am înțeles,

Că Iubirea nu se atinge, se acceptă,

Iar dacă tu ești departe, promit c-am să-ți fiu

Destul de aproape ,incât să rămân, chiar și fără tine.

Dacă m-aș putea renaște și să-mi aleg orice viață,  

Mi-aș dori să fiu, de se poate, un singuratic fulg de zăpadă.  

M-aș naște din norii grei, ca o lacrimă de gheață,  

Iar după kilometri de zboruri, să ajung grăbit deasupra voastră.

Apoi să cad ușor pe rumenii săi obrăjori,  

Să-i pot atinge chipul iarăși, ca mai apoi să mor.  

Dar nu voi avea niciun regret dacă m-aș topi la ea pe buze.  

Aș fi, de fapt, cel mai fericit, sfârșitul să-mi fie legat de ea pentr-o veșnicie.

Și-n timp ce mă topesc, să-mi arunce un zâmbet plin de iubire,  

Amintindu-și cum îi șoptesc: te iubesc, frumoasă copilă.  

Apoi să ne luăm rămas bun, fără lacrimi amare, fără cusur,  

Să fie liniștit, fără urlet de nebun, schimbând prin moarte al speranței decor.

O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine

Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai

Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine

Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...

O amintire printre umbre de lacrimi și vis

Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis

Până la margini de lume să găsească o cale

Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.

O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez 

Dar nu ești și dorul mă așează în vers

Să mai pot simți parfumul vinului în doi 

O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....