Cartea deschid!

Sunt 4 anotimpuri într-un an

Cu cele 12 luni calendaristice,

Și-n ele ni se află horoscopul

Unde găsim povești fantastice.

Și mai există un anotimp în timp

Al cincilea numit al spiritului,

O legătură între ființă și natură

Știută doar de mintea înțeleptului.

În el se-ascund ce nu se vede

Și sunt trăiri foarte intense,

Unde natura-n spirit trăiește

Și multe rămân neînțelese.

E perioada de introspecție interioară

În eul tău cu transformări fără finit,

E creativitate și o perfectă armonie

Este un spațiu-n timp...greu definit!

Cuvinte scriu pe o hârtie

Și care vreau să fie vers,

Dar ele oare au vreun rost?

Când tu adresa mea ai șters?

M-așez pe banca de sub tei

Unde cândva râdeai cu mine,

Eram studenți și nu știiam

Ce ne rezervă ziua de mâine

Și cum să-ți pui vreo întrebare

Când tânăr ești, intens trăiești,

Și simți că lumea-ți aparține

Având cu tine fata ce-o iubești

Mă uit în stânga și locu-i gol

Și nici în depărtare tu nu ești,

Acum aș vrea să-mi fii alături

Dar din păcate tu-mi lipsești

Cu grijă pielea mi-o ciupesc

Să simt că-s treaz, nu levitez,

Stiloul pe hârtie mi-l îndrept

Și sfatul muzei mele îl urmez

Încep să scriu a mea poveste

Și despre vremi de mult uitate,

De tot ce-a fost și nu mai este

Și adevăruri spuse pe jumate. 

Termin ce am avut de scris

Dar n-am cui plicul să trimit,

Că am uitat în timp adresa ei

Și înțeleg târziu...că totul s-a sfârșit!

E iarnă în satul meu natal

Unde-am ajuns de-o oră,

Să-l văd pe tata că-i bolnav

Și-apoi să trec și pe la soră

E ger și câmpul totu-i alb

Acum la mijloc de ianuarie,

Mă uit în jur dar nu mai văd

Copii pe derdeluș la sanie

Mă uit deasupra peste case

Și număr unde iese fumul,

Puține mai au foc pe vatră

E semn ca ni se duce neamul

Din loc în loc scârție poarta

Și se-aude un lătrat de câine,

Câte un om merge la băcănie

Să-si cumpere salam și pâine

Privesc la tata și-l întreb?

Dacă și-a cumpărat rețeta?

Iar el răspunde cu tristețe

Că a plecat din sat și Veta

Mă fac că nu-nțeleg ce zice

Și-i spunem să se îmbrace,

Să-i facem o vizită lui Angelica

Și mai pe seară ne-om întoarce

Pe drum mă uit la casele pustii

Cu garduri rupte și porți căzute,

Și peste tot sunt multe bălării

Și nu s-arată picior de om în curte

Ne așezăm cu toții să mâncăm

Din bunele bucate pregătite,

Tata de mama ne amintește

Și printre noduri greu înghite

Într-un târziu ne despărțim

Că timpul trece ca nebunul,

Cu drag pe tata îl îmbrățișăm

Și singur îl lăsăm...cu Domnul!

M-a învățat pasu-nainte,

Bine să faci, cunoașteți limita,

Și a mai spus al meu părinte,

Fii bun copile, iartă, dar nu uita

Demult și-a încheiat călătoria,

Plecând în zborul lin spre Cer,

Sub masă și-a lăsat ea doctoria,

Acoperită bine de-un lăicer

Prin rugă numele-i chemăm,

Și ajutor Divin cerem mereu,

Îi spunem c-am învățat cum să iertăm,

Chiar dacă uneori ne este tare greu

În inimi dragostea-ți purtăm,

Și-ți ducem dorul măicuță bună,

Pe tine-n veci nu te uităm,

Iertare dăm, până ca

Soarele...s-apună!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Am fost și am urcat pe munte

Acum când toamna fură frunza,

Pădurea rămâne goală și pustie

Iar pe poet nu-l mai ajută muza

Ajung lângă izvorul cristalin

Unde adesea setea-mi potolesc,

M-așez pe iarba rece și uscată,

Și-mi pun un pled să nu răcesc

Privesc cerul acoperit de nori

De unde-aud vuiet de avioane,

De-acolo cineva se uită și la noi

Și ne ascultă vorba-n telefoane

Îmi mut privirea către vale

Și văd frumoasa panoramă,

Este orașul meu de suflet

Aflat după pădurea de aramă

E seară și s-a făcut răcoare

Așa că mă îndrept spre casă,

A fost o drumeție ,,sănătoasă"

Și-acum flămând..voi sta la masă!

Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,

Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,

Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,

Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi

Pe cer cocorii zburând se-aud,

Venind din țări aflate mai la sud,

Ei toți își caută locul și cuibul,

Părasit la vreme de cules porumbul

Pe câmp tractoarele ară cu zor,

Răstoarnă brazda, lăsând răzor,

Țăranul pune sămânța în pământ,

La cer privește, ploaia chemând

În aer sute de roiuri de insecte,

Cu mare grijă își caută traiecte,

Știute doar de ele și cu un scop,

Polenizări să facă plantelor, nonstop

E primăvară, începe-o nouă viață,

Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,

Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie

Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Îl iubesc pe el

Ploaia cu picturi mici și calde

Sărutul lui pe coapsele mele

Crinii albi cu miros sufocant din grădina mamei

Mâinile lui jucându-se in parul meu

Rochiile albe reci pe a mea piele

Îmbrățișările lui când ii aud inima bătând mai puternic

Piersicile pârguite din copacul copilăriei

Săruturile repezi pe frunte in nopțile toride

Parfumul lui rămas in așternuturi in diminețile reci

Culorile toamnei și mirosul cafelei

Atenția lui pentru mine in toate zilele scurse și scurte, lungi care trec alene

Cărțile din anticariate găsite la întâmplare

Plimbările de seară când vântul adie ușor cu el și râsul lui răsunând pe aleile pustii

Poeziile de dragoste citite înainte de culcare

Amorul după două pahare de vin când îmi zâmbește cu subînțeles

Filmele romantice pline de clișee

Săruturile lui când nimeni nu se uită

Restaurantele goale in care muzica răsună in surdină

Declarațiile lui timide, dar pline cu iubire

Zilele leneșe fără liste apăsătoare

Întâlnirile lungi presărate cu multe apropouri interzise

Piesele de teatru tragice și cărțile citite intr-o singura zi

O viață cu el, cu noi și iubirea.

A fost usor sa te-ntalnesc,

Doar o singura data, 

Privirea ta, fior ceresc, 

M-a înnebunit deodată.

Când apăreai în calea mea,

Erai ca răsăritul zilei, 

La prima ora îmi zâmbea,

Ce ai făcut cu mine? 

Și luna de pe cer sa vina, 

Și nu ma bucura prea tare, 

Voiam să-ți vad a ta lumina, 

Leac pentru a mea supărare. 

Acum ca soarta a apărut. 

Am luat-o pe drumuri diferite, 

Eu am rămas în trecut, 

Numai cu tine în minte. 

Stau la masa noastră mută

Fără vin, fără povești.

Până și liniștea nu mă mai ajută,

Mă întreb, "Unde ești?"

Atâtea zile-mi sunt străine,

Și desele cântări de ploi.

Ce aș vrea să fiu ca tine,

Să nu mai fie azi niciun "amândoi"

Și când drumul tău e greu,

Să-ți amintești, cândva, de mine.

Să nu te aștepte nimeni mereu

În a ta casă cu amintiri străine...

Te voi iubi așa de mult,

Cu timpul voi fi drogul tău,

Nu vei mai vrea cu ușurință să exiști,

Fără să pui puțin la o cafea,

O linguriță din aroma mea!

(18 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Amândoi,noi doi

Goi de tristețe,

Plini de iubirea ce se rotește în cercul de foc,

Ce-ți iese din angelica privire,

Îngerul meu cu noroc,

Ce-mi arată al dragostei joc

Iubirea se plimbă de la tine la mine,

Se reîntoarce la tine vorbindu-ți dulce cu vorbele mele...

Vasilica tu ești dragostea vie,

Ochii tăi sunt văpăi ce mă ard

Când în gând te revăd,

Tu nefiind lângă mine,

E trist,dar știu că tu ești fericire

Iar eu îți tot spun,te iubesc!

(3 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Asta-i tot,
Și s-a terminat,
Iubirea pe care ți-am purtat,
A plecat,
Cât vara a durat, prin versuri te-am purtat.

Dar azi s-a terminat,
Nostalgia mă apasă, căci te-am vrut,
Și te-am dorit,
Nu doar pentru o vară,
Ci pentru ai mei copii.

Și azi îmi e dor,
De nopțile fierbinți în doi,
Când prin sărutări aprinse,
Se ascundea un noi.
Și azi îmi e dor,
De ce însemnam noi.

Te voi purta prin versuri un timp,
Căci dorul mă apasă,
Și mi se deschid amintiri de vară,
Vei fi mereu sărutul dulce,
Cel adoram in noptile cu tine.

C.D (C.Denisia)