PRIMĂVARĂ TÂRZIE

Nu cu tunet m-ai chemat, Doamne,

ci cu o liniște adâncă,

în care voia mea

s-a recunoscut trecătoare.

Mi-ai dat cruce nu ca semn al cîderii,

ci ca loc al rămânerii,

unde frica mea

și mila Ta

se întâlnesc fără cuvinte.

Am voit să fug -

dar nu fuga are chip,

iar ascultarea se naște numai

din statornicie.

Asumarea nu e tărie,

ci golire de sine,

o coborâre lentă

din zgomot în adevăr.

Și când nu mai apăr nimic -

nici dreptatea mea,

nici chipul meu,

nici numele,

Tu începi să lucrezi.

Căci omul nu se mântuiește

prin biruință,

ci prin răbdare

prin smerenie

sub mâna Ta

până la capăt.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Telefonul vibrează,

dar eu nu răspund.

Cafeaua se răcește,

iar gândurile mele

aleargă prin oraș fără hartă.

Străzile orașului

sunt pline de oameni

care nu se văd între ei,

dar fiecare crede

că își duce propria luptă singur.

Mă uit pe fereastră

și văd lumini care nu mă ating.

Încerc să strig,

dar vocea mea se pierde

între claxoane și reclame.

Totuși, ceva rămâne:

un zâmbet întâmplător,

o mână întinsă,

un mesaj care spune:

„nu ești singur”.

Și poate că asta e salvarea:

în lucrurile mici,

în atenția neplanificată,

în fragmentul de viață

care se oprește pentru o clipă

și ne face să respărăm.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

În iubirea lui Hristos,

Dumnezeu S-a apropiat de om

nu de la distanță,

ci intrând în însăși moartea lui.

Și Cel fără de moarte

a gustat moartea,

ca să o facă tăcere,

nu sfârșit.

Mormântul a primit Viața,

iar piatra a fost pusă

peste Cel ce ține toate în mâna Sa.

Dar nu L-a putut ține.

Pentru că inima Lui

este mai tare decât orice hotar,

mai adâncă decât groapa,

mai luminoasă decât noaptea.

Lumina Învierii

nu este doar o lumină văzută,

ci harul Lui Dumnezeu

care pătrunde inima omului

și o ridică din întuneric.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

nu a stricat moartea din afară,

ci a intrat în ea

ca un Doctor în rana bolnavului

și a vindecat-o dinăuntru.

De aceea, mormântul este gol-

nu pentru că a dispărut ceva,

ci pentru că Viața a ieșit biruitoare.

„Nu te teme”

nu sunt doar cuvinte,

ci atingerea lui Dumnezeu

pe sufletul omului speriat.

Fiecare om, simplu, căzut,

cu păcate, cu dureri, cu lacrimi,

poate auzi în adânc:

„Te iubesc. Ridică-te.”

Învierea este și dogmă

și taină,

dar și căldura unei iubiri

care nu abandonează pe nimeni.

Hristos a înviat-

și cerul s-a unit cu pământul,

iar omul a înțeles, 

că nu mai este singur în întuneric.

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

Romantismul încă există.

Nu-l lăsați afară s-aștepte.

Bucuria și dorul coexistă

În inimi și minți înțelepte.

Invitați-l în lumina din suflet

Și oferind sentiment cu căldură,

Așezați-l într-un frumos triolet

Amintind anii care se pierdură.

Primiți în dar ale lui învățăminte

De a crea clipe lirice de neuitat,

Rostiți iubire prin sincere jurăminte

Și ascultați poemul ce este recitat.

Tăcere-n ceasuri de nesomn

Când știu că mâine-i niciodată,

Și îmi las o lacrimă însemn

Ce stă de dorul tău și-așteaptă.

Clipește candela o clipă

Prin sfârșitul nostru dureros,

Ca un duh de întuneric și risipă

La trântă cu un om neputincios.

În zadar te regăsesc prin șoapte

Și prin gânduri spuse de nespus,

Acum sunt singur și e noapte

Și toate șoaptele s-au dus. 

Să fim străini e-o nebunie ...

