Calul alb
Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.
Стихи из этой категории
Viața şi Era
Oasele trosnesc
În negura viciului
Se regăsesc păcatele
A lor păcate neiertate .
Fiind doar oameni...
Făcând greșelii
Greșelii la nesfârșit
Ne regăsind a lor cale .
Minciuna devenind un dulce adevăr
Umanitatea dispare încet
O fundătură fără sfârșit...
Căzând a lor capete goale...
A lor suflete reci...
Te îngheață din priviri
Până în măduva oaselor
Iar vorbele...
Vorbele înțepătoare
Ca un venin împrăștie
Aducând ură în suflet
Celor cele reies in cale.
Sufletul împietrit
De al lor colții
Având o față ștearsă...
Devenind al lor prieten.
ÎNTREBĂRI- RĂSPUNSURI (din frânturi de gânduri)
- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.
Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în spaniolă
Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.
Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.
Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere.
Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.
Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.
Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.
La ficción de Roald Dahl en la vida real
El cuento infantil Matilda de Roald Dahl también tiene una pizca de verdad. El retrato de Matilda (con ligeras desviaciones del Matilda reflejado en sus escritos) existe en la vida cotidiana. Esa persona estaba haciendo permutaciones, logaritmos, ecuaciones de no sé qué grado, cálculos a la potencia de 1000 sin usar la función calculadora del teléfono, leyendo desde los 4 años, viendo sus propios intereses y pasiones mientras su hermana mayor se estaba pintando las uñas, y su hermano estaba viendo un partido de fútbol de no sé qué equipo argentino, si su padre la subestimaba, untaba el forro de la campera que más usaba con antitranspirante roll-on, sabía en cuanto tiempo se acabarían todos los cereales de su plato, también sabía quién le abastecería y antes de que se acabaran, siempre elegía leche de la misma empresa (porque solo le gustaba esa), también podía saberlo por las miradas cuánto servir para no inundar el mantel, sabía cómo no hacerse reír en los bailes al pisar el pie de su pareja, sabía cuándo iba a llover con mucha mayor precisión que la aplicación AccuWeather, sentía cuando fue rechazada o aceptada por los de lo juro, muchas veces se sintió incomprendida, aunque entendía a todos todo el tiempo, sabía cuáles eran los motivos y miedos de todos, sabía no dejarse inferior, sabía luchar por sus derechos. , por la justicia y la verdad. Para ella, siempre importó lo que era justo. Siempre ha sido una persona tranquila y con los pies en la tierra, pero igualmente divertida. Cantando el esfuerzo de todos, nadie quedó agraviado ni ignorado.
Vio las intenciones de cada uno, lo que anima a cada hombre, lo que le vigoriza, lo que le deprime o le cansa. Sabía en quién confiar y quién la habría decepcionado en una situación más compleja. Cam casi podía imaginar qué esperar de cada uno, cómo reaccionarían, qué los haría cooperar o rechazar la idea de cooperación, cómo hablarían con cada uno individualmente. Nadie podía sorprenderla con nada, ella conocía la mayoría de las situaciones que podían surgir en el camino.
Podía ver la belleza natural de las personas, no la belleza artificial, que se maquillaban, que se pintaban los labios, que se creaban un volumen abundante en el pelo o que estaban en el gimnasio trabajando en todos sus grupos de músculos. No, nada de eso, ella apreciaba a las personas por lo que eran, no por lo que querían parecer. No necesitaba cosméticos innecesarios, la naturalidad era lo más real, por eso era hermosa. Lo más especial de ella era el hecho de que valoraba a las personas por lo que eran, no necesariamente por lo que ofrecerían o demostrarían. Todo esto sucedió porque veía a las personas desde todas las perspectivas, absorbía sus miradas, las leía como si leyera novelas. Estaba ansiosa por observar los detalles de la personalidad de cada persona, por sacar lo mejor de cada uno, así como una abeja recoge el polen de las flores para procesarlo y convertirlo en miel.
