Miruna

           Lăsat de izbeliște

           În abisul-ntunecat ,

           Agonia-i boală crunta

           Când incerci să scapi.

            Hoinar si trist 

            Cu păcatele in spate,

             Singur ,tăcut

             Cu gânduri tulburare,

             Privind etern spre nicăieri.

            Fără vreun scop sau datorie,

            Pustiul sufletului meu 

            Ca un deșert fără camile ,

            Statornic inghetat in mine. 

Dar mioara cea laie

Se duce vioaie

Prin negrul zăvoi

La țarcul de oi

La cânii mai mari

Cei aprigi și tari

Pă-l crunt mi-l ochește

Și bravă rostește:

- Dulăule dragă

Diseară nu-i șagă

Că al nostru stăpân

E la capăt de drum

Că la apus de soare

Vor să ni-l omoare

Ciobanul vrâncean

Și cu cel ungurean

Chiar după păscut

Că e mai avut.

Râvnesc și urzesc

Un gând nebunesc

Vor viața să-i curme

Să ne lege în turme

Și după amurg

Să ne vândă în târg.

- Mioriță laie,

Laie, bucălaie,

Dar ce-a zis stăpânul,

Al nostru, românul?

- E cam șovăielnic

Și își scrie pomelnic

Ceva cu o nuntă

Și-o mamă căruntă

E doar istovit

Fără vlagă, sleit

Tu dă-te încoace

Să-i rupi de cojoace

Să-i joci în picioare

Să-i muști unde-i doare

Ești cel mai frățesc

Și mai bărbătesc,

Dar scarmănă-i bine

În seara ce vine

Că iarba-i de miei

Și dulăul de ei

Gonește-i la vale

Să ne piară din cale

Uitați să ne fie

Să se ducă-n pustie!

Și dulăul plecă

Și mi-i încăieră

În dosul stânii

Laolaltă cu cânii

Și-i scărmănă tare

De cerură iertare

Pe câmp alergând,

Din ochi lăcrimând.

Iar cel moldovan

Rămas ortoman

Își găsi un loc

Și făcu un foc

Sus în țara ielelor

Unde-i iarba fiarelor

Regina albinelor

Și ursitul zânelor.

Din desagă a scos

Un fluier frumos

Fluieraș de fag

Și zise cu drag

Un cântec de crai

Pe-o gură de rai.

Moldovan

de Vali Brașoveanu

1 mai 2023

Am început sa idealizez iubirea

Dându-i substanța făurită-n moarte,

Ca un fier ce se îneacă

Prin flăcări zgomotoase!

O privesc scârbit și hedonist,

Ca o singură consecință

A unei suferințe înșelătoare!

Observ timpul cum îmi scurge

Clepsidra spartă într-un spațiu umed,

Părând totul dizolvat

Prin cioburile sângerii

A unei patimi universale,

Fără să mai cunoască vreun atribut.

Pierderi infinite,

Lăsate concise

Într-un minimalism dependent.

Prea multe răni într-o luptă neclară

Ce-și are rezumatul într-un pumn de țărână.

Ne-am desprins dureros,

Fără vreo hartă sau vreo busolă

Compasul rămânând neutru.

O lume confuză,

Nimic special,

Ce-și așteaptă călăul

Cu fața descoperită.

Pan’ la pedeapsă

Drumul e lung,

Când judecata se plimbă

Într-un viitor trecut.

Prezentul e vis!

Iar clipa-i vândută,

Nimic nu a fost,

Deși tot este acum!

Aștept să clipesc

In iadul edenic,

Nepăsător întrebând,

Din ce parte să mușc?

Drăguț A.V.

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

La ,,Timișoara,, - ziar, minunea

A fost, cred, pentru toată lumea.

Păziți Sabatul scris în Carte

De pe acum pe mai departe

Voi, neamuri, gloate și voi limbi

De nu mai știi un- să te plimbi, ?

Toți : cetățeni de - atâtea feluri ...

Să fiți , cu toți : răpiți la ceruri !

Dar pentru asta tre - să fiți

Cu toți :sâmbătari smeriți !

Harta e bună , ca pe nouri

De Duhul arătați în roiuri.

Porunci prea - binecuvântate :

Cam tre - să le păzim pe toate.

Și cei ce sunt ,cum n -a  mai fost :

S -aștepte pe Ysus Hristos !

Nu fie uitat dintre toate

Că puiul pisicii se zbate ...

Ș - un miel stă în zbucium de chinuri

Iar omul se - ndoapă cu vinuri ...

De - ți vine să te dai pe spate

Că -i apa  în oraș și sate ...

