chomolungma

Constatarea

că

oamenii când se aranjează

pe peron

la metrou

e aiurea, rău.

Într-o lume ideală,

oamenii

s-ar așeza la capetele de ieșire

ale stației de

metrou.

Dar nu e așa-

Seara a venit,

lumina străzii se

strecoară

doar clipa asta mă

învață

să trăiesc,

pace să regăsesc.

Pe stradă,

oameni

mulți,

trecuți,

depășiți

de tot ce înseamnă,

căile uitate

ale zilei

aleia

normale.

Eram în statie,

la tramvai,

16 mai exact,

urma să ajung la

un event  de fițe

un event

de uitat.

Și lângă mine o

fată

anormal

de reală,

mă întreabă

mai vine 16?

Sigur,

zic, e abia

10.

S-a liniștit,

s-a uitat

la mine

și mi-a zis

nu vreți să aflați

ce va fi

mâine,

înaintea altora?

Și cum eram

așa,

cum să zic-

în așa fel,

am  zis

de ce nu?

Râdea,

râdea așteptând pe 16

și mi-a dat un număr

de telefon

cu 0725 înainte.

Am ajuns la locație

a treia seară

o casă

veche

iedera multă,

întuneric mult,

acolo înăuntru.

Și sun la sonerie

a sunat ca și clopotul

unei biserici

acolo în cartier,

la miezul nopții,

a nopții.

Am așteptat un pic,

s-a auzit dinăuntru

un șuierat,

un fel de viscol,

demult uitat.

Un deget s-a strecurat

prin yală,

o unghie vișinie

a apărut

și ușa s-a deschis

pe dinafară.

În fața mea

un chip

de femeie

în vârstă,

mărgele la gât,

dar fară

trup.

Capul îi stătea

pe un platou

două pahare

pline cu ceva lichid

vișiniu

păreau cerceii

la urechi.

Mi-a deschis ușa,

larg.

Să intru,

să nu mă

descalț,

să uit tot ce știam

înainte

și să închid ușa

pe dinăuntru.

M-am uitat la ea

cum pleca din fața

ușii,

capul acela pe platou

lăsă în urmă

bănuți de aur

la fiecare pas,

la fiecare mișcare.

Și am intrat,

am ajuns într-o

cameră,

lumânări,

ceas,

tablouri,

miros de cafea

proaspăt prăjită.

O masă rotundă și ea

deasupra unui scaun,

bănuți de aur

o înconjurau,

ea plutea.

Ce vrei?

Doar să stiu, spuse ursitoarea

că să-ți zic,

ce vă fi mâine.

Se uita la mine,

ochii îi erau violeți,

părul negru ca de

sârma

degetele,

încovoiate

vocea

descentrată,

din păr îi ieșeau

gândaci,

păianjeni și ochii -

violeți

lașau

mai mulți ochi,

aruncați pe

masă.

Ceasul din spatele ei

bate,

se  intoarece spre el,

îi văd ochii din ceafă

și gura

spunând ceva

ininteligibil -

râdea.

Se întoarse spre mine,

așa cum

pământul se întoarce

împotriva soarelui

în fiecare an.

A împrăștiat

multe cărți

în fața mea

și –

vei avea o viață

minunată deși

e tristă acum,

e tristă

ca și tristețea

unui corb,

în fata unei

stânci

goale.

Dar, curând,

vei întâlni zeița ta,

demonul tău,

ieșind din marea neagră

ca un ceai negru

turcesc.

Și va ieși din mare,

cu brațele deschise

și părul

strâns

cum erau sopranele

pe vremuri.

Te va lua de pe nisip,

și te va duce,

acolo unde știe ea,

în palatul ei,

cu slujitori,

cu slujitoare,

și cu scaune,

multe.

Și vei fi cu ea

o vei asculta în fiecare

seară

cântându-ți

toate poemele,

lumii,

toate istoriile

continentelor,

viața ca pe un

cântec

cu final nedefinit.

În fiecare dimineată

iți va oferi

micul dejun

pe care nu-l vei uita

niciodată:

parizer,

chifle unse

cu mustar,

ceapă verde

și ceai turcesc,

negru.

Apoi, veți avea copii,

și ei vor pleca

la un moment dat,

înapoi în marea neagră

ca un ceai turcesc,

negru.

Dar tu vei îmbătrâni

și vei muri,

fără să-ți fi dat seama

că de fapt,

vei muri înainte

ca ea să se fi

născut.

În cameră

ceasul nu mai bate

într-un tablou

de pe perete,

personajele

încep să se miște,

fară să știe

de ce.

Ea în fața mea,

miroasea

a smoală,

chipul galben,

dinții negrii,

pielea

ca de hârtie.

Și un sentiment de

neliniște,

mă cuprinde.