Al mismo tiempo, fue modesta, se dio cuenta de lo que podía hacer y lo que no. Nunca pensó ni por un momento que podría hacerlo todo ella sola. Él conocía sus límites. Entendió que hay situaciones en las que también necesita consultar con sus conocidos para dar su opinión y actuar con conocimiento del caso.
Tenía una apreciación muy fina y cuidadosa de las consecuencias de sus propias acciones y de cómo podrían afectar a quienes lo rodeaban.
El personaje del libro de Roald Dahl podría encontrar su equivalente moderno en nada menos que Cecilia.
DANIEL PART. 5
Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din
sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.
Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?
Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?
Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea
câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau
pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac
acum cu ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum
gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la
asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.
Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul Horincea că se
clatină când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală până la noi acasă ,ca să nu mai
fim nevoiți să scoatem cu greu cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa
mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș construi un spital micuț ,
sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii din sat ,deoarece nu avem nici doctor nici farmacie.
O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.
Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !
Ce bine ar suna așa :-Fundația Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .
Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi îl
necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți
oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt
harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba satul și de fericiți
ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!
Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau
altcineva i-am plimba pe cei cae vor să vadă de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul care
curge lin la vale ,cu sălciile plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile
aurii de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !
Și câte ,și câte și câte gânduri nu-mi trec prin minte...
.
Campionat de strănutat în suedeză
Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!
Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!
Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...
Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...
Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.
Deja facem progrese!
Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții.
Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.
Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!
Nysningsmästerskap
Mina damer och herrar, idag är vi arrangörer av ett spektakulärt evenemang, vi träffade alla i Ulaanbaatar, den vackraste staden i Mongoliet, som har beslutat att arrangera ett mästerskap lite utöver det vanliga i år, det handlar om den internationella nysningen mästerskap. Konkurrenter från hela världen samlades för att visa att de kan, att de har talang och vet hur man använder den. Utan vidare, låt oss komma igång!
Tävlande #1 förbereder sig för att nysa, andas in, andas ut, andas ut, andas ut och nyser! Mamulica... ja vilken nysning hördes det halvvägs genom stadion. bravo!
Tävlande nummer 2 tog en nys av peppar från den guldklädda saltkaren, tårarna rann nerför näsan, jag har en känsla av att det kommer att bli något extremt melodiöst. Och nysa...! Han nysade så hårt, man kunde inte ens höra det... även katter nyser hårdare... behöver fortfarande öva...
Tävlande nummer 3 är också en professionell dykare, och vet hur länge han ska hålla andan för att nysa perfekt. Vi förbereder oss för att lyssna på honom. Det utspelar sig. Och det här är en lysande nysning. Mycket bra! Det hördes även på de närliggande slätterna i Mongoliet...
Tävlande #4 hävdar att han har nysningar i blodet. Som liten nysade han från ambrosia och fruktträd, och med tiden blev han en expert. Nu nyser han också. Vilken nysning den här gången också...det upptäcktes av en satellit som tillhandahåller internet på planeten jorden.
Vi gör redan framsteg!
Tävling nummer 5 har specialiserade studier på sådant. Hon övade också på egen hand genom att nysa på bröllop, utomhusfester, födelsedagar, nyår med vänner och så vidare... Börjar, förbereder, nyser...perfekt 10! Den här gången togs den emot av en satellit från månen. Morgan Freemans astrofysiska berättelse med syremolekyler som förhindrar utbredningen av ljud i universum är inte riktigt vettigt när det gäller denna tävling.
Följande konkurrenter lyckades imponera ännu mer på oss med intensiteten i de ljud som producerades. Det fanns människor som nysade så högt att ljudet också togs emot av Venus och Merkurius satelliter. Proffs kunde bara glädja oss en gång i livet med resultatet av deras hårda arbete.
Av 1000 deltagare som lyssnade på och utvärderade var det bara en som vann topppriset, nämligen både ett sjöhus på Maldiverna och en toppmodern epilator. Vinnaren är norsk till sitt ursprung och en inspirationskälla för alla som planerar att delta och träna inför ett mästerskap! Grattis!