Dar să sperăm la pomul vieții

Și să salvăm pe toți puieții !

ca o flacăra de foc,

inima suna ocupat ,

aici totul s a terminat,

o iluzie de iubire a fost,

un circuit de scuze și iertări,

însă inima a spus azi acum,

"TE AM IUBIT SI VEI RAMANE O AMINTIRE"

prea mult interes și iubire nemaipomenită,

pentru persoane ușoare,

sună acum ocupat în sufletul meu,

un strigat amarnic îți suflă : 

"nu ai fost niciodată omul pe care l am iubit" 

a fost o iluzie prostească, și gândirea mea excesivă,

un viitor frumos ai lăsat în spate,

și ai ales viata care te ar distruge,

oamenii nu se schimba,

oamenii îți lasa impresii,

și la sfârșit îți lasă urme

Am adormit cu gândul să-ți scriu,

Nici nu știu când m-am trezit,

Mă uit acum înspre cer puțin buimacă,

Și văd ca deja ai pictat o jumătate de răsărit.

Și mai văd și o stea, care se uită la un nor,

Și norul se uită la un fir de iarbă,

Și firul de iarbă se uită la un copac,

Și copacul se uită la soarele care te privește emoționat și declară că s-a îndrăgostit,

(Cât de drăguț)

Și mă uit și eu așa cu ochi angelici și plini de blândețe,

La toate câte te privesc, iubita mea floare.

Se apropie Paștele și ce prilej perfect să fim mai buni…

(În gândul meu sunt flori și curcubeie și multe, multe, multe modalități prin care să scap eficient de soare)

Alerg spre stele fărắ teluri, vreau tot dar nu mai vreau nimic și tot găsesc multiple

feluri, sa fac ce eu...mi interzic

Vreau parul scurt deși mai lung îmi place, gust din lichior dar as bea vin, deși doar

rău mi-ai face, as vrea fn brate sa ma ții.

Am unghii roz, le vreau albastre..iti scriu mesaje fără sa le trimit, tanjesc prea mult

sa-mi fie pace și totuși plâng ca ne-am pierdut.

Ades mai plâng la filme, la citate, rad la sarcasm cu ironie, azi visele fmi sunt

ciudate și mâine ma trezesc în amnezie.

Mai semăn vânt și după culeg o furtuna, dar ador cerul când este la apus..

Scriu des de dor de vin și nu-s nebună,

Doar port în gând tot ce-ai promis...

Rubinul roșu ce plânge blând, 

În lacrimi de cristale, cântând 

Visul amorului lin spre amurg, 

Unde toate visele destinului curg. 

Rubinul părului dulce azuriu, 

Cu privirea de gheață, lina pe un cer purpuriu, 

Unde toate destinele se-mpletesc

În gânduri nevorbite îți dăruiesc. 

Să calatorim pe ape de smaralde, 

Căci toate dorurile sunt calde, 

Unde inima veselă e un rubin,

O prietenie de amor ce se combin.

Apele ce răsună, cântarea de umilință,

Unde rubinele cele triste, vor plânge 

În inima lor dezamăgită se vor stinge 

Amorul în pieptul meu se va strânge. 

Un rubin al dragostei îți dăruiesc, 

În toate vorbele albe ca zăpada, te iubesc 

Cu toate firele fine în inima pură îți sclipesc. 

O dorință al safirului te-mbogățesc

În destinele amorului, te-mpletesc,

În rubine și smaralde, ce-ti ciripesc.

Când tăcut rămân în gând

Nimeni nu va ști vreodată,

Cât de mult eu te-am iubit

În tăcere și suspin..măi fată. 

Ochii îmi mergeau cu tine

Și cu-al tău pas de felină,

Mult am vrut să îți tai calea

Și să te invit, de vrei, la cină. 

Dar curajul nu a fost cu mine

Să m-ajute, să-ți mărturisesc,

Că iubesc ascuns a ta făptură

Și că-mi ești ființa ce-o doresc.

Azi și mâine și-ncă-un timp

Doar ne-am salutat străini,

Până când ochiul să-mi vadă

El cu ea ținându-se de mâini. 

Gândul și acum îmi e tăcere

Și doar amintirea mi-a rămas,

Celei fete ce cred c-am iubit-o

În tăcere, făr'a face spre ea...pas!

Când dezolarea-mi lovește privirea

Și norii negri tot apar,

Te rog din suflet 

Adu-mi sclipirea și lacrimile din pahar!

M-am săturat să strig, să plâng! 

M-am saturat și de-al meu gând! 

M-am săturat de-a vieții farsă,

Ce pare a fi doar o pedeapsă!

Nu știu măcar...cum să încep? 

Și ce să fac? Să mai aștept? 

Cum scap de golul meu din piept?

Să tot renunț,  eu tot încerc! 

Nu reușesc să-nfăptuiesc

Nimic din ceea ce-mi doresc.

"Procrastinare" îmi e prenume

Și "Agonie" mi-e-al doilea nume!