Calul alb
Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.
Категория: Проза
Все стихи автора: Craciunas Silviu ![]()
Дата публикации: 31 марта 2024
Timp de citire: ~7 min.
Просмотры: 1309
Другие стихотворения автора
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
Singurătate
Singurătate
În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166
Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?
Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?
Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?
Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?
Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.
Bătrâni furați de zile
-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-
Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.
Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.
Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.
Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.
Toamnele mele
De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.
Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.
Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.
Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.
Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.
Galben
O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.
Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.
E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.
Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.
Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 16 Secretul caietului
Gabriel se ridică de pe divan și se îndreptă spre un colț mai ascuns al încăperii. Se întoarse cu o rochie nouă pe care o întinse Iuliei.
— Îmbracă această rochie, te rog.
După câteva minute lumânările noi din candelabru și focul împrospătat cu lemne uscate alungară întunericul. Gabriel înlătură pânza care atârna în spatele fotoliului și întreaga sală își găsi brusc imaginea într-o oglindă.
— Tu ai făcut asta? Ai adus rochia și oglinda? De ce?
Gabriel îi cuprinse umerii și îi ghidă pașii spre oglindă.
— Eu ar trebui să fiu oglinda ta, să fiu golul de voință pregătit să primească trăirile tale cele mai ascunse. Pe unele ar trebui să le risipesc pentru a nu se reîntoarce niciodată în viața ta, iar pe altele ți le-aș întoarce curățite de zgura fantasmelor redându-le frumusețea și curățenia.
— Nu pot.
— Atunci privește-te în oglindă. Fii propriul tău terapeut. Lasă holograma din fața ta să-ți asculte mărturisirea și eliberează-ți sufletul.
— În oglindă văd doar o străină.
— Nu privi cu ochii. Privește cu mintea. Caută în oglindă gânduri, nu forme. Caută-te pe tine așa cum ai dori să fii. Poți fi prietenul tău sau, dimpotrivă, dușmanul tău. Tu alegi.
— Dar cine sunt eu?
— Nu este important să afli cine ești dacă nu poți afla cine ai fost. Caută în mintea ta. Află cine ai fost.
— Eu nu trebuia să fiu.
— Nu alegem să ne naștem. Dar putem hotărî cum să trăim.
— Eu am hotărât deja. Trebuie să repar greșeala de a mă fi născut.
— Nimeni nu este vinovat pentru propria naștere. Ce știi tu despre nașterea ta?
— Tocmai, știu!
— Știi tu câtă pasiune au pus părinții tăi când te-au conceput?
— Iubirea lor a fost un fals. Scrie totul în caiet.
— Invoci mereu caietul pentru a te apăra de tine însăți. Dacă el încetează să mai existe? Memoria ta formidabilă este acum caietul. Și ea nu are cuvinte aruncate la întâmplare. Are dureri și bucurii, zâmbete și lacrimi. Deschide-l să-l putem citi. Trebuie să te cunoaștem pentru a te ajuta.
— Dar mă cunoști deja. Înainte de a fi tu oglinda mea sunt eu oglinda ta. Uită-te bine în ochii mei și recunoaște că de fapt vrei să te vindeci pe tine, nu pe mine. Eu sunt doar fluidul pe care-l folosești pentru a te regăsi. Trupul tău este bântuit. Acum ești doctorul, dar la fel de bine poți fi și copilul care a refuzat să se maturizeze de frica morții. Acel copil care poate trebuia să moară. Tu crezi că exiști? Ești un trup care caută un suflet de împrumut.
Doctorul Gabriel se retrase din spatele Iuliei și se îndreptă spre ușa de unde părea să răzbată un zgomot ușor. O deschise brusc și rămase încremenit. În fața lui, învelită în acea blană pe care și el o utilizase cândva, stătea Iulia. Trupul ei era ușor luminat de razele unei luni pline. Trecură câteva clipe fără ca ea să se miște. Gabriel reveni în încăpere lăsând liberă intrarea. Mai apucă să audă zgomotul pașilor care se pierdeau în tunelul ce ducea spre turnul roșu. Se întoarse în încăpere. Pe masă era caietul Iuliei. Curentul creat se revărsă ușor dar constant peste file chiar sub ochii lui Gabriel. Retina reținu cele două cuvinte de pe primul rând despărțite printr-un spațiu generos și le plasă în minte apoi răsări de pe pagina următoare un alt cuvânt care se plasă în memoria sa exact între cuvintele reținute, apoi o altă pagină adăugă și ea textului un nou cuvânt, iar succesiunea formată părea să aibă sens. Luă caietul de pe masă și îl puse sub haină. Inima îi bătea puternic. Descoperise secretul caietului.
Iulia închise ușa în urma ei.
— Cum ai ajuns aici?
— Nu am ajuns. Eram aici înainte de a ajunge voi.
— Deci știi.
— Știu. Crezi că poți fi ceea ce baronul a fost pentru femeia lui?
— M-ai împins într-un joc periculos. Nu aveam voie să fac asta.
— Dar nu va ști nimeni.
— Este suficient că știu eu. Pot să-mi pierd dreptul de a practica.
— Nu și dacă o scoți pe Iulia de aici și o iei în sat. Casa mea va fi casa voastră.
— Iulia este bolnavă. Nici nu știm cine este și din ce cauză a ajuns aici.
— Scrie în caiet, iar tu poți citi caietul. Doar tu poți să o salvezi.
— De ce crezi asta?
— Am văzut când l-ai ascuns ca pe o comoară.
— De ce vrei atât de mult să o salvezi pe Iulia?
— Cred că vei găsi motivul în caiet. Am deplina convingere că între noi există o legătură. Nu știu care este, dar am senzația că viețile noastre s-au mai intersectat.
— Are convingerea că are datoria să te salveze.
— Iar eu cred că deja m-a salvat.
— Nu înțeleg.
— Cu mulți ani în urmă, un grup de bărbați a vrut să mă violeze. Am fost lovită. Când m-am trezit, o altă fată era leșinată lângă mine. Fusese violată în locul meu. Mirosea a carne arsă.
— Ce ai făcut?
— Am fugit. Apoi m-am întors. Nu am mai găsit-o. Pe jos era doar crucea.
— Și te-ai automutilat arzându-te și tu cu crucea încinsă.
— Așa am crezut că mă pedepsesc pentru ce făcusem. Cred că, atunci, fata aceea era Iulia.
— Tu ai adus-o aici?
— De atunci am tot căutat-o. Am găsit-o în gara din Râmnicu Vâlcea. De fapt ea mă găsea mereu pe mine. Când am văzut-o, eram sigură că este ea. Am adus-o aici.
— Și noi, Iulia? Cu noi ce se întâmplă? Acea zi nu a însemnat nimic?
— Îmi pare rău, dar port în suflet nenorocirea acestei fete. Nu am dreptul să te iubesc dacă există cea mai mică șansă ca iubirea ta, chiar falsă, să o salveze din lumea întunecată în care a ajuns din cauza acelui viol și a schingiuirii la care a fost supusă.
— Deci eu nu sunt decât o marionetă.
— Am găsit caietul baronului și am plănuit acest plan. Nu ești o marionetă, ești un medicament. Nu ai jurat să-ți folosești mintea și trupul pentru a face bine oamenilor?
— Te vei întoarce în spital?
— Încă nu. Voi rămâne aici, în adăpost. Știi că a fost un cutremur?
Gabriel nu răspunse și se îndreptă spre tunel. Așadar va fi baronul Aaron von Pieler. La urma urmei acea umbră a lui, umbră care de atâtea ori îi acaparase întreaga conștiință, nu simțise că trupul lui căutător a găsit sălaș în sufletul baronului? Poate acesta era primul popas al trupului în drumul lui spre sufletul original. Prin întunericul culoarului își reaminti un nou citat din Jean-Jacques Rousseau:
Le monde réel a ses bornes, le monde imaginaire est infini;ne pouvant élargir l'un, rétrécissons l'autre;car c'est de leur seule différence que naissent toutes les peines qui nous rendent vraiment malheureux.[1]
Gabriel luă o hârtie de calc și copie cuvintele de pe prima pagină exact așa cum erau ele așezate. Apoi trecu la pagina următoare și continuă cu același procedeu. După parcurgerea a zece pagini din caiet, pe hârtia de calc cuvintele se înlănțuiră perfect în fraze iar frazele deveniră oglinda unei vieți. Viața Iuliei. Gabriel se stăpâni cu greu să nu citească această pagină. Continuă să aplice aceeaşi tehnică până la ultima pagină a caietului. Trecură câteva ore și în fața lui se găsea secretul teribil al unei femei care dorea să-i fie cunoscută istoria dar care părea a nu fi pregătită să împartă intimitatea trăirilor ei cu ceilalți. Pentru a fi sigur că nimeni și nimic nu i-ar fi întrerupt această incursiune în trecutul vieții unui om, venise la casa Iuliei de la marginea satului.
Eu nu am învățat să vorbesc la fel ca ceilalți copii. Primul cuvânt pe care l-am spus nu a fost cuvântul „mamă”. De fapt nici nu știusem dacă am mamă. Cu atât mai puţin tată. Erau doar bunicii. Ei vorbeau despre mama mea dar niciodată despre tatăl meu. Uneori venea în vizită o femeie care stătea foarte puțin și se juca cu mine. Mă privea stăruitor, îmi zâmbea dar zâmbetul ei era trist. Nu putea fi mama mea cu toate că era fiica bunicilor mei. La fiecare vizită această femeie tot încerca să mă facă să vorbesc. Spunea cu insistență cuvinte simple mișcându-și buzele cât se poate de încet. Tocmai împlinisem trei ani. Bunicul meu se apropiase și se așezase lângă noi.
