Cele trei strigăte ale omului

    De ce plângi Doamne ? 
    Lacrimile tale-au pârjolit pământul… 
    Cerul s-a urnit şi iată Luna, 
    Care-i Soare-ntotdeauna… 
    Îngerii-au cetit în stele 
    Ce sunt lacrimile Mele. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    Pe umerii cui… 
    Iartă-ţi copii tăi goi, 
    Trişti, se arată şi noi… 
    Spăşiţi s-au rugat către Mine 
    Să-i plâng şi să-i curăţ de vine. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    De ce…
    
    Poruncile Tale-s pe cer luminat, 
    Tablele legii nu mor niciodat’… 
    O mie de ani se ridică în zori 
    Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.

    Când soarele se va lăsa,
    Şi-amurgul violet locu'-i va lua,
    Să ştii iubito, c-am să vin, 
    înveşmântat în umbre-pelerin,
    Să bat încet la geamul tău,
    Semnalul sufletului meu.
    
    Şi-ai să-mi deschizi încetişor,
    Şi-am să intru ca un nor,
    învăluind întreaga casă,
    Cu un miros de frunză arsă,
    Că uite, toamna, a venit,
    Să-ţi spună că-s îndrăgostit.

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

    Ce păcat, aceste flori,
    Au pierit tăcut în zori,
    Pustiind câmpiile,
    Sărăcind poienile...
    
    Norii grei pe cer apasă,
    Ploaia cade-ncet pe casă,
    Aurii, zorii s-arată,
    Peste lumea asta, toată...
    
    Lacul tremură pe-o undă,
    E o liniște profundă,
    Păsările nu cuvântă,
    Pacea stă în mine, frântă...
    
    Peste noi tristețea apasă,
    Ca o soartă nemiloasă,
    Și mi-e dat să văd, subtil,
    Moartea verii. Inutil...

    În timp ce tu dormeai, 
    Luna-şi vărsă părul bălai, 
    Ceru-şi iţi vălul în stele, 
    Străluminându-mi calea dintre ele... 
    
    În noaptea târzie, fără cuvânt, 
    Te-am sărutat, uşor şi flămând, 
    În dorul curbei tale pline, 
    În timp ce tu dormeai aşa de bine... 
    
    Apoi, în braţe te-am cuprins, 
    Dar ai gemut, încet, prin vis, 
    Eu m-am lipit de tine intim, 
    În timp ce tu dormeai aşa, sublim... 
    
    Căci eu m-am scoborât în patul tău, 
    Pe-o rază de lună, peste-o mare şi-un hău, 
    Învăluit în taine şi în şoapte, 
    În timp ce tu dormeai în noapte...
    
    N-am rezistat străin chemării tale, 
    Ispită dulce în plăceri carnale, 

    Iar toate astea se-ntâmplară, 
    În timp ce tu dormeai afară...

De fapt, îl chema Benone, dar noi, colegii de clasă, i-am scurtat numele arhaic, în Benu. Bineînțeles că nu s-a supărat! Din contră! Benu avea o inimă încăpătoare și i-a plăcut atât de mult prescurtarea noastră, încât chiar așa ajunsese să se și recomande: Benu.

De altfel, încet, încet, chiar și profesorii au sfârșit prin a-l striga tot Benu. Benu era un băiat timid, de la țară, crescut cu mult bun-simț, se înroșea până în vârful urechilor ca o fată mare atunci când cineva îl băga în seamă și avea ochii mari și albaștri, umbriți de sprâncene negre frumos arcuite.

Benu era cuminte. Întotdeauna săritor, entuziast la orice activitate de grup, era primul la "hai să facem ceva", dorința lui de  a face parte din colectivul nostru, întrecând-o cu mult pe a noastră. De aceea, Benu era prietenul nostru cel mai bun și fără să ne dăm seama, liantul grupului, cel întotdeauna pus pe șotii, cel împăciuitor, cel pozitiv, cel fără umbre de îndoială.

Dar lucrurile n-aveau să dureze așa la nesfârșit. Într-o zi, profesoara de franceză, i-a cerut caietul de teme. Benu s-a ridicat sfios din bancă și i l-a întins cu mâinile tremurânde.

-Dar cum îți permiți, măi nesimțitule, să-mi dai caietul cu mâinile astea negre și murdare! Nu ție rușine? Cum crezi tu că am să-ți deschid caietul fără să iau vreo boală, ceva?, îl luase profesoara de franceză la rost, țintuindu-l pe Benu cu privirea pe deasupra ochelarilor cu rame aurite.