Să iubim în diferite nopți,

Noaptea mea să nu îți știe

Gândul tău de noi ... de-l porți!

Împrejuru-mi vi! ca niciodată…

Și toate se răstesc la mine,

Se strâng în mine și deodată 

Toate ... îmi șoptesc de tine!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

la 8100 de metri

aerul e gol

de aer,

dar plin de tine.

gol ca un buzunar

într-o dimineață de luni,

plin ca o gară

în care nu mai vine nimeni

după mine.

pochill-porque —

din vremurile în care

etajul 10

era o seară,

o bere caldă,

un râs printre

nepalezii mei de cartier,

iar tu

un Everest

la care nu ajungeam

nici cu liftul,

nici cu rugăciunea.

știi, drumul pe aici,

până la picioarele tale,

a fost lung.

metrou,

tramvaie,

magari,

saci de haine,

mâncare de câini.

am cărat viața

ca pe un rucsac,

cu fermoarul stricat,

din care cădeau

zile,

oameni,

nume

pe care

nu le-am mai ridicat.

nepalezii se uită la mine,

ochii lor sunt

mai mari decât noaptea,

mai lucizi decât adevărul.

știu ce urmează.

la 8100 de metri

nu mai negociezi nimic.

nici iubirea,

nici întoarcerea.

mă uit în jos,

tramvaiul 1

trece pe sub mine,

îngropat în zăpadă,

cu ultimii călători

învățând să respire

fără aer,

fără să se țină

de bare.

mă uit în sus,

tu nu mai ești vârf.

ești doar o tăcere

care nu

mă mai recunoaște.

și atunci știu

nu eu te-am urcat,

nu tu m-ai așteptat.

am ajuns prea sus

pentru un om

care a trăit toată viața

la etajul 10,

prea jos

pentru un zeu

care n-a coborât niciodată.

la 8100 de metri

mă las jos.

nu mor.

nu cad.

doar îmi scot numele din mine

ca pe o mască de oxigen goală

și îl las acolo,

între tine

și munte,

unde nu mai respiră

nimeni,

chiar nimeni.

În brațele lui lumea se oprește

Tăcerea-i plină de dorinți 

Inima-n piept îmi duduieste,

Simt cum îmi ies din minți. 

Privirea lui e-o invitatie, 

O poartă deschisă spre vis

Și vinu-i o incantatie 

Ce mă ridică din abis.

Sub flacăra ce tremură ușor,

În ochi se citesc mii de rânduri

Simt cum crește acest fior

Și se nasc zeci de  gânduri.

Lumina șemineului mă-nvelește

Pluteste-n aer un parfum de vin,

Iubirea în mine înflorește 

Atât de magic... de sublim!

A fost odată, ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Un suflet blând ce-mi dăruia
Iubirea lui curată.

Din ochii ei, lumina blând
Se revărsa sub stele,
Iar eu, pierdut, rătăcitor,
Nu m-am întors la ele.

În nopți tăcute, visător,
Te-așteptam fără teamă,
Dar timpul crud și trecător
Ți-a șters iubirea-n seamă.

Credeam că dorul va păstra
Ce n-am știut să-ți spun,
Dar am uitat că dragostea
Se pierde-n vânt nebun.

Și-ai plâns, iubire, ai oftat,
Mi-ai spus cu glas tăcut:
„Nu vreau un vis îndepărtat,
Ce moare-ntr-un sărut...”

Dar azi, când umbra mea se-ntoarce
Din lumea de mărgean,
Îți caut chipul printre șoapte
Și-n lacrimi de cleștar.

Te văd în zori, te simt în noapte,
În dorul necuprins,
În rugăciuni ce-și spun în șoapte
Un vis ce nu s-a stins.

Ne-am regăsit sub cerul blând,
În rugi și legăminte,
Și am jurat, cu dor arzând,
Să fim ca-nainte.

Dar viața, vânt fără odihnă,
Ne-a dus pe drum străin,
Și n-am știut că o privire
Ne poate fi destin.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capăt de noroc,
Cu sufletul în mâna-ți lină,
Să fii a mea, să-mi fii lumină!