- Nu o mai chinui și nu te mai chinui nici pe tine. Vezi bine că este mută.
- Dar doctorii spun că nu are nimic.
- Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.
Atunci am vorbit pentru prima dată. Și nu am spus un cuvânt. Am vorbit așa cum vorbesc oamenii mari. Zile de-a rândul le ascultasem spusele și-mi făcusem din cuvinte jucării. Apoi, când întunericul nopții mă speria de moarte, luam cuvintele și mă jucam cu ele încercând să-mi înving frica. Ele erau zânele mele bune care mă scăpau de întunericul ce încerca să-mi cuprindă mintea. De când mă știu am vorbit. Dar am vorbit doar pentru mine, pentru salvarea mea din ghearele demonilor care uneori mă încercau.
— Nu sunt mută! Ce înseamnă „întreg la minte“?
Bucuria întregii familii a fost așa de mare încât nimeni nu s-a mai sinchisit să-mi răspundă la acea întrebare atât de simplă. Mătușa mea a plecat cu zâmbetul pe buze, sărutându-mă și îmbrățișându-mă de zeci de ori. Nimeni însă nu se întrebase cum de un copil așa de mic era capabil să vorbească coerent în loc să silabisească cuvinte. Ei nu știau că tot ce spuneau se așeza în mintea mea pentru vecie. Apoi, într-o zi de primăvară, în mijlocul săptămânii, am fost îmbrăcată frumos și obligată să nu mai ies afară pentru a nu-mi murdări hainele. În bucătărie mirosea frumos a sărbătoare.
— Azi vine mama ta.
— Dar eu nu am mamă. Am doar o mătușă.
— Toți copiii au mamă. Numai că mama ta a fost foarte bolnavă.
— Și acum este sănătoasă? Pot să am și eu o mamă?
Se lăsă un moment prelung de tăcere, apoi bunicul mă luă în brațe și mă urcă pe masă. Eram acum mai înaltă decât el și m-a privit de parcă eu aș fi fost cea mai importantă persoană din lume.
— Fata mea dragă, mama ta este bine, dar tu ești mare și deșteaptă. Va trebui să ai grijă să nu se mai îmbolnăvească niciodată.
— Să-i aduc aminte să-și ia pastilele așa cum faci tu cu bunica?
— Da, fata mea. Și să-i zâmbești mereu. Și mai ales să nu ieși din cuvântul ei.
Așteptarea era lungă dar și palpitantă. Îmi doream să o văd în fața mea dar în acelaşi timp eram cuprinsă de extazul așteptării. Atunci mi-am reamintit vorbele bunicului din urmă cu câteva săptămâni.
- Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.
Acum voi ști ce înseamnă acest lucru. O mașină opri la poarta noastră și bunicii mă luară aproape pe sus în curte. Din mașină coborî o femeie. Era mătușa mea. Apoi altă femeie. Curios, era tot mătușa mea dar îmbrăcată cu alte haine. Aveam în față două femei identice. Pe măsură ce se apropiau am putut să observ că una dintre ele semăna cu ceea ce înțelegeam eu prin om bolnav. Așadar ea era mama mea. Dar de ce seamănă așa de mult cu mătușa mea? Încet, încet toate întrebările mele au primit răspuns. Mătușa mea și mama mea erau surori gemene. Ce poate fi mai frumos decât două surori gemene? Eram chiar necăjită că nu am și eu o soră geamănă. Așa gândeam atunci. Nu am înțeles de ce mătușa nu părea să o iubească pe mama mea. Și nici pe mine nu mă mai iubea. Înainte venea să mă îmbrățișeze. Acum a privit spre curte așteptând ca sora ei să intre, să vadă cum mă îmbrățișează. În timp ce aveam parte de prima îmbrățișare a mamei mele eu o priveam pe ea. Și ea mă privea pe mine. Niciun semn, niciun zâmbet. Doar o imensă îngrijorare puteam citi în ochii ei. Apoi se urcă în mașină și de atunci nu am mai văzut-o multă vreme.
Cât am mâncat, nu am reușit să deslușesc pe fața mamei mele nicio urmă de zâmbet. Nu m-a întrebat nimic. Mă privea din când în când și părea mulțumită că este acasă. După acea îmbrățișare din curte aproape că nu mai existam. Înainte de a termina masa se ridică brusc.
- Care este camera mea?
- Dormi cu mine, mămică.
Părea că mama nu mă auzise, iar bunica se ridică repede și trecând pe lângă mine îmi spuse:
— Mai ai puțină răbdare, puiul meu.
Apoi o ajută pe mama să se ridice de la masă.
— Vino cu mine, fata mea.
Am privit în urma lor. Știam că bunica mea este bolnavă, știam și că mama mea este bolnavă, iar acum știam cum merg oamenii bolnavi. Am crezut că voi plânge. Chiar am simțit două lacrimi atârnate în gene, dar apoi am început să mă joc cu cuvintele. Și m-am jucat până când lacrimile au început să se rostogolească peste buzele mele care zâmbeau. Plecată în universul meu plin de cuvinte nu am mai auzit ce încerca bunicul meu să-mi spună. Simțeam doar mâinile lui calde care îmi cuprinseseră obrajii obligându-mă să revin aici în lumea lui. După un timp m-am liniștit. La timp. Bunica tocmai se întorsese. Știam că am făcut ceva ce nu făcusem niciodată, ceva ce-l speriase pe bunicul meu. Dar el tăcea. Nu a spus nimic bunicii. Nu știu dacă mă apăra pe mine sau o apăra pe ea. După câteva luni în care o văzusem pe mama mea de puține ori, fără a mă apropia prea mult de ea, într-o dimineață, am aflat că bunica murise în somn. Au început să ne viziteze vecinii din sat. Atunci speram să vină și mătușa mea. Voiam să o rog să mă ia cu ea. Doar că eu împreună cu mama mea am fost duse într-un sat din apropiere și nu am fost la înmormântarea bunicii. Eram în fața ei.
— De ce nu vrei să fii mama mea?
— Tu ești Iulia? Tu ești fata mea?
— Da, mamă. Eu sunt Iulia. Eu sunt fata ta.
— Atunci de ce te-au ascuns de mine? De ce nu ai supt de la pieptul meu?
— Dar acum sunt aici cu tine.
— Mi-au furat fata. De ce mi-au furat fata? Sora mea mi-a furat fata.
Începuse să țipe. Au venit și au luat-o de lângă mine. Din nou am simțit cele două lacrimi care atârnau în ochii mei și din nou am început acel joc cu cuvintele furate din gura oamenilor. Le repetam, fraze întregi, apoi le retezam și le reașezam. Certurile deveneau glume, înjurăturile se transformau în rugăciuni. Mintea mea era plină de viață, dar pe obraji curgeau lacrimi care se pierdeau printre râsete zgomotoase. Iar bunicul nu mai era lângă mine pentru a mă readuce în lumea lui, o lume pe care o iubeam atât de mult.
Au mai trecut doi ani. Începusem să mă obișnuiesc cu vorbele mamei, chiar dacă uneori păreau lipsite de sens, iar mama sfârșise prin a mă accepta. Eram fata ei. Cea mai fericită zi din viața mea nu a fost prima aniversare de care mi-amintesc, ci prima noapte când a dormit alături de mine. Am stat trează să fiu sigură că nu mă părăsește. Somnul încercase de mai multe ori să mă doboare dar eu l-am alungat cu jocul meu. Am luat din dulăpiorul minții o frântură dintr-o discuție pe care am auzit-o din spatele gardului când două femei trecuseră prin fața casei.
— Săraca fată. Cine i-o fi tată?
— Știm tot ce mișcă în satul ăsta, cum de nu am putut afla cu cine s-a culcat nebuna?
— În niciun caz nu e de pe aici. Cine ar fi fost atât de prost să se încurce cu ea?
— Dacă nu e de aici, atunci cine poate fi?
— Până a rămas grea, în casa lor a fost doar un singur străin.
— Nu vorbi! Bărbatul soră-sii?
— Chiar el! Doar el putea să se culce cu ea.
- Nu cred.
- Daʼ, ce? Trebuia să știe cu cine se culcă. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.
- Poate nici nu știa că are o soră.
Am separat cuvintele și am început jocul. Acum cele două vorbeau în capul meu așa cum hotărâsem eu.
— Fată săracă, fată fără tată!
— Stă în satul ăsta de nebuni când tatăl ei este un străin.
— Un străin, dar este soțul surorii ei.
— Nu vorbi. Ești nebună. Ar ști cu cine s-a culcat.
— Noaptea mâțele arată la fel.
Nu eram prea mulțumită de construcția mea, eram gata să o iau de la capăt dar cuvintele începuseră să se rotească atât de repede încât chiar dacă le vizualizam nu reușeam să le mai prind înțelesul. Am adormit ca un covrig înfipt în pieptul mamei.