A Doua Mare Revelație - Călătoria Sufletului meu în afara Trupului meu
În noaptea de 25 Decembrie 1995, cam în jurul orei 03:30 în sufragerie, când eu dormeam singur în pat pe partea stângă, am simțit că Sufletul meu iese din Trupul meu prin basculare la verticală în dreptul tălpilor Trupului meu de unde brusc am ajuns în mijlocul sufragerie și prvind spre ușa cu geam a sufrageriei am vrut să mă duc în holul de intrare a apartamentului încercând să fac pași, dar am observat că nu era necesar să fac pași și astfel am plutit la cam 10 cm de la podea, am trecut prin ușa cu geam a sufrageriei apoi am trecut doar cu jumătate din Sufletul meu prin ușa apartamentului și fiindu-mi teamă să nu mă întâlnesc cu vreun om am reintrat în hol.
După acea fiind cu spatele la ușa cu geam a sufrageriei, brusc Sufletul meu a schimbat direcția de deplasre la 180 de grade sexagesimale și astfel am plutit trecând prin ușă și m-am oprit mai întâi în dreptul patului unde se afla trupul meu simțind o oarecare greutate și un fel de silă, după care am plutit spre patul în care dormea pe partea dreaptă soția mea și înclinându-mă spre ea am început să-i spun cu cu glas din ce în ce mai tare de "Iartă-mă!Iartă-mă!Iartă-mă!", după care crezând că voi deranja toți vecinii mei de bloc brusc am ajuns în locul unde ajunsese prima oară în sufragerie Sufletul meu și din nou brusc am simțit o rotire de la ștânga la dreapta cu o viteză foarte mare în jurul axei verticale a Sufletului și istantaneu Sufletul meu a ajuns pe tălpile Trupului meu de unde prin basculare la orizontală a reintrat ușor în Trupul meu și imediat m-am trezit și am început să dau cu palmele în spătarul patului părându-mi foarte rău că Sufletul meu a reintrat în Trupul meu.
Acum când scriu aceste rânduri eu retrăiesc aievea această Mare Revelație.
Viața şi Era
Oasele trosnesc
În negura viciului
Se regăsesc păcatele
A lor păcate neiertate .
Fiind doar oameni...
Făcând greșelii
Greșelii la nesfârșit
Ne regăsind a lor cale .
Minciuna devenind un dulce adevăr
Umanitatea dispare încet
O fundătură fără sfârșit...
Căzând a lor capete goale...
A lor suflete reci...
Te îngheață din priviri
Până în măduva oaselor
Iar vorbele...
Vorbele înțepătoare
Ca un venin împrăștie
Aducând ură în suflet
Celor cele reies in cale.
Sufletul împietrit
De al lor colții
Având o față ștearsă...
Devenind al lor prieten.
ÎNTREBĂRI- RĂSPUNSURI (din frânturi de gânduri)
- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.
Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în spaniolă
Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.
Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.
Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere.
Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.
Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.
Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.
La ficción de Roald Dahl en la vida real
El cuento infantil Matilda de Roald Dahl también tiene una pizca de verdad. El retrato de Matilda (con ligeras desviaciones del Matilda reflejado en sus escritos) existe en la vida cotidiana. Esa persona estaba haciendo permutaciones, logaritmos, ecuaciones de no sé qué grado, cálculos a la potencia de 1000 sin usar la función calculadora del teléfono, leyendo desde los 4 años, viendo sus propios intereses y pasiones mientras su hermana mayor se estaba pintando las uñas, y su hermano estaba viendo un partido de fútbol de no sé qué equipo argentino, si su padre la subestimaba, untaba el forro de la campera que más usaba con antitranspirante roll-on, sabía en cuanto tiempo se acabarían todos los cereales de su plato, también sabía quién le abastecería y antes de que se acabaran, siempre elegía leche de la misma empresa (porque solo le gustaba esa), también podía saberlo por las miradas cuánto servir para no inundar el mantel, sabía cómo no hacerse reír en los bailes al pisar el pie de su pareja, sabía cuándo iba a llover con mucha mayor precisión que la aplicación AccuWeather, sentía cuando fue rechazada o aceptada por los de lo juro, muchas veces se sintió incomprendida, aunque entendía a todos todo el tiempo, sabía cuáles eran los motivos y miedos de todos, sabía no dejarse inferior, sabía luchar por sus derechos. , por la justicia y la verdad. Para ella, siempre importó lo que era justo. Siempre ha sido una persona tranquila y con los pies en la tierra, pero igualmente divertida. Cantando el esfuerzo de todos, nadie quedó agraviado ni ignorado.