Să plec,

să ies,

să fug de aici.

Scot o hârtie,

de 100 de lei

i-o dau,

se uită la ea și întinde

degetul negru,

cu unghia vineție

zgârie hârtia,

scoate zerourile

și le aruncă pe

masă.

Ochii de pe masă,

orice rău aș fi făcut înainte,

i-aș fi lăsat pe masă,

dar nu acele zerouri,

care s-au lipit imediat,

de ochii

ei-

parcă purta

ochelari.

Îmi spune,

nu,

ia banii ăștia-

să fii pe nisip

în următoarea noapte

când voi

ieși cu brațele

deschise

din  marea

ca un ceai turcesc,

negru.

Și cumpără-mi

un castel,

cu slujitori

și slujitoare,

să fie scaune multe.

Și eu în schimb,

te voi trezi,

în fiecare dimineața cu

viața ca pe un

cântec

cu final nedefinit.

Vom avea în fiecare

dimineață,

chifle proaspete,

parizer,

mult mustar și

ceapă verde.

Într-o lume ideală,

eu nu aș fi murit,

înainte ca tu să te fi

născut.

curge o lacrimă amară,

dorul iară mă-nconjoara...

atunci in stihuri eu transform,

durerea dorului enorm.

în bezna nopții mă gândesc,

cât de mult incă-l iubesc,

reușind să adâncesc, 

dorul meu copilăresc.

încercând să îl opresc,

a dorului strânsoare să slăbesc,

amintiri vechi îmi trezesc 

și mai tare mă mâhnesc

Pășind nisipul răscolit curbează timpul

Ascunsă-n  valuri piere urma rătăcit

Zburând sonor între tăceri șoptește vântul

Promite viselor hotarul risipit

 Plutind incert vâslesc spre urma de lumină

Seducător mi-aprinde focul ascuțit

Împinge-n inimă fixându-și rădăcină

Se-ntinde-n gânduri adevărul născocit

Foșnește apa lunecând de pe retină

Asurzitor curgând amarul infinit

Udând absențele ard pete de rugină

Seacând privirile calvarul e cumplit

Umbra luminii ferecate mă deprimă

Căzând spre nori trecutul piere istovit

Prezentul umblă-mpiedicat într-o rutină

Aruncă zilele rănite-n asfințit

Durerea pare o condiție stabilă

Desprins complet de relitate sunt gonit

Plătesc simțirile de om în crantină

Pedeapsa celor ce iubesc nefericit

Lasă-mă să te ating cu un sărut

Și să te alint cu-n roșu în obraji,

Ca florile ce-n primăvară cresc,

Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vrăji.

Lasă-mă să-ți pictez pe ochi stele,

Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,

Să ne topim în nopți de catifea,

Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.

Lasă-mă să te port prin visuri calde,

Pe aripi de lumină și parfum,

Să fim doi fluturi într-un vals etern,

Să strălucim în roua dimineții, blând.

Mă doare, mă-n țeapă

Înjur și suspin

Curge sânge șiroaie 

Și lacrimi nu se termin

Plâng fără glas

Tremur și strig

E noapte, e frig

Sufletu-mi moare

Lumina dispare

În gânduri pustii  

Mă înec și-ți scriu.

De obicei

încerc să fug

Să nu privesc

să nu aud

să nu clipesc

Căci altfel mă pierd

It cuts deep, it hurts most of the time and you stare and swear it not real but it is. You try to fix it but its out of your control. Whats done is done, you used to love it but now its strange, its not the feeling you’ve arranged it to be, its not familiar anymore because it different, its cold and scary. But one day it will end… Im talking about words, but blades work the same.

Vezi, ți-aș spune că

Nu știu de ce anume

Mă tot gândesc la mâine

Când am putea construi pentru noi

O nouă lume.

În care ploaia nu-i rece

Și timpul nu trece,

Și cerul e mov.

Când plouă,

plouă cu verde

O lume a noastră

În care ne iubim

Și nimeni nu vede.

Și din nori construim orașe,

Din ochii tăi case,

Care să poarte căldură

Din sufletul tău

Frumoasă făptură.

Din minute facem ore,

Din ore alte ore cresc,

Noi ne mutăm undeva

Înspre vest.

Într-o casă cu vedere la mare

Să-ți răsară dimineața pe chip

Cel mai strălucitor soare.

Vezi, ți-aș spune că

Eu consider și cred,

Cât de norocoasă sunt

Să-mi fie teamă

Că pot să te pierd.

Nu vreau să mă resemnez,

Dar cât de norocoasă sunt

Că pot să te visez.

Că pot să privesc

la oameni zburând

Cu tine în gând.

Cât de norocoasă sunt!

De asta îmi doresc pentru noi

O lume nouă

În care există doar azi

Și soarele îți răsare pe obraji.