Ziua era bine înaintată când am deschis ochii. Am vrut să sar din pat așa cum făceam de obicei dar căldura din spatele meu mă țintuise locului. Am întors cu frică capul să mă conving. Mama era acolo, încolăcită în jurul meu, aproape ţinându-şi răsuflarea să nu mă trezească. I-am întâlnit privirea iubitoare și atunci am văzut pentru prima oară ce frumos zâmbește. Apoi au început lecțiile de franceză pe benzi desenate. Eram în al nouălea cer. Începusem școala. Ar fi trebuit să fiu fericită că sunt în sfârșit lăsată să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acasă. Pentru mine, fiecare zi alături de mama mea era și o zi din trecut pe care o refăceam adăugând și chipul ei printre amintirile mele. Practic îmi reconstruiam viața. Am învățat repede să citesc, mult prea repede. Eram mereu dojenită că nu respectam metoda învățătoarei de a vedea întâi literele, apoi silabele și abia la urmă cuvântul. Ei nu știau că așa cum pentru ceilalți copii jucăriile erau izvoarele imaginației lor, pentru mine singurele jucării au fost cuvintele. Dar mai aveam un motiv să fug de școală. Copiii mă priveau ciudat și îmi aruncau vorbe de neacceptat despre mama mea și despre un tată pe care nu îl aveam.
— Iulia, cum se numește tatăl tău? Dar maică-ta? Fecioara Maria?
— Nu vezi că miroase a flori? E fata din flori.
— Știi cum se fac copiii?
Nu mă supărau atât răutățile băieților cât reacția fetelor care chicoteau și repetau fără rușine spusele lor. Și atunci mă întorceam plângând și juram că nu o să mă mai întorc acolo printre copiii pe care de altfel aș fi vrut să-i iubesc și să mă iubească. Atunci nu știusem că făcusem prima mare greșeală din viața mea. Dacă aș fi închis doar în sufletul meu toate lacrimile eu și mama am fi rămas pentru totdeauna în casa bunicului și nu l-aș fi întâlnit niciodată pe tatăl meu. Nu aș fi lăsat-o orfană și pe sora mea. Mi-amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri.
— Iulia, ai vrea să ne mutăm la oraș?
— De tot?
— Da. De tot. Ai merge la o altă școală unde copiii nu sunt răi ca aici.
— Acolo sunt și alți copii care nu au tată?
- Peste tot sunt copii care nu au tată. Doar că aici oamenii sunt răi.
Bunicul stătea în pragul ușii încercând să o încurajeze pe mama în demersul ei.
— Vom vinde casa, iar eu mă voi muta la sora mea, în casa părintească.
— Nu, mamă. Îl luăm și pe bunicuʼ la oraș. Nu plec fără el.
— Așa este. Bunicul va veni cu noi.
Discuția s-a oprit aici, apoi după un timp mama a lipsit câteva zile. Când s-a întors am văzut cum vorbește în șoaptă cu bunicuʼ. M-am strecurat aproape de ei.
— Am luat apartamentul.
— Ai vorbit și cu el?
— Nu. Încă nu-i spunem.
— De ce tocmai lângă ei? Într-o zi fetele se vor întâlni.
— Seamănă atât de mult.
— Normal, au același tată.
— Cum ai putut să faci așa ceva, fata mea?
— Voi regreta toată viața, dar răul e făcut și Iulia nu are nicio vină.
— Măcar să-i fi dat alt nume.
— Am jurat cu sora mea că dacă vom avea fete le vom pune același nume.
— Și el nici nu știe că mai are un copil.
Am memorat fiecare cuvânt. Acum știam că am și eu un tată dar și că nașterea mea a produs o nenorocire pentru cei pe care îi iubeam. Am urcat în podul casei. Eram destul de mare să înțeleg cum am venit pe lume. Printr-o înșelăciune făcută de o femeie care, cel puțin atunci și chiar mai târziu, nu era întreagă la minte. Îmi veniră din nou în minte cuvintele acelor femei.
— Daʼ, ce? Trebuia să știe. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.
Câteva păsări, speriate, se repeziseră în zbor spre fereastra ce dădea spre stradă. Le luasem urma. Cât era de simplu! Întindeai aripile și zburai. Și eu eram o pasăre. O pasăre cu inima frântă. Nu mâinile erau aripile mele. Aveam aripi în inimă. Le simțeam cum bat. Din ce în ce mai repede. Încă un pas și-mi voi lua zborul. Voi zbura cu inima umplându-mi sufletul de fericire.
- Bunico, privește-mă cum plutesc. Bunico, vreau să vin la tine.
Țipetele din stradă mă smulseseră din visare când atârnam pe pervazul ferestrei. Brusc am văzut pământul care se căsca sub mine amenințător. Am închis ochii să nu mai văd nimic, dar în locul beznei așteptate se făcu lumină în mintea mea și în acea lumină am văzut chipul bunicului meu.
— Iartă-mă, bunico. Mai stau aici, nu vreau ca bunicuʼ să plângă.
Două brațe puternice m-au tras înapoi. După două zile, cu obrajii în lacrimi, mă despărțeam de bunicul meu. Nu l-am mai văzut.
Camera mea dădea spre stradă, chiar deasupra porții de intrare în casa unde noi ocupam un mic apartament la primul etaj. Pândeam scârțâitul porții atunci când ea se deschidea în întregime pentru a lăsa să iasă sau să intre o mașină în curte. Atunci priveam în oglinda de la marginea trotuarului și pentru câteva secunde vedeam siluetele mici ale vecinilor mei. Nu aveam voie să ies din casă. Mama începuse să se închidă în camera ei și uneori nu o vedeam decât când mâncam. Era tot mai slăbită și abătută. Pe față i se întipărise o dâră adâncă pe care nimic nu o putea alunga. Am crezut că așa îmbătrâneşte omul și că alături vor mai apărea și alte cute, așa cum era fața bunicului și a bunicii. Tot privind acea încrețitură mi se părea că obrazul meu o copiază. Am privit în oglindă. Era acolo, brăzda fața din colțul gurii până aproape de ochi. Încercam să-mi netezesc pielea cu mâna dar ea revenea fără încetare.
— Mamă, suntem bolnave?
— Ce-ți veni? răspunse ea fără măcar a mă privi.
La puțin timp după ce ne mutasem la oraș mama devenise din nou o străină pentru mine sau, mai degrabă, eu nu mai eram fata ei. Veneam și o rugam să citim în franceză benzile desenate pe care le luaserăm cu noi. Îmi dădea mereu același răspuns. La început politicos, apoi tot mai răspicate și rece.
— Nu pot. Mă doare capul.
— Mamă, nu iei prea multe pastile? întrebam eu gândindu-mă la ceea ce îl auzisem pe bunicul meu spunându-i de multe ori. „Pastilele astea te pot înnebuni!” insista el ori de câte ori mama nu se simțea bine.
— Ce știi tu? Mergi și citește singură.
După un timp am început să-i fur din pastile. Printre cărțile aduse de la bunicuʼ am găsit o carte în franceză pe care mi-am însușit-o imediat. Era despre educație. Dacă nu are cine să mă învețe, mă voi educa singură citind această carte. Așa am început să citesc cartea lui Jean-Jacques Rousseau, Emile. Trăiam fiecare pagină reinventându-mi copilăria la țară. Emile era prietenul meu. În timp ce citeam începusem să ronțăi din pastilele luate de la mama. Într-o zi eram ca de obicei amândouă la masă. În tăcerea deplină cu care ne însoțeam mâncarea, mama avea obiceiul ca brusc să râdă sau dimpotrivă să plângă. Așteptam să se întâmple acest lucru din moment în moment. Dar brusc, fără să vreau, m-am trezit eu făcând acest lucru. Nu știam dacă îndrăznisem să o imit pe mama sau pur și simplu era propria mea trăire. Mi-am revenit foarte repede și am privit speriată spre ea. S-a oprit din mâncat, m-a privit mirată, apoi fața ei s-a luminat brusc. A început și ea să râdă din tot sufletul.
— Acum știu. Ești fata mea. Nu te-au furat.
Apoi a căzut într-un plâns sfâșietor. Continua din ce în ce mai slab să spună:
— Of, Doamne! E fata mea. De ce te-ai născut? Nu trebuia, Doamne!
Am plecat fără măcar să-mi fie milă de ea. Cum putea să-mi fie milă de o mamă care își urăşte fiica? Și eu puteam să urăsc.
— Mamă nici nu știi cât de mult pot să urăsc ziua în care m-ai făcut. Cu cine m-ai făcut mamă? De ce l-ai înșelat pe Dumnezeu? De ce ai furat bărbatul surorii tale?
Răcneam și râdeam. Alături, mama plângea întinsă pe jos și bătea cu pumnii în podea. M-am așezat peste ea și am început și eu să lovesc cu pumnii. Eu o loveam pe ea. Îmi loveam mama cu toată puterea. Nu am auzit când ușa s-a deschis. Am simțit doar că sunt luată pe sus și imobilizată de două brațe extrem de puternice. Lacrimile îmi umpluseră ochii și de furie nu eram capabilă să văd nimic în fața mea, dar simțeam că mă strâng mâinile unui bărbat.
— Ce caută fata asta la sora ta?
— Este fata ei, îi răspunse o voce care îmi părea cunoscută.
Bărbatul îmi răsfiră părul căzut pe față. Eu zăceam întinsă pe canapea refuzând să deschid ochii. Îmi era rușine și frică de ceea ce făcusem.
— Dar seamănă cu Iulia. Cu fata noastră. Cum este posibil.
— Așa este. Seamănă cu Iulia pentru că este și fiica ta.
Acum am recunoscut vocea mătușii mele, sora geamănă a mamei. Un zgomot puternic și măsuța din cameră fu zdrobită.
— Cum ați putut să-mi faceți asta? Nu vezi? E nebună ca maică-sa. Aflu acum că am un copil nebun. Ea nu trebuia să aibă copii.
Dintr-o dată m-am revăzut în podul casei, pe pervazul ferestrei, gata să sar. M-am ridicat brusc și am țipat.
- Nu, mamă! Eu n-am nicio vină! am țipat eu chiar în momentul când mama se pregătea să se arunce pe geam. Mătușa mea s-a repezit și a tras-o în cameră. Bărbatul, cel care era tatăl meu, nu făcuse niciun gest să o oprească. Se întoarse spre uşă fără să mă privească. Se opri o clipă. Speram să se întoarcă măcar pentru o clipă. Să-i văd fața. Aș fi putut să-l așez și pe el printre oamenii pe care îi strecurasem în atât de multele mele copilării rescrise în mintea mea. Și atunci, copilăria mea, viața mea, ar fi fost completă. Dar el nu s-a întors.
— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!
Așadar aveam o soră. O soră care era la doi pași de mine, chiar în apartamentul de vizavi. O soră cu același nume ca mine. O soră pe care nu am voie să o cunosc. Eu și mama mea, două ființe nebune. Cine ar dori să primească așa, dintr-o dată, în propria casă două nebune? Mătușa a chemat un medic. Am fost și eu consultată. De ce nu? Nebunia este molipsitoare. Mătușa găsise pastilele mamei în camera mea și îi spusese doctorului. Nu am auzit tot ce au vorbit dar se pare că acele pastile erau la originea nebuniei mele.
— Poartă germenii bolii, mintea ei este într-un echilibru fragil și chiar dacă acum manifestările se datorează pastilelor, este posibil ca orice supărare să-i zdruncine sănătatea.
Câtă nedreptate, Doamne. Mă retrăsesem și mai mult în mine deși mama părea să-și mai fi revenit. Îmi zâmbea, dar acea cută continua să existe. Și o mai puteam observa uneori și pe obrazul meu cu toate că nu mai ronțăiam pastilele ei. Cred că se simțea mai bine pentru că în sfârșit secretul celor două surori fusese destăinuit. Fără măcar să fi insinuat ceva, într-o zi mi-a făcut o mărturisire.
— Sora ta este mai tânără decât tine.
A așteptat să spun ceva. Dar eu continuam să învârt fără rost lingura în farfurie.
— Au venit la noi. Mătușa ta și soțul ei. Tocmai se căsătoriseră. El nu știa că soția lui are o soră geamănă. M-au ascuns de frică să nu-i fac de rușine. M-am supărat. Am avut o criză. Când a venit mătușa ta să-mi aducă mâncare i-am dat un somnifer. În acea noapte i-am luat locul. Așa te-ai născut tu.
M-am ridicat și am plecat fără să scot o vorbă. Am auzit cum mama plângea. Eram destul de mare să înțeleg ce este o femeie. Inima îmi spunea să mă întorc. Să o mângâi și să-i spun că nu era doar vina ei. Că de fapt ei au împins-o la acest gest de frondă față de soarta pentru care nu era vinovată. Dar nu m-am întors. Cu fiecare pas care mă conducea spre ușă prăpastia dintre noi creștea. De ce oare există în oameni această încăpățânare care te paralizează și nu te lasă să-ți sincronizezi gândurile cu faptele. Atunci aș fi putut să-mi reîntâlnesc mama, iar mama ar fi putut, poate, să-și privească sufletul curățat de apăsarea acelei greșeli de neiertat. Stăteam nemișcată cu fața la geam. Simțeam acel gând de întoarcere, acea vorbă de mângâiere care ar fi luminat totul, dar corpul refuza să se ridice. Eram pierdută în fața geamului. Priveam afară, dar vedeam doar în mine. Mă vedeam ca pe o trestie în bătaia vântului. Când îndoită până la pământ, cuprinsă de toată tristețea lumii, când dreaptă și pătrunsă de beția înălțimii la care tânjea sufletul. Eram sigură că am nevoie de o ființă curată lângă mine, o ființă nepătată de viciile lumești care îți umple conștiința de noroi. Ar fi trebuit să fie mama mea, dar mama nu era decât o umbră care fie te acoperea cu prea multă dragoste fie te târa în abisul disperării. Ar fi trebuit să fie tatăl meu. Care tată? Era lângă mine, dar nici nu m-a privit. Nu i-am văzut măcar pentru o clipă fața ca să pot să-i așez chipul pe un piedestal de prea multă vreme gol. Mătușa mea părea cea mai rațională dintre toți. A avut puterea să ierte și să-și continue viața cu acest secret îngrozitor care o urmărise zi de zi. Venea să mă vadă. Nu prea des. Îi simțeam supărarea, dar simțeam că nu pe mine este supărată. Cred că era supărată pe viață în general. Era supărată pentru că avea de ocrotit două ființe față de care trebuia să se prefacă mimând un zâmbet furat din amintiri mai vechi. Iulia, adică eu, și Iulia ei. Poate pe Iulia ei reușea să o convingă, dar eu receptam fiecare zâmbet și fiecare vorbă liniștitoare ca pe un pumnal în inimă. Cât despre bunicul meu, el plecase acolo unde nimic din lumea de aici nu poate pătrunde. I-am mai văzut o singură dată trupul înainte de a fi dat pământului. La ce bun un trup care nu privește lumea, nu pipăie, nu miroase, nu râde și nu plânge? Acel trup nu era bunicul meu. Era un străin. Doar un străin mă putea ignora când eu îl imploram din priviri să-mi mai cuprindă odată obrajii în mâini și să alunge cu căldura lor acea zvâcnire ce nu înceta să-mi otrăvească viața. Începusem să-mi construiesc două universuri paralele. Unul îngust, întunecat, închistat în amintiri și trăiri care mă sufocau zilnic și altul nemărginit, îmbietor, care se deschidea doar pentru mine chiar dincolo de geamul camerei mele. Doar că acolo, în lumea de dincolo de fereastră, eram singură. Mult prea singură pentru ca cerul pe care erau pictate toate minunățiile posibile în culori atât de atrăgătoare să poată pătrunde în sufletul meu. Aveam nevoie de un zâmbet adevărat, de o privire curată și lumea de lângă mine era prea aproape pentru a nu observa că totul era fals, înșelător. Din când în când poarta mare scârțâia obosită și câte o mașină pleca din curte. Șoferul oprea mașina. O închidea și privea în oglindă. El căuta în oglindă ceva palpabil, fluxul mașinilor de pe stradă. El își ocrotea viața. Eu priveam oglinda ca pe o poartă spre o lume în care aș fi dorit să mă pierd. Chiar dacă aș fi fost zdrobită. Un nou scârțâit. Am părăsit cerul larg și mi-am ațintit privirea spre acea bucată rotundă care întorcea spre ochii mei o lume minusculă dar atât de misterioasă. Fiecare om poartă în el un univers plin de alte universuri ale altor oameni. De ce refuză ei să facă parte și din universul meu? De ce trebuie să mă întâlnesc doar cu vise și cu nori, nu și cu suflete asemeni sufletului meu? Am devenit mai atentă. Părea că și oglinda mă trădase. Omulețul care cobora din mașină nu era la locul lui, în sclipirea oglinzii. Pe luciul ei era un chip, nu minuscul, ci unul grotesc mărit și care părea mult prea aproape de mine. Oglinda îl deforma bătându-și joc de trăsăturile feței, dar tot am putut prinde un zâmbet așa cum nu mai văzusem de multă vreme. Apoi imaginea dispăru. Am realizat rapid că oglinda aceea se hotărâse să-mi ofere o nouă șansă. Aceea de a mă vedea cu sora mea, aflată chiar lângă mine. Am început să bat cu pumnul în perete. Ochii priveau cu nesaț și iată că zâmbetul acela a reapărut aruncând pustiul din universul meu. Ore întregi, zile de-a rândul, am trăit și eu și ea în acea oglindă. Eram din nou fericită. Mama se făcuse mai bine și începusem să citim din nou. De această dată din Emile. Nu mai voiam acele benzi desenate. Deseori îmi stătea pe buze să-i spun mamei.
— Mamă, vrei să-i dăm surorii mele benzile desenate? Să învețe și ea limba franceză?
Dar în minte încă îmi stăruia acea decizie fermă a tatălui meu, acele cuvinte care îmi tăiaseră orice drum spre un suflet curat, un sânge înrudit cu sângele meu.
— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!
Ea nu va ști că are o soră dar eu știu, iar ea a început să mă iubească ca pe o bună prietenă. Puteam să mă mulțumesc și cu atât. Așadar nu spuneam nimic ca nu cumva zâmbetul ei să dispară din oglindă. Dar pentru mine bucuriile aveau picioare scurte. Chipul blând al surorii mele dispăru brusc și toată oglinda fu inundată de privirea mânioasă a bărbatului. Au urmat strigăte puternice în apartamentul de alături, uși trântite și apoi o mână repuse oglinda de la marginea trotuarului în poziția ei inițială, redându-i menirea. Câteva zile mătușa nu ne-a mai vizitat. Apoi poarta de jos scârțâi din nou și l-am văzut în oglindă pe tatăl meu. Mașina era plină de bagaje. Am înțeles atunci că nu o voi mai vedea pe sora mea. Aveam să aflu mai târziu că o duseseră la țară, la bunicii din partea tatălui. În fiecare săptămână plecau să o viziteze. Tatăl meu și mătușa mea păreau ca doi străini care ar fi zburat fiecare în lumea lui dacă o frânghie nevăzută nu i-ar fi ținut legați unul de altul. În viața lor tihnită mă strecurasem fără voia mea eu, fata care nu trebuia să se nască. Zile întregi am plâns pierdută de orice dorințe, aproape că nu reacționam la nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.
Mama mă ademenea cu cartea lui Rousseau. Mătușa venea tot mai des și petrecea ore întregi cu mine. Mi-a adus și fotografii cu sora mea. Dar pentru mine, fiecare zâmbet fericit din poză se revărsa în suflet ca un coșmar. Eram cauza care va transforma acel zâmbet în lacrimi. Și sora mea mă va urî.
— Haide, Iulia! Ești atât de frumoasă când zâmbești. Plânsul nu ajută.
— Nici adevărul nu ajută, răspundeam eu ferm convinsă de inutilitatea existenței mele.
— Timpul vindecă dacă recunoaștem adevărul. Ești un copil. Va începe școala. Vei avea prieteni noi. Timpul lucrează pentru tine.
— Dar tu, mătușă? Cum vei trăi departe de fata ta? Cum vei îndura privirile soțului tău? Cum îți vei putea iubi sora?
- Pe sora mea mi-a dat-o Dumnezeu și o iubesc așa cum este. Fiecare om are o inimă mare care nu se găsește în corp ci în minte. Acolo am loc pentru mai multă iubire decât poți tu să-ți închipui. Pe soțul meu singură mi l-am ales, cu bune și cu re Am jurat să-l iubesc și-l voi iubi chiar și când mă va zdrobi cu reproșurile lui, iar pe tine și pe fata mea vă voi iubi pentru că viața a fost darnică și a permis să vă nașteți.
— Să mă nasc printr-o minciună.
— A fost voia sorții. Acolo unde soarta a luat, tot acolo a dat și un sâmbure de speranță. Tu ești speranța mamei tale chiar dacă a trebuit să mintă pentru a te avea.
Așa au trecut câteva săptămâni. Între durere și compasiune. Apoi păruse că soarele se ivise ușor în acest univers îngust în care eram nevoită să trăiesc atunci când privirile mele nu alergau pe cerul nemărginit. Pe ușă a intrat tata. Pe mama a ignorat-o. S-a apropiat de mine. În spatele lui mătușa era doar un zâmbet. Fericirea îi inundase chipul.
— Iulia! El este tatăl tău.
Am ridicat privirea. Știam că există și am încercat de atâtea ori să-l desenez în mintea mea. Arăta în fel și chip dar nimic nu putea fi atât de măreț ca ceea ce aveam acum în fața ochilor. Tatăl meu nu putea să semene cu nimeni, doar pentru simplu motiv că era tatăl meu.
— Pe mama ta nu o voi ierta niciodată, dar tu nu ai nicio vină. Te rog doar să-mi dai timp.
Dobândisem o jumătate de tată și un car de speranțe.
— O să mergem să-i spunem Iuliei că are o soră. Va veni înapoi.
Alte vorbe, altă lume care se deschidea luminoasă chiar la picioarele mele. Apoi au plecat. Au plecat toți trei. Trebuiau să-i spună surorii mele cum s-au întâmplat lucrurile. Oare va fi ea suficient de puternică să suporte o astfel de istorie care va năvăli ca un taifun în viața ei? A trecut ziua aceea și noaptea care a urmat și ziua de după și încă o noapte. Și timpul nu aducea decât îndoieli și neliniște. Speranța, bucuria aproape nu mai respirau în trupul meu. Ar fi trebuit să se întoarcă. Mama, mătușa mea, tatăl meu și ea, sora mea mai mică, Iulia. Soneria rupse liniștea apăsătoare și amenințătoare ce-mi inundase mintea. Mama nu suna. Nu avea nevoie să sune. Am deschis ușa.
Nu există cuvinte. Ochii nu mai văd, mintea nu mai receptează, trupul nu mai ascultă. Pur și simplu se lasă modelat de ceilalți. Acei ceilalți care te sprijină doar atât cât să nu te zdrobești când vei atinge pământul.
— Dragă fată, ne pare tare rău pentru tine. V-a trebui să te ducem la o casă de copii. Un accident nefericit de mașină.
— Sunt ceva probleme, adăugă un bărbat în alb. Poate ar fi bine la o instituție specială. Are probleme de comportament.
Nu am putut nici să plâng. Poate mă gândeam la mine, dar poate mă gândeam la sora mea atunci când am răcnit din toate puterile.
— Și ceilalți?
— Care ceilalți? A, ceilalți doi care au luat-o pe mama ta în mașină. Și ei au murit.
— Nu se poate. Era tatăl meu!
— Care tată, scumpo? Ascultă-ne bine. Tu nu ai tată. Scrie în acte. Nu mai ai pe nimeni.
Abia atunci am început să plâng. M-am lăsat dusă de acești străini. Pe tot drumul, am repetat spre nedumerirea lor.
— Iulia! Scumpa mea soră! Dacă eu nu mă nășteam, tu nu rămâneai orfană. Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.
[1] Lumea reală are frontierele ei, cea imaginară e infinită; neputând să o lărgim pe prima, să o restrângem pe cealaltă; căci doar din singura lor diferență se nasc toate durerile care ne fac cu adevărat nefericiți.
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
A Treia Mare Revelație - Vederea ieșirii parțiale a Sufletului Meu din Trupul Meu
Pe 25 Decembrie 1995, cam pe la ora 09:00 am întrebat-o pe soția mea dacă a visat ceva în legătură cu mine și ea mi-a spus că nu avisat nimic despre mine și nici despre altceva.Am vrut să-i spun ce mi s-a întâmplat dar ea, fiind supărată pe mine, mi-a răspuns ferm că nu o interesează să-i spun nimic.
Abia după o lună de zile am îndrăznit să-i spun fiicei mele în vârstă de 18 ani despre ce mi s-a întâmplat și ea n-a zis nimic dar s-a uitat la mine crezând că sunt cel puțin ciudat dacă nu chiar nebun...
După ce am vorbit cu fiica mea, timp de aproape o jumătate de lună am vorbit și cu alți oameni despre ceea ce mi s-a întâmplat, dar din 10 oameni doar unul a crezut că am trăit cu adevărat o ieșire a Sufletului Meu din Trupul Meu.
Văzând că prea puțini oameni credeau în ceea ce mi s-a întâmplat mie, am vrut să aflu direct de la DUMNEZEU dacă ceea am trăit a fost adevărat.Înainte de culcare, după ce spuneam ,,Rugăciunea Domnească" îl rugam pe DUMNEZEU să-mi dea o dovadă clară dacă ceea ce mi s-a întâmplat era adevărat.În prima noapte și în a doua noapte nu am primit nicio dovadă...Iată ce mi s-a întâmplat în a treia noapte...Stăteam culcat singur cu fața în sus și abia ațipisem...când am simțit că Sufletul Meu vrea să iasă din Trupul Meu și atunci am făcut ochii mari deoarece am văzut Capul Sufletului Meu de culoare galben-aurie cum a ieșit cam 20 de centimetri și care acum reintra încet în zona Capului Trupului Meu.Era cam ora 23:00 și am început să plâng de fericire că Mult Prea Bunul DUMNEZEU mi-a dat mie Mult Prea Păcătosul dovada clară a ceea ce mi s-a întâmplat în data de 25 Decembrie 1995.
Abia după anul 1998, am aflat doar în Biblia Ortodoxă Română, ce este cu adevărat Sufletul unui Om și în general ce este Sufletul tuturor creaturilor lui DUMNEZEU.
Surprizele din apartamentul nou în islandeză
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
Óvæntingar í nýju íbúðinni
Eftir að hún flutti í nýju íbúðina, nánar tiltekið að taka allar eigur sínar með sér, fór Cecilia að uppgötva fleiri og óeðlilegri hluti. Hann var til dæmis að færa húsgögn og á einum tímapunkti heyrði hann brak í veggnum. Cecilia var forvitin og bankaði aðeins á vegginn með nöglinni, gifsið losnaði á einni sekúndu og kom í ljós fallegt gat á veggnum. Þannig að dugmiklir og vandvirkir smiðirnir okkar hylja götin með glæru límbandi sem þeir setja hvítþvott yfir. Það væri vægast sagt skrítið, við ættum líka að segja að þetta sé vinna sem er eingöngu unnin af augum heimsins. Ef jarðskjálftar verða eða eitthvað, hvað gerum við við svona veggi? Þeir falla á leigjendur áður en þeir komast út úr íbúðinni.
Svo vildi hann fara með dúkana á klósettið, á baðherberginu hvað annað gat hann fundið, tvöfalda ostborgarasamloku, gleymd þar í mánuð, en í nánast fullkomnu ástandi. Það er engin leið að hún sé æt lengur, en hún lítur ótrúlega vel út. Það eru líka umbúðir frá cordon bleu, eplaköku frá Hornbach, austurrísk skinka (bragðgóðasta skinkan fyrir byggingamenn), Martinel pylsur, svo virðist sem fólk kjósi þýsk gæði í matnum sem það borðar, þetta er bara athugun.
En þessir síðuverkfræðingar eru svolítið syfjaðir, vegna þess að þeir gleymdu vélrænu blýantunum sínum, minnisbókum, ég veit ekki hversu margir pennar eru í kringum húsið. Það hentar Ceciliu, það mun nýtast henni mjög vel að setja einkunnina fjögur og tvö, því það leyfir hjarta hennar. Sá sem nær að fá sjöu í prófunum sínum kann í raun ensku. En hann telur að það yrði ekki erfitt, hann telur að átakið verði að koma úr báðum áttum, ekki bara annar að gefa, hinn að þiggja. Auk þess telur hún að það auðveldi námið mjög vel, en hún er svolítið óviss um þessa hæfileika sína, hún vill sannfæra sjálfa sig með því að lesa barnaprófin. Það lítur kalt út en inni leynist hlýtt, viðkvæmt, jafnvel barnalegt hjarta. Af of mikilli löngun til að vera barn verður hún ekki í uppnámi, hún hlær meira að segja þegar hún sér borðið í stofunni, sama gamla borðið úr íbúð ömmu og afa. Hversu krotuð, teiknuð með litum, litblýantum, vatnslitum hún var frá þeim tíma þegar sonur hennar var um 2-3 ára. Þegar hann pakkar niður sér hann litabækurnar sínar frá fyrri árum, hann sér hversu klaufalega en samt yndislega hann litaði hverja persónu, hvert hús, hvert smáatriði í myndunum, hversu vel hann náði að lita í leiðinni. Hann skilur heldur ekki eftir kortin með skilaboðum, sem hann fékk þegar hann var eldri, fyrir um 5 árum. Það voru setningar sem hann hefði átt að klára, eins og: "Ef ég ætti blóm, myndi ég gefa henni það...", Ef ég ætti að þakka móður minni, þá myndi ég gera það vegna þess að... ." stuttir textar af þakklæti, jólagjöf frá frænku.
Fallegar minningar, en óvæntingar í íbúðinni hætta ekki, þær halda áfram. Parketgólfið klikkar í hvert sinn sem Cecilia stígur á það. Á svipuðum tónlistarnótum, hurðirnar sprunga líka þegar þú opnar þær. Skúffurnar detta úr náttborðinu, eina náttborðið í svefnherberginu þeirra. Hvað getum við sagt um herbergi barnsins? Öllum kössunum sem þau geyma leikföngin í eru skellt ofan á annan og það er líka ólýsanlega kalt. Í öllum herbergjum er hitinn í meðallagi, bara í herbergi sonarins er óþolandi kalt. Glugginn var með tvöföldu gleri en hann var ekki vel festur, það vantar líka hitaeinangrunarlag.
Cecilia gerði viðvart, hvað ætlar hún að gera við strákinn sinn sem samt sem áður heldur áfram að fá sinusýkingar og þarf að glíma við nefið á sér nokkuð oft, vegna þess að hann líkist henni? Hann pantaði hettuklædda baðslopp til að vera í allan tímann, þar á meðal að sofa.
Loftljósið gefur líka diskóljós því það er alltaf flöktandi, það er svolítið pirrandi til að skrifa, lesa eða klippa táneglur, en sem herbergisljós er það gott eins og það er í bili. Í framtíðinni mun hún kaupa ljósakrónu með kaldara ljósi því hún er með kirsuberjabúning og líkar ekki hvernig kirsuber lítur út í gulu ljósi. Hann er aftur á móti hrifinn af fjólubláum og ef ljósið er blátt verður einkennisbúningurinn fjólublár, sem honum myndi finnast heillandi, að það væri miklu áhugaverðari, sjónrænt ánægjulegri einkennisbúningur en sá sem hann hafði verið vanur fyrir svo löng ár.
Það eru fáir sem geta raunverulega skilið, setið og greint aðstæður. Þeir sem ekki hafa hljóta að hafa sömu möguleika á öllu og þeir sem hafa. Þetta ætti ekki að verða hindrun. Ef hann vill gefa inngöngu í líffræði og internetið hans mistekst, hvernig getur hann leitað til sérhæfðra ritgerða? Foreldrar verða að sinna þörf barnsins fyrir þekkingu og lífsfyllingu. Foreldrar passa sig, það er ekki vandamálið. Vandamálið byrjar með hver kunni svo vel hvernig á að setja allt upp í fyrsta sæti. Cecilia, ef þér er annt um framtíð barnsins þíns, sviptu það af einhverjum afsökunum (sem biðst afsökunar, ásakar sjálfan sig), útskýringar "of einfaldar kannski" ekki meltar af neinum, sem hann mun enda á að gefa árum og árum síðar. Gerðu honum greiða og fluttu hann til borgar með fleiri möguleika, ekki láta hann festast í aðstæðum sem hann á eftir að sjá eftir á einhverjum tímapunkti.
CARTEA ADEVĂRULUI
Capitolul I — Despre familie, trădare și credința în Dumnezeu
Scris în duhul înțelepciunii celor dintâi veacuri după Hristos.
1. Ascultă, omule, cuvintele acestea și păstrează-le în adâncul inimii tale, căci zilele omului sunt puține, iar necazurile lui sunt multe. Lumea este plină de făgăduințe, dar puțini sunt cei care le păzesc; mulți îți vor zâmbi înaintea feței tale, însă nu toți îți vor dori binele în ascuns.
2. Să nu socotești că sângele face întotdeauna un om credincios și nici că legătura nașterii este chezășia iubirii adevărate. Căci unii care îți sunt rude îți pot fi sprijin în vremea necazului, iar alții, de la care așteptai ajutor, te pot lăsa singur atunci când vei avea cea mai mare nevoie de ei.
3. Nu-ți pune toată nădejdea în oameni, nici chiar în cei apropiați ție, căci omul se schimbă după împrejurări, iar inima lui poate fi cuprinsă de invidie, mândrie, lăcomie și dorința de a stăpâni asupra altuia.
4. Astăzi îți vor spune: „Suntem alături de tine”, iar mâine, când vei cădea, s-ar putea să treacă pe lângă tine fără să-ți întindă mâna. Astăzi te vor lăuda, iar mâine te vor batjocori. Astăzi îți vor asculta durerile, iar mâine, dacă nu vor avea milă, vor folosi slăbiciunile tale împotriva ta.
5. Iată adevărul cel dureros: nu orice om care îți cunoaște numele îți cunoaște și sufletul; nu orice om care îți cunoaște trecutul îți cinstește viitorul; și nu orice om care stă la masa ta se bucură cu adevărat de binele tău.
6. Păzește-ți inima, dar nu o preface în piatră. Fii înțelept, dar nu deveni crud. Nu te încrede orbește în făgăduințele oamenilor, ci cercetează faptele lor, căci cuvintele pot fi mincinoase, însă vremea descoperă adesea ceea ce omul ascunde.
7. Cinstește-ți tatăl și pe mama ta, atât cât îți stă în putere, și nu răsplăti răul cu rău. Căci părinții sunt oameni, iar oamenii pot greși; unii își iubesc copiii cu jertfă, alții nu știu să le arate iubirea, iar unii pot răni tocmai sufletele pe care ar fi trebuit să le ocrotească.
8. Dacă ai fost rănit de cei care ți-au dat viață, să nu socotești că viața ta și-a pierdut valoarea. Căci greșeala altuia nu este osânda ta, iar nedreptatea pe care ai îndurat-o nu hotărăște cine vei deveni.
9. Să nu crezi că orice rudă îți este dușman, dar nici să nu crezi că orice rudă îți este prieten. Cercetează roadele faptelor lor. Cel care te iubește cu adevărat nu se bucură când cazi, nu-ți vinde încrederea pentru câștig și nu-ți calcă demnitatea în picioare pentru a se ridica pe sine.
10. Iar dacă vreunul dintre neamurile tale te va vinde pentru bani, pentru putere sau pentru a câștiga bunăvoința altora, să nu te mire prea mult, ci să înțelegi cât de slab poate deveni omul atunci când își leapădă conștiința. Căci sângele poate uni trupurile, dar numai dragostea, credincioșia și dreptatea pot păstra sufletele aproape.
11. Vor fi unii care te vor vorbi de rău pe la spate, iar când te vor întâlni îți vor zâmbi. Vor fi unii care îți vor număra greșelile, dar își vor ascunde propriile păcate. Vor fi unii care te vor batjocori în vremea sărăciei și se vor apropia de tine când vei avea bogăție.
12. Nu-ți măsura valoarea după gura oamenilor. Căci mulțimea îl poate ridica astăzi pe cel nedrept și îl poate osândi mâine pe cel nevinovat. Lauda mulțimii nu face un om drept, după cum nici batjocura ei nu face un om lipsit de valoare.
13. Și să nu-ți vinzi sufletul pentru a fi primit de cei care te disprețuiesc. Mai bine să mergi o vreme singur pe calea dreptății decât să stai în mijlocul unei mulțimi care te îndeamnă să-ți calci conștiința în picioare.
14. Căci singurătatea nu este întotdeauna pedeapsă, iar tovărășia nu este întotdeauna binecuvântare. Uneori, omul se pierde în mijlocul celor mulți și se regăsește în liniștea în care își cercetează inima înaintea lui Dumnezeu.
---
Capitolul II — Despre lumea coruptă și răutatea oamenilor
15. Privește lumea în care trăiești: mulți aleargă după argint, după slavă și după putere, iar puțini se opresc să întrebe dacă drumul pe care merg este drept.
16. Unii își vând cinstea pentru câștig, alții își vând prietenii pentru folosul lor, iar alții își leapădă adevărul numai pentru a fi primiți de cei puternici. Și totuși, când vine ceasul încercării, aceleași guri vor vorbi despre onoare, credință și dreptate.
17. Nu te amăgi, omule, crezând că lumea îți datorează bunătate. Lumea nu este întotdeauna dreaptă, iar oamenii nu sunt întotdeauna milostivi. Poți să faci bine și să primești rău; poți să spui adevărul și să fii socotit mincinos; poți să-ți păstrezi mâinile curate și totuși să fii acuzat de cei care și-au murdărit mâinile.
18. Dar nu lăsa nedreptatea lumii să-ți otrăvească sufletul. Căci dacă toți cei care au fost răniți ar deveni la rândul lor răi, atunci răul s-ar înmulți fără sfârșit, iar mila ar dispărea dintre oameni.
19. Nu deveni asemenea celor care te-au rănit. Dacă te-au mințit, nu face din minciună limba ta. Dacă te-au trădat, nu face din trădare legea ta. Dacă te-au batjocorit, nu-ți clădi bucuria pe umilirea altuia.
20. Căci biruința cea mai mare nu este să-l vezi pe cel care te-a rănit căzând, ci să nu îngădui ca răutatea lui să te transforme într-un om lipsit de milă.
21. Ferește-te de omul care îți cere credință, dar nu este el însuși credincios; de omul care îți cere adevărul, dar te minte; și de omul care vorbește neîncetat despre iubire, dar îți aduce numai teamă, rușine și suferință.
22. Iar când vei vedea nedreptatea, nu o numi dreptate numai pentru că este săvârșită de cei apropiați ție. Adevărul nu se schimbă după numele celui care îl rostește, iar răul nu devine bine numai pentru că vine din propria casă.
23. Nu judeca însă toate sufletele după păcatele unora. Căci în mijlocul unei lumi stricate se mai află oameni cinstiți, iar în mijlocul celor care au uitat mila se mai găsesc inimi care știu să iubească fără să ceară răsplată.
24. Caută-i pe aceștia după faptele lor, nu după vorbele lor. Și când îi vei găsi, cinstește-i, păstrează-le prietenia și fii și tu pentru ei ceea ce ai fi dorit să găsești în ceasul durerii tale.
---
Capitolul III — Despre Dumnezeu, Care te cunoaște înainte de nașterea ta
25. Dar ascultă acum, suflete întristat, căci nu numai despre durere este scrisă această învățătură, ci și despre nădejdea care nu piere.
26. Înainte ca ochii tăi să vadă lumina zilei și înainte ca glasul tău să fie auzit de oameni, Dumnezeu îți cunoștea zilele. Înainte ca lumea să-ți dea un nume, tu nu erai necunoscut înaintea Celui care a zidit cerurile și pământul.
27. Când oamenii nu te înțeleg, Dumnezeu îți cunoaște suspinul. Când oamenii îți judecă viața fără să-ți cunoască lupta, Dumnezeu vede și ceea ce ai purtat în tăcere. Când nimeni nu știe câte lacrimi ai vărsat în ascuns, nicio lacrimă nu este ascunsă privirii Celui care cercetează inimile.
28. Și dacă ai fost părăsit de cei în care ți-ai pus nădejdea, să nu crezi că ai fost părăsit de Dumnezeu. Căci oamenii pot pleca, prietenii pot uita, rudele pot întoarce spatele, însă iubirea lui Dumnezeu nu se măsoară după credincioșia nestatornică a oamenilor.
29. Nu spune în inima ta: „Nimeni nu mă iubește, deci viața mea nu mai are rost.” Căci valoarea sufletului tău nu este hotărâtă de cei care te-au respins. Nu ești lipsit de preț pentru că alții nu ți-au cunoscut valoarea și nu ești lipsit de viitor pentru că trecutul ți-a fost greu.
30. Dumnezeu nu te-a zidit pentru ca batjocura oamenilor să fie stăpânul vieții tale. Nu ți-a dat zilele acestea numai pentru ca tu să trăiești în frică de trădare. Ridică-te, așadar, și umblă în adevăr, căci încă mai poți face bine, încă mai poți învăța, încă mai poți iubi și încă mai poți deveni un om drept.
31. Poate că nu vei înțelege astăzi toate încercările prin care treci. Poate că vei întreba de ce ți-a fost îngăduită o asemenea durere și de ce cei de la care așteptai ocrotire au devenit pricina lacrimilor tale.
32. Dar nu socoti că fiecare suferință este o pedeapsă și nici că fiecare pierdere este sfârșitul drumului. Unele răni îți arată unde trebuie să pui hotar; unele despărțiri te învață să nu-ți mai încredințezi sufletul oricui; iar unele încercări îți descoperă puterea pe care nu știai că o ai.
33. Să nu-L cauți pe Dumnezeu numai când toate porțile oamenilor s-au închis. Caută-L și când ai pâine pe masă, și când ai sănătate, și când ai pace, și când cineva îți întinde mâna cu bunătate. Căci credința nu este numai strigătul celui aflat în necaz, ci și mulțumirea celui care a învățat să recunoască binele.
34. Vorbește-I lui Dumnezeu în rugăciunea ta, chiar dacă vorbele îți sunt puține. Nu trebuie să ascunzi înaintea Lui durerea, frica ori întrebările tale. Adu-I inima așa cum este, căci nu adevărul durerii tale Îl îndepărtează pe Dumnezeu, ci deznădejdea te poate face să uiți că încă există nădejde.
35. Și când te vei simți singur pe cale, adu-ți aminte că omul nu trebuie să vadă cu ochii săi fiecare sprijin pentru a merge mai departe. Credința nu înseamnă că nu vei mai plânge, ci că lacrimile tale nu vor avea ultimul cuvânt.
---
Capitolul IV — Despre scopul vieții și puterea sufletului
36. Fiecare om poartă o viață care nu poate fi măsurată numai prin bogăția sa, prin numele familiei sale ori prin cinstea pe care i-o dau ceilalți. Căci un om sărac poate avea o inimă bogată, iar un om bogat poate fi sărac în milă.
37. Nu-ți petrece toți anii încercând să dovedești ceva celor care au hotărât deja să te disprețuiască. Nu-ți risipi viața cerând iubire de la cei care îți răspund cu cruzime și nu-ți pleca fruntea înaintea celor care te vor umilit numai pentru a-și hrăni mândria.
38. Învață să pleci de lângă răul care te distruge, fără să porți în suflet dorința de răzbunare. Iertarea nu înseamnă că trebuie să îngădui altuia să te rănească din nou. Poți să ierți și totuși să păstrezi distanța; poți să dorești binele cuiva și totuși să nu-i mai încredințezi secretele tale.
39. Nu toate ușile trebuie redeschise, nu toate cuvintele trebuie crezute și nu toate legăturile trebuie păstrate cu orice preț. Pacea sufletului tău este prețioasă, iar înțelepciunea te învață să deosebești între răbdarea care vindecă și răbdarea care te lasă pradă răului.
40. Nu-ți căuta scopul vieții în dorința de a-i întrece pe cei care te-au batjocorit. Căci dacă întreaga ta viață va fi o răzbunare împotriva lor, atunci ei vor continua să-ți stăpânească gândurile chiar și după ce nu vor mai fi lângă tine.
41. Caută mai degrabă să devii un om înțelept, cinstit, statornic și milostiv. Învață ceea ce nu știi, muncește cu mâinile tale, păzește-ți cuvântul și nu-ți vinde conștiința pentru un câștig trecător.
42. Căci scopul unui om nu este să fie lăudat de toți, ci să umble în adevăr chiar și atunci când nu-l privește nimeni. Nu este să nu sufere niciodată, ci să nu-și piardă sufletul în mijlocul suferinței. Nu este să aibă putere asupra tuturor, ci să poată stăpâni mânia, lăcomia și mândria din propria inimă.
43. Dacă Dumnezeu ți-a dat zile, folosește-le pentru ceea ce este bun. Dacă ți-a dat minte, caută înțelepciunea. Dacă ți-a dat putere, ocrotește-l pe cel slab. Dacă ai primit iubire, nu o disprețui. Iar dacă ai cunoscut durerea, nu o transforma într-o armă împotriva celor nevinovați.
---
Capitolul V — Adevărul cel crunt despre oameni și nădejdea care rămâne
44. Iată, omule, un adevăr pe care trebuie să-l înțelegi: nu poți porunci tuturor să te iubească, nu poți împiedica pe fiecare să te judece și nu poți cumpăra credincioșia nimănui prin jertfele tale.
45. Poți să-ți dai timpul, puterea și averea pentru un om, iar el tot să plece. Poți să-i fii sprijin în vremea căderii, iar el să nu-și amintească de tine când se va ridica. Poți să-i păstrezi secretele, iar el să le răspândească. Poți să-l aperi în fața lumii, iar el să te osândească în fața altora.
46. Acestea sunt faptele de care trebuie să fii conștient, nu pentru a urî omenirea, ci pentru a nu-ți pune întreaga viață în mâinile nestatornice ale altora. Iubește, dar păstrează discernământul. Ajută, dar nu te lăsa nimicit. Ai încredere, dar lasă faptele să dovedească dacă încrederea ta este bine așezată.