Toată clasa a înghețat de uimire, la vorbele pițigăiate ale profesoarei, fiind incapabili de vreo reacție...

-Nu-s murdar pe mâini, doamna profesoară! Doar că aseară am strâns iarbă pentru iepuri, și deși m-am spălat pe mâini, nu se duce!, s-a aparat Benu cu glas moale și cu tot sângele ridicat în obraji și... urechi...

Noi am fi izbucnit în râs, dar profesoara nu s-a lăsat:

-Mai și ești obraznic pe deasupra! În pauză să te văd la director! N-am pomenit așa neobrăzare!, a mai spus profesoara săgetându-l cu priviri ucigașe pe bietul Benu.

Noi am tăcut... La fel și Benu, care s-a întors rușinat în banca lui... Din acea zi, parcă o umbră subțire s-a așezat peste chipul lui Benu. Nu mai râdea ca înainte, ci doar zâmbea, stingher, de parcă încerca să-și amintească cum se face....  

Profesorul de română, observând schimbarea subită de comportament a lui Benu, l-a pus într-un rol dintr-o piesă de teatru pe care o monta pentru serbarea de sfârșit de an. Însă la repetiții, Benu nu se putea aduna, nu mai era cu noi, gândurile îi zburau frecvent pe fereastră, stătea mai tot timpul apatic, iar noi nu mai știam ce să facem că să-i recăpătăm voioșia...

Într-o zi, în timp ce ne luptam cu cifrele la ora de matematică, elevul de serviciu însoțit de un bărbat impunător și misterios, ne-a deranjat ora, solicitand profesorului de matematică, scutirea elevului Benone, fiindcă venise tatăl lui să-l vadă...

Benu n-a mai așteptat aprobarea profesorului, repezindu-se în brațele larg deschise ale bărbatului misterios care se dovedise a fi chiar tatăl lui, lăsându-ne pe toți perplecși, cu gurile căscate în fața acestui episod delicat, aproape că ne venea să aplaudăm și noi de bucurie...

Atunci a fost ultima dată când l-am vazut pe Benu. Tatăl lui l-a retras de la școala noastră, pasămite chiar din cauza incidentului iscat de profesoara de franceză, care între timp, ne picase la toți de antipatică...

Mult mai târziu, am aflat despre Benu că era singur la părinți, că n-avea frați sau surori, fiind de fapt crescut de bunicii aflați în vârstă, fiindcă taică-su lucra, lipsind de acasă cu lunile, departe, pe un șantier la Zimnicea, iar maică-sa murise la scurt timp după ce-l născuse...

Poate că Benu a uitat de noi. Dar eu n-am  uitat nici de el și nici de ziua aceea. Ori de câte ori văd un copil rușinat fără vină, îl "văd" pe Benu cu ochii lui mari și albaștri, umbriți de neputință...

Iarna fusese grea, dar de-acum, in primavara, se mai incalzise un pic,destul de mult cit sa pot lucra, dimineata, la masina, un fel de revizie la iesirea din iarna, cind mai curatam cu o perie de sirma ce rugina mai aparuse pe dedesubt.Nu erau mai mult de douazeci de minute de cind ma chinuiam cu peria, inghesuit sub partea cea mai joasa, spre scut, cind a venit primul semn, intii ca o ciupitura,ca o intepatura, ca o crampa…nu era ceva neobisnuit, ma mai duruse stomacul si inainte dar acum durerea era mult mai vie si mult mai acuta…m-am tras de sub masina si m-am dus in casa,gindind sa stau putin in pat pina imi trece si sa-mi vad mai apoi de treaba…dar n-a fost chiar asa, acea piscatura, acea crampa, acea arsura, isi revendica existenta, ca si cum si-ar fi cerut dreptul la viata si se dezvolta fara oprire, navalind peste mine ca un taur care pina atunci fusese tinut in cusca de niste porti grele si care, de-o data, se putea napusti in arena si putea lua in coarne si in copite pe oricine gasea in cale…dar n-a fost doar durerea, altfel asa adinca, miinile mi s-au racit si parca mii de ace ma intepau in timp ce parea ca pot respira tot mai greu sub un fel de frison…atunci mi-am zis ca ceva nu-i in regula… cheama salvarea, am strigat ,spre usa…mergi la adela(vecina care avea telefonul folosit de toata strada) si da telefon.