Vio las intenciones de cada uno, lo que anima a cada hombre, lo que le vigoriza, lo que le deprime o le cansa. Sabía en quién confiar y quién la habría decepcionado en una situación más compleja. Cam casi podía imaginar qué esperar de cada uno, cómo reaccionarían, qué los haría cooperar o rechazar la idea de cooperación, cómo hablarían con cada uno individualmente. Nadie podía sorprenderla con nada, ella conocía la mayoría de las situaciones que podían surgir en el camino.
Podía ver la belleza natural de las personas, no la belleza artificial, que se maquillaban, que se pintaban los labios, que se creaban un volumen abundante en el pelo o que estaban en el gimnasio trabajando en todos sus grupos de músculos. No, nada de eso, ella apreciaba a las personas por lo que eran, no por lo que querían parecer. No necesitaba cosméticos innecesarios, la naturalidad era lo más real, por eso era hermosa. Lo más especial de ella era el hecho de que valoraba a las personas por lo que eran, no necesariamente por lo que ofrecerían o demostrarían. Todo esto sucedió porque veía a las personas desde todas las perspectivas, absorbía sus miradas, las leía como si leyera novelas. Estaba ansiosa por observar los detalles de la personalidad de cada persona, por sacar lo mejor de cada uno, así como una abeja recoge el polen de las flores para procesarlo y convertirlo en miel.
Al mismo tiempo, fue modesta, se dio cuenta de lo que podía hacer y lo que no. Nunca pensó ni por un momento que podría hacerlo todo ella sola. Él conocía sus límites. Entendió que hay situaciones en las que también necesita consultar con sus conocidos para dar su opinión y actuar con conocimiento del caso.
Tenía una apreciación muy fina y cuidadosa de las consecuencias de sus propias acciones y de cómo podrían afectar a quienes lo rodeaban.
El personaje del libro de Roald Dahl podría encontrar su equivalente moderno en nada menos que Cecilia.
DANIEL PART. 5
Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din
sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.
Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?
Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?
Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea
câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau
pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac
acum cu ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum
gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la
asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.
Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul Horincea că se
clatină când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală până la noi acasă ,ca să nu mai
fim nevoiți să scoatem cu greu cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa
mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș construi un spital micuț ,
sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii din sat ,deoarece nu avem nici doctor nici farmacie.
O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.
Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !
Ce bine ar suna așa :-Fundația Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .
Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi îl
necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți
oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt
harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba satul și de fericiți
ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!
Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau
altcineva i-am plimba pe cei cae vor să vadă de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul care
curge lin la vale ,cu sălciile plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile
aurii de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !
Și câte ,și câte și câte gânduri nu-mi trec prin minte...
.
Campionat de strănutat în suedeză
Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!
Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!
Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...
Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...
Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.
Deja facem progrese!
Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții.
Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.
Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!
Nysningsmästerskap
Mina damer och herrar, idag är vi arrangörer av ett spektakulärt evenemang, vi träffade alla i Ulaanbaatar, den vackraste staden i Mongoliet, som har beslutat att arrangera ett mästerskap lite utöver det vanliga i år, det handlar om den internationella nysningen mästerskap. Konkurrenter från hela världen samlades för att visa att de kan, att de har talang och vet hur man använder den. Utan vidare, låt oss komma igång!
Tävlande #1 förbereder sig för att nysa, andas in, andas ut, andas ut, andas ut och nyser! Mamulica... ja vilken nysning hördes det halvvägs genom stadion. bravo!