47. Când vei întâlni un om bun, nu-l pedepsi pentru răul pe care ți l-a făcut altul. Când vei întâlni o rudă credincioasă, nu o îndepărta numai pentru că ai fost trădat de o altă rudă. Când cineva îți va dovedi prin fapte că te iubește, primește bunătatea lui cu recunoștință, fără să uiți înțelepciunea pe care ai învățat-o din suferință.
48. Căci cel care a fost trădat poate deveni înțelept, dar poate deveni și neîncrezător în orice suflet. Cel care a fost batjocorit poate învăța smerenia, dar poate deveni și mândru din dorința de a nu mai fi rănit. Alege, așadar, calea care te vindecă, nu pe cea care te transformă în ceea ce ai urât.
49. Și dacă într-o zi vei sta singur, fără laude, fără bogăție și fără mulțimea care odinioară îți zâmbea, să nu socotești că ai pierdut totul. Dacă încă mai ai conștiința curată, dacă încă mai poți rosti adevărul și dacă încă mai poți ridica o rugăciune către Dumnezeu, atunci nu toate comorile tale au fost luate.
50. Nu te teme că oamenii nu-ți vor cunoaște niciodată întreaga poveste. Nu fiecare rană trebuie arătată lumii și nu fiecare suferință trebuie explicată celor care nu vor să înțeleagă. Uneori este de ajuns să știi tu ce ai îndurat, să înveți din ceea ce s-a întâmplat și să mergi înainte fără să-ți pierzi demnitatea.
51. Iar când te vor întreba de ce nu mai ești omul de odinioară, să nu te rușinezi că ai învățat să fii mai atent. Nu ești dator să rămâi fără apărare pentru ca alții să se simtă puternici. Nu ești dator să primești aceeași rană de două ori pentru a dovedi că ai iertat.
52. Adu-ți aminte însă: inima care se închide tuturor poate ajunge să nu mai recunoască nici iubirea adevărată. De aceea, păzește-ți hotarele, dar nu-ți ucide bunătatea; fii prudent, dar nu deveni robul fricii; fii puternic, dar nu-ți pierde mila.
53. Dumnezeu te cunoaște. Dumnezeu îți vede lupta. Dumnezeu știe câte lucruri ai spus și câte ai păstrat în tăcere. Iar înaintea Lui nu ai nevoie să te prefaci mai puternic decât ești.
54. Nu știi câte zile îți sunt rânduite, nici ce oameni vei întâlni pe cale, nici ce încercări te așteaptă. Dar poți hotărî astăzi să nu-ți vinzi cinstea, să nu-ți pierzi credința și să nu lași ura să-ți conducă viața.
55. Dacă vei cădea, ridică-te. Dacă vei plânge, nu te rușina. Dacă vei fi trădat, învață să deosebești adevărul de minciună. Dacă vei fi batjocorit, nu-ți măsura valoarea după batjocura altora. Iar dacă vei fi părăsit, nu uita că viața ta nu se sfârșește odată cu plecarea unui om.
56. Căci oamenii pot fi nestatornici, dar tu nu ești chemat să devii nestatornic în bine. Oamenii pot uita, dar tu nu ești chemat să uiți mila. Oamenii pot răni, dar tu nu ești chemat să faci din răni legea întregii tale vieți.
57. Și să nu socotești că Dumnezeu te iubește numai în zilele în care izbutești. Căci omul poate fi slab și totuși se poate ridica; poate greși și totuși se poate pocăi; poate fi singur și totuși poate găsi puterea de a merge mai departe.
58. Adevărata bogăție nu este să ai o mie de oameni care îți rostesc numele, ci să ai măcar câțiva care îți păstrează cinstea. Adevărata putere nu este să-i faci pe ceilalți să se teamă de tine, ci să nu te lași stăpânit de frică. Iar adevărata biruință nu este să nu fii niciodată rănit, ci să nu lași răul să-ți fure sufletul.
59. Prin urmare, umblă cu înțelepciune printre oameni, păstrează-ți credința în Dumnezeu și nu te închina nici bogăției, nici slavei, nici aprobării mulțimii. Căci toate acestea trec, iar faptele omului rămân în urma lui ca mărturie despre viața pe care a trăit-o.
60. Iar când se va lăsa seara peste zilele tale și vei privi în urmă la drumul pe care ai mers, să poți spune: „Am cunoscut trădarea, dar nu am devenit trădător. Am cunoscut nedreptatea, dar nu am făcut din nedreptate legea mea. Am cunoscut singurătatea, dar nu am încetat să caut binele. Am fost rănit de oameni, dar nu am lepădat nădejdea în Dumnezeu.”
---
Încheiere — Cuvânt de ținut minte
„Nu-ți pune toată nădejdea în oameni, nici chiar în cei din casa ta, căci omul este schimbător, iar inima lui se poate abate de la adevăr. Cinstește-i pe cei care ți-au dat viață, iubește-i pe cei care îți fac binele și păstrează-ți înțelepciunea înaintea tuturor. Nu numi fiecare rudă dușman, dar nici nu numi fiecare rudă credincioasă fără să-i cunoști faptele. Căci sângele poate uni neamurile, însă numai iubirea și dreptatea păstrează legătura sufletelor.
Dacă oamenii te vor părăsi, să nu-ți pierzi nădejdea; dacă te vor batjocori, să nu-ți pierzi demnitatea; dacă te vor trăda, să nu-ți pierzi bunătatea. Dumnezeu te cunoaște înainte ca lumea să-ți rostească numele, îți vede lacrimile și știe povara pe care o porți. Nu ești chemat să trăiești în frica oamenilor, ci să umbli în adevăr, să cauți dreptatea și să-ți păzești sufletul de ură.
Căci oamenii pot să-ți închidă ușile lor, dar nu pot hotărî valoarea vieții tale. Pot să te uite, dar nu pot șterge binele pe care l-ai făcut. Pot să te rănească, dar nu pot hotărî ce fel de om vei deveni. Ridică-ți, așadar, inima către Dumnezeu și mergi înainte cu înțelepciune. Nu te încrede orbește în om, dar nici nu înceta să recunoști bunătatea acolo unde ea este adevărată. Căci fericit nu este cel care nu a fost niciodată trădat, ci cel care, după ce a cunoscut răutatea lumii, nu și-a pierdut credința, conștiința și puterea de a face binele.”
Sfârșitul Cărții Adevărului — Despre omul care suferă, lumea care se schimbă și Dumnezeu care cunoaște inima.
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.
Ion se întreba uneori:
— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?
Dar nu primea niciun răspuns.
Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.
Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.
Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.
Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.
Fiul său nu înțelegea.
— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?
Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.
Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:
— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?
Ion a răspuns:
— Am văzut.
Bătrânul i-a spus:
— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.
Ion a tăcut mult timp.
Apoi bătrânul a continuat:
— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.
Aceste cuvinte au rămas în inima lui.
Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.
După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.
Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:
Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.
Și fiul și-a spus în inima lui:
„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”
Aceasta este învățătura pildei:
Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.
Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.
❤️🙏[Cristian Diaconița]
Numărul bestiei
Draga Satan,
Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu,Andrea! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.Nu mai sunt cine am fost!In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!
Cu drag,Andrea.
Hainele mele...
Mai știi sentimentul acela, încercat în copilărie sau adolescență, când iubești o haină, din care nu mai ieși, purtând-o tot timpul, dar care la un moment dat îți rămâne mică?
Apoi, într-o zi, cu regret, o lepezi căutând una nouă, mai potrivită, și care să se ridice cât de cât la înălțimea celei pierdute? Iar când o găsești, căldura aceea care-ți înconjoară inima, acel unic sentiment că vei fi iarăși complet, că ai ajuns acasă, - fiind vremelnic plecat din tine - ca și cum spiritul tău și-a găsit din nou cochilia potrivită, fiindcă cea veche, obosită, decolorată și fisurată nu mai era de-ajuns, nu mai era încăpătoare...
Ai crescut mare...
Am rezonat cu multe lucruri văzute în lungul vieții mele... De la tablouri celebre admirate în muzee răcoroase, statui pomenite în cataloage de specialitate ca fiind importante pentru omenire, biserici sau palate minunat făurite, până la lucruri mici, frugale, care îmi umplu viața de zi cu zi: un ceas, un zâmbet oferit pe furiș, un sărut, o șuviță de păr arămiu...
Acum deschid larg ușa dulapului meu ca să văd toate hainele mele din trecut, cele care mi-au rămas mici, fiindcă nu le-am aruncat, ci le-am păstrat cu grijă, să-mi amintesc din când în când cine-am fost, cum am fost... Hainele mele frumoase, luminoase, calde, confortabile...
Oglinda în care mă admir acum, poate că și-a mai pierdut din strălucire, parcă imaginea nu mai e așa de clară, sau poate că mi-a slăbit mie vederea... nu e clar, dar nici nu mai contează: unele haine ale mele din trecut încă îmi vin bine. Sunt tot eu, doar că puțin mai îngăduitor, ca haina asta de acum care îmi vine atât de bine...
- Bună seara... Vă mulțumesc că m-ați purtat până aici.
- Și noi îți mulțumim că ai avut grijă de noi. Ai crescut frumos...
Поддержите Poezii Online
Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 ноября
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 ноября
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 ноября
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 ноября
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 ноября
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 ноября
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 ноября
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 ноября
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 ноября
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 ноября
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.