N-a venit repede si n-a fost usoara asteptarea, taurul,pe care-l banuiam c-ar fi  negru si fioros ,nu s-a oprit deloc din goana salbatica, ba mai mult, din cind in cind mai dadea cu cornul in mantinela ,doar asa ,sa se stie cine-i la putere si ce poate face…salvarea a venit cam dupa vreo jumatate de ora, poate un pic mai mult,tocmai in vremea in care taurul se oprise cu un corn in stomacul meu si cu o copita pe piept.

Abdomen de lemn,a spus asistenta,in timp ce ma palpa fara prea multe menajamente…trebuie dus la spital.

Masina salvarii, care trebuia sa ma duca la spitalul aflat cam la 6 km, era o dacia break in care pacientul statea intins pe o targa pusa cumva in portbagaj si pe care m-am putut tiri cam cu ultimele mele puteri,exact asa cum ma aflam, scos de sub masina , plin de praf si rugina, uns pe miini cu ulei si benzina,aproape descult,  intr-o salopeta zdrentuita.

Poate ca-ar fi trebuit sa ma simt de-acum, cumva, un pic mai usurat, dar n-a fost deloc cazul….masina aia, saraca, nu cred ca mai avea vreun gram de cauciuc in tampoane sau vreo picatura de ulei in amortizoare   asa  ca orice pietricica mai mare de-o mazare declansa un fel de explozie suplimetara in locul in care taurul negru isi infinsese cornul, iar acei nenumarati, de-acum, kilometri pina la spital erau , aproape jumatate, pe un drum de pietris…pina la urma , inca viu, am scos-o la capat si am ajuns, aproape sleit, in parcarea spitalului, unde trebuia sa asteptam preluarea la evaluare care a mai insemnat o alta jumatate de ora de durere chinuitoare.

Evaluarea a fost destul de rapida…cum poti sa vii asa murdar la spital…cum o sa te opereze domnul doctor….spalati-l si barbieriti-l ca sa-l poata deschide…posibil ulcer perforat…

Am fost dezbracat, superficial spalat, complet barbierit de la piept in jos,  imbracat cu un fel de pajama cam cu doua-trei, numere mai mici de parca eram la plaja in bermude si-am fost asezat intr-un scaun pe roti unde mi-au   montata o perfuzie, o punguta din plastic agatata de-un fel de stilp al scaunului, timp in care taurul negru nu doar ca devenise mai fioros, devenise un taur Sicilian cu coarnele in flacari, asa  ca de-acum parea c-o sa vad, in cele din urma, fundul de piatra al putului durerii…ei, dara capatul de jos al durerii nu-I chiar asa la-ndemina,pare ca mereu se poate cobori mai adinc, imi ziceam in timp ce eram impins cu scaunul pe roti spre sala de operatie ,pe un coridor foarte lung,  straniu de pustiu…  

Avem nevoie de scaun,a spus asistenta…stai tu, asa, in picioare, pina te cheama inauntru, imediat ce termina de pregatit sala de operatie…tine tu flaconul de perfuzie…asa…cu mina sus…lasat singur,imbracat cu niste pantaloni ca de plaja , pina la genunchi,aproape…cu mina ridicata, tinind flaconul perfuziei,rezemat de zid, in timp ce taurul Sicilian incerca sa ma convinga ca asta-i fundul de piatra al durerii si ca daca ai rabdat pin-acum e destul, lasa-te-n jos, renunta, asta a fost tot…aproape ca eram convins, incepusem sa ma las ,usor, in jos ,dupa un timp pe care nu-l pot masura acum in secunde ci doar in pale de foc, cind usa s-a deschis si cineva a spus…intra si urca-te pe masa…

Era o camera asa alba, luminoasa, cu o multime de oameni albi, cu masti si manusi si un fel de masa care parea de inox, cu un fel de jgeab lateral de-o parte, pe care, dupa ce am fost asezat pe masa, mi-au intins mina dreapta.

Numara cu voce tare pina la zece…a spus o voce de dincolo de-o masca…

Hm…ce timpenii mai spui…tu nu vezi ca am un corn, ca un tirbuson, in mate, care pare inrosit in foc si tu imi spui sa numar pina la zece ?

Da m-am supus…

Unu…chiar nu vezi cita treaba am sa-mi suport durerea ?

Doi…hm…ce cred ei ca pot obtine cu asta…cu numaratul…

Trei …ce-a facut taurul…cumva s-a descaltat…pare ca si-a perdut copita…

Patru …pare c-a plecat..a ramas doar o gaura-n stomacul meu care pulseaza si arde…

Cinci…asa cum s-asterne racoarea, ca o alinare, aproape nefiresc de blinda

Sase…nu pare ca vreun nerv de-al meu ar mai putea fi in conflict cu altul ci doar intr-o pace deplina

A saptea masura n-a mai fost, doar binele absolut sub forma unui val alb laptos care a acoperit totul…

A opta secunda e greu de crezut c-ar fi putut cuprinde,   poate doar foarte inghesuit, toate orele oarbe care-au trecut  pina  cind ,ca un fel de geamandura m-am ridicat din adincurile calde ale renuntarii in taisul acut al lumii, inapoi in corpul meu torturat, asa c-am sarit peste ea, direct in noapte…

Era de-acum o vreme adinc infipta-n intuneric,puteam vedea o jumatate de fereasta neagra,liniste, doar niste piuieli electonice,intins intr-un pat, cu o penumbra in care puteam ,totusi, vedea cite ceva, niste luminite pilpiiitoare, in timp ce simtul concretului incepea sa se trezeasca.

Taurul plecase, surprinzator, nu mai era nici un fel de durere acuta, imediata, asta pina cind am fost constient ca eram legat de miini, cu un fel de fese din tifon de marginea patului…cum ieseau din mine ,manunchi, o gramada de furtunase, vreo trei din burta, unul din nas, cite unul in fiecare brat, si altele mai greu de vazut, dar care m-aratau ca un fel de arici plesuv.Am incercat sa rup una din legaturi, mai mult cu mina dreapta,m-am chinuit destul de mult pina cind sa inteleg un lucru simplu, taurul plecase, dar ramasese in urma, ca un fel de luptator japonez uitat pe-o insula, un fel de cusca de fier,un fel de corset care, pe linga abdomenul de lemn   inca   manifest,imi strivea pieptul ,in asa fel ca abia puteam respira.Asta a fost mostenirea taurului,chinul cumplit de sub corsetul de fier si lupta pentru fiecare gura de aer,iar acest chin mi-a spus foarte limpede…poti sa faci orice vrei, poti visa orice, numai nu te razvrati…stai linistit si respira rar ,  numara fiecare respiratie, pentru ca , deocamdata ,asta-i tot ce ai.

Desi ar mai fi fost si setea coplesitoare  care-a venit, insa, insotita cu imaginea ingrijoratoare ca de-acum as fi un fel de burduf insailat care-ar putea pierde apa pe la cusaturi.Asa c-am adaugat,alaturi rasuflarii strivite, de data asta voluntar si infrinarea dorintei desertice de apa, cel putin o vreme, pin-am socotit ca m-am lipit,destul, la loc.

Asta-i tot ce-am avut si tot ce-am facut aproape trei zile ,atent la fiecare respiratie masurata, cu grija pentru fiecare numarare si mai ales, fara razvratiri, doar interupt de caleretul de vagoane care , in urma electrocutarii ,suferise mai multe amputari severe si care isi manifesta suferinta foarte sonor, pina cind si el  a tacut.

Trecind vremea si fiind inca in viata am fost mutat intr-un salon, un salon cu zece paturi,  unde-am capatat al doilea pat de la fereastra ,din care puteam vedea virful unui copac asezat peste cerul gol.

Si o asistenta tinara, draguta, care-a-ncerat sa s-arate utila de la bun inceput, de cum au aranjat paturile.

Cumva, cred c-a vrut sa regleze debitul perfuziei, care se face dintr-un fel de robinet, dar n-a mai inconjurta patul, perfuzia fiind pe partea opusa, asa ca s-a intins peste  pat, peste mine , intr-un mod,probabil, inconstient de intim.

Si-atunci mi s-a miscat  , n-a fost doar o banuiala , n-a fost ca atunci cind George Costanza a fost la masaj si i s-a parut…a fost o certitudine, chiar dupa trei zile la reanimare si daca n-as fi avut mina legata de pat as fi incercat , cumva,sa ascund fapta asta,in timp ce suna in gindul meu  un fel de voce raspicata…ei, mahma, s-arata treaba ca esti departe de-a fi mort…ia-ti patul tau si umbla…

Zilele in salon ar fi putut fi mai putine, dar nu ar fi fost in rind cu osinda,asa c-am fost binecuvintat si c-o pneumonie nosocomiala,ca un fel bir,de plata tacuta data unui spital de stat, de-au mai tinut aproape aceste miini calde si gingase care-au avut grija de mine inca vreo saptamina, facindu-mi injectii cu antibiotic de vreo trei ori pe zi, in timp ce-ncercam sa-nvat sa merg din nou.

Dar pina la urma am scos-o iara la capat si-am fost tras afara….

Semnele verii s-aratau de-acum cu putere,chiar daca ea era inca departe, cum stateam asa, asezat pe-o banca, la poarta  spitalului, externat in aceleasi haine cu care lucrasem cind am fost internat,asteptind masina care sa ma duca acasa,sub un tei ne-nflorit inca deplin,dar care tot cobora un fel de parfum, cu o cicatrce ca un fel de fermoar urias, lung de-o palma si  inca c-o mica gaura, inca nevindecata, de unde scosesera ei ultimul furtunas si care pulsa continuu cu un fel de durere care de-acum parea doar o gluma si gindul insistent ca dac-ar fi fost in puterea mea, privind la aceste zece zile din urma, as fi ales in mod sigur ,o alta cale,un alt mod de-a ma lasa de fumat

Ziua de vot a fost plină de emoții.Comentarii pro și contra.

Toți oamenii atenți la știri .Cei doi candidați numai ei știu

prin ce au trecut.Bine câ s-a teminat cu bine.A fost ziua ,

singura zi când candidații au avut nevoie de noi votanții.

Își vor mai aminti de noi ,peste 4-5 ani .Dar trebuie să le

amintim noi ,că ei ne reprezintă pe noi și nevoile noastre.

Le dorim guvernanților să nu uite de unde au plecat ,să nu

li se urce puterea la cap .O vorbă bine spune :Azi ești ,mîine nu ești !

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Les surprises dans le nouvel appartement

Après avoir emménagé dans le nouvel appartement, emportant plus précisément toutes ses affaires avec elle, Cecilia a commencé à découvrir de plus en plus de choses contre nature. Par exemple, il déplaçait des meubles et, à un moment donné, il entendit un craquement dans le mur. Intriguée, Cécile tapota un peu le mur avec son ongle, le plâtre se détacha en une seconde, laissant apparaître un beau trou dans le mur. Nos constructeurs assidus et dévoués recouvrent donc les trous avec du ruban adhésif transparent sur lequel ils appliquent de la chaux. Ce serait pour le moins étrange, il faudrait aussi dire qu’il s’agit d’un travail réalisé uniquement par les yeux du monde. En cas de tremblements de terre ou autre, que fait-on de tels murs ? Ils s'abattent sur les locataires avant que ceux-ci puissent s'enfuir de l'appartement.

Ensuite, il a voulu apporter les torchons à la salle de bain, dans la salle de bain que pouvait-il trouver d'autre, un double sandwich Cheeseburger, oublié là depuis un mois, mais en parfait état. Il n'est plus possible que ce soit comestible, mais il a l'air incroyablement bon. Il y a aussi des emballages de cordon bleu, de tarte aux pommes de Hornbach, de jambon autrichien (le jambon le plus savoureux pour les constructeurs), de saucisses Martinel, il parait que les gens préfèrent la qualité allemande dans la nourriture qu'ils mangent, ce n'est qu'un constat.

Mais ces ingénieurs de chantier ont un peu sommeil, car ils ont oublié leurs porte-mines, leurs cahiers, je ne sais combien de stylos dans la maison. Cela convient à Cécilia, cela lui servira très bien de mettre des notes de quatre et deux, car c'est tout ce que son cœur lui permet. Celui qui parvient à obtenir un sept à ses tests connaît vraiment un peu l’anglais. Mais il ne pense pas que ce serait difficile, il croit que l'effort doit venir des deux côtés, pas seulement l'un qui donne et l'autre qui reçoit. De plus, elle estime que cela facilite très bien l'apprentissage, mais elle est un peu incertaine quant à sa capacité, elle veut s'en convaincre en lisant les tests des enfants. Il a l'air froid, mais à l'intérieur se cache un cœur chaleureux, sensible, voire enfantin. Par trop envie d'être une enfant, elle ne s'énerve pas, elle rit même en voyant la table du salon, la même vieille table de l'appartement de ses grands-parents. Comme elle était griffonnée, dessinée avec des crayons de couleur, des crayons de couleur, des aquarelles depuis l'époque où son fils avait environ 2-3 ans. Lorsqu'il déballe, il voit ses livres de coloriage des années précédentes, il voit avec quelle maladresse, mais adorablement, il a colorié chaque personnage, chaque maison, chaque détail des images, et à quel point il a réussi à colorier en cours de route. Il ne laisse pas non plus de côté les cartes avec des messages qu'il a reçus quand il était plus âgé, il y a environ 5 ans. Il y avait des phrases qu'il aurait dû compléter, comme : "Si j'avais une fleur, je la lui donnerais...", Si je devais remercier ma mère, je le ferais parce que..." des textes courts de gratitude, un cadeau de Noël d'une tante.

De beaux souvenirs, mais les surprises dans l'appartement ne s'arrêtent pas, elles continuent. Le parquet grince à chaque fois que Cécile marche dessus. Sur des notes de musique similaires, les portes grincent également lorsqu'on les ouvre. Les tiroirs tombent de la table de nuit, la seule table de nuit de leur chambre. Que dire de la chambre d'enfant ? Toutes les boîtes dans lesquelles ils rangent leurs jouets sont claquées les unes sur les autres et il fait également un froid indescriptible. Dans toutes les pièces, la température est moyenne, seulement dans la chambre du fils il fait un froid insupportable. La fenêtre était à double vitrage, mais elle n'était pas bien fixée, il manque également une couche d'isolation thermique.

Cécilia alertée, que va-t-elle faire de son garçon qui, de toute façon, continue à avoir des infections des sinus et doit souvent s'occuper de son nez, car il lui ressemble ? Il a ordonné qu'il porte un peignoir à capuche tout le temps, y compris pour dormir.

Le plafonnier donne aussi une lumière disco, car il scintille toujours, c'est un peu gênant pour écrire, lire ou se couper les ongles, mais comme éclairage d'ambiance, c'est bien comme ça, pour l'instant. À l'avenir, elle achètera un lustre avec une lumière plus froide car elle porte un uniforme cerise et n'aime pas l'apparence des cerises sous une lumière jaune. Il aime le violet, par contre, et si la lumière est bleue, l'uniforme paraîtra violet, ce qui le fascinerait, ce serait un uniforme beaucoup plus intéressant et visuellement plus agréable que celui auquel il était habitué. de longues années.

Rares sont ceux qui peuvent réellement comprendre, s’asseoir et analyser les situations. Les démunis doivent avoir les mêmes chances en tout que les nantis. Cela ne doit pas devenir un obstacle. S’il veut s’inscrire en biologie et que son internet tombe en panne, comment peut-il consulter des traités spécialisés ? Les parents doivent veiller au besoin de connaissance et d’épanouissement de l’enfant. Les parents font attention, ce n'est pas le problème. Le problème commence par savoir qui a si bien su comment tout mettre en place en premier lieu. Cécilia, si vous vous souciez de l'avenir de votre enfant, privez-le de quelques excuses (qui s'excuse, s'accuse), d'explications « trop simples peut-être » non digérées par personne, qu'il finira par donner des années et des années plus tard. Rendez-lui service et déplacez-le dans une ville avec plus de possibilités, ne le laissez pas se retrouver coincé dans des situations qu'il finira par regretter à un moment donné.

În suflet cuprins de amintiri și un îndemn

Urc dealul încet printre brazi spre cetățuie

Dorința-i un popas la biserica din lemn

Unde , către cer crucea de veacuri stăruie

Din lemn lângă lemn clădită în veacuri grele

De pricepuții români, în Dumnezeu creștini

Icoanele prin rugă alungă durerile

Dureri venite din vrajba celor păgâni

Privesc contemplând la grinzile tăcute

Și-ascult în amurg clopotul de închinare

O sfântă chemare din vremi de mult trecute

Prin psalm cântat de glas divin la înserare

Călăuzit de raze pătrunse printre brazi

Ce-și lasă lumină pe BIBLIA din altar

Mi-aud rugăciunea cum trece printre grinzi

Tăcerea din lemn sculptat mă face să tresar,

Să mă privesc în raza venită din altar

Să mă privesc, să mă privesc ,,,

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

luna visătoare

plimbă dorul

pe undele lacului

scuturându-și aripile

un cormoran

aleargă s-o prindă