Tävlande nummer 2 tog en nys av peppar från den guldklädda saltkaren, tårarna rann nerför näsan, jag har en känsla av att det kommer att bli något extremt melodiöst. Och nysa...! Han nysade så hårt, man kunde inte ens höra det... även katter nyser hårdare... behöver fortfarande öva...
Tävlande nummer 3 är också en professionell dykare, och vet hur länge han ska hålla andan för att nysa perfekt. Vi förbereder oss för att lyssna på honom. Det utspelar sig. Och det här är en lysande nysning. Mycket bra! Det hördes även på de närliggande slätterna i Mongoliet...
Tävlande #4 hävdar att han har nysningar i blodet. Som liten nysade han från ambrosia och fruktträd, och med tiden blev han en expert. Nu nyser han också. Vilken nysning den här gången också...det upptäcktes av en satellit som tillhandahåller internet på planeten jorden.
Vi gör redan framsteg!
Tävling nummer 5 har specialiserade studier på sådant. Hon övade också på egen hand genom att nysa på bröllop, utomhusfester, födelsedagar, nyår med vänner och så vidare... Börjar, förbereder, nyser...perfekt 10! Den här gången togs den emot av en satellit från månen. Morgan Freemans astrofysiska berättelse med syremolekyler som förhindrar utbredningen av ljud i universum är inte riktigt vettigt när det gäller denna tävling.
Följande konkurrenter lyckades imponera ännu mer på oss med intensiteten i de ljud som producerades. Det fanns människor som nysade så högt att ljudet också togs emot av Venus och Merkurius satelliter. Proffs kunde bara glädja oss en gång i livet med resultatet av deras hårda arbete.
Av 1000 deltagare som lyssnade på och utvärderade var det bara en som vann topppriset, nämligen både ett sjöhus på Maldiverna och en toppmodern epilator. Vinnaren är norsk till sitt ursprung och en inspirationskälla för alla som planerar att delta och träna inför ett mästerskap! Grattis!
A Doua Mare Revelație - Călătoria Sufletului meu în afara Trupului meu
În noaptea de 25 Decembrie 1995, cam în jurul orei 03:30 în sufragerie, când eu dormeam singur în pat pe partea stângă, am simțit că Sufletul meu iese din Trupul meu prin basculare la verticală în dreptul tălpilor Trupului meu de unde brusc am ajuns în mijlocul sufragerie și prvind spre ușa cu geam a sufrageriei am vrut să mă duc în holul de intrare a apartamentului încercând să fac pași, dar am observat că nu era necesar să fac pași și astfel am plutit la cam 10 cm de la podea, am trecut prin ușa cu geam a sufrageriei apoi am trecut doar cu jumătate din Sufletul meu prin ușa apartamentului și fiindu-mi teamă să nu mă întâlnesc cu vreun om am reintrat în hol.
După acea fiind cu spatele la ușa cu geam a sufrageriei, brusc Sufletul meu a schimbat direcția de deplasre la 180 de grade sexagesimale și astfel am plutit trecând prin ușă și m-am oprit mai întâi în dreptul patului unde se afla trupul meu simțind o oarecare greutate și un fel de silă, după care am plutit spre patul în care dormea pe partea dreaptă soția mea și înclinându-mă spre ea am început să-i spun cu cu glas din ce în ce mai tare de "Iartă-mă!Iartă-mă!Iartă-mă!", după care crezând că voi deranja toți vecinii mei de bloc brusc am ajuns în locul unde ajunsese prima oară în sufragerie Sufletul meu și din nou brusc am simțit o rotire de la ștânga la dreapta cu o viteză foarte mare în jurul axei verticale a Sufletului și istantaneu Sufletul meu a ajuns pe tălpile Trupului meu de unde prin basculare la orizontală a reintrat ușor în Trupul meu și imediat m-am trezit și am început să dau cu palmele în spătarul patului părându-mi foarte rău că Sufletul meu a reintrat în Trupul meu.
Acum când scriu aceste rânduri eu retrăiesc aievea această Mare Revelație.
Другие стихотворения автора
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 13. Fata cu coroniță
13. Fata cu coroniță
Gabriel ajunse înapoi în spital odată cu lăsarea întunericului. În curte, tanti Crina alunga pacientele de pe alei cu bățul ei. De când fusese readusă la viață, comportamentul ei se schimbase radical. Devenise un ajutor de nădejde pentru asistente.
— Hai, că vă mănâncă lupul păsărica.
— Babo, te așteaptă Făt Frumos în pat!
La vederea doctorului, tanti Crina își abandonă misiunea în plină desfășurare și se repezi spre salonul-debara. Primul impuls al lui Gabriel era să o urmeze, apoi se răzgândi și se opri în mijlocul curții. Privirea i se opri asupra unei bănci pe care o doamnă așezase o pătură groasă și care strângea în brațe o copilă. O recunoscu pe pacienta care ceruse o coroniță din spice de grâu. Era, cel mai probabil, în brațele mamei sale. Trunchiul copilei părea un pendul care măsura eternitatea indiferent la mângâierile doamnei ce încerca să o stăpânească și din gura căreia se revărsau cuvinte de iubire.
— Cati, scumpa mea, noi te iubim și dacă nu ești premiantă.
— Am primit coronița, mami? Unde este coronița?
— Este acasă. Te așteaptă să te întorci.
Un hârâit strident răsări ca din senin din gâtlejul fetei.
— Nu mă mai mințiți!
— Nu te mint! Tu ai luat coronița! Ce ai pățit? Ești răcită?
Cati nu răspunse la întrebare.
— Spune-mi cum arată. Este din spice de grâu?
— Este galbenă ca și culoarea părului tău frumos. Dar, Cati, liniștea ta este mai presus de școală.
— Nu pot. Eu trebuie să iau mereu coronița.
Doctorul Gabriel se apropie de bancă și se adresă mamei:
— Sunt doctorul Gabriel, medic rezident în spital. Pot să mă așez?
— Desigur, domnule doctor, răspunse oarecum încurcată doamna încercând să-și strângă și mai mult în brațe fiica, parcă pentru a-i face loc pe bancă.
Gabriel se așeză și rămase câteva minute bune tăcut privind balansul copilei și încercările mamei de a liniști comportamentul fetei. Ori de câte ori doamna îi oprea trunchiul din acest du-te-vino neîntrerupt, picioarele copilei preluau automat neliniștea minții zbătându-se. Din când în când un sunet ascuțit însoțea mișcările pacientei.
— Lăsați, vă rog, fetița liberă!
Cati se desprinse din brațele mamei ei și se ridică în picioare gata să se întoarcă în salon. Ticul dispăru pe moment dar Gabriel putu să mai perceapă acel sunet straniu pe care fata încercă să-l ascundă cu un tușit scurt, forțat.
— Cred că a răcit, adăugă mama ei ștergându-și ochii din care câteva lacrimi scăpaseră de sub control.
— Fetița dumneavoastră nu este răcită, doamnă. Spuneți-mi vă rog ce s-a întâmplat de fapt. Vă rog să veniți cu mine. Eu sunt de gardă în această noapte. Dacă nu vă supărați mă interesează cazul fetiței dumneavoastră. Sunteți mama ei, nu-i așa?
— De fapt, îi sunt mamă vitregă. Mama ei a murit când era mică. M-am căsătorit cu tatăl ei acum doi ani. Eu nu pot avea copii. Este ca și copilul meu.
— Să înțeleg că până în urmă cu doi ani a fost crescută doar de tatăl ei. Unde este tatăl ei?
— Mă așteaptă în mașină. Știți, se simte vinovat. Totul a pornit de la o ceartă. A certat-o pentru că nu a luat premiu anul trecut.
— Doamnă, vă rog să-l aduceți și pe soțul dumnea-voastră în camera de gardă.
Gabriel se îndreptă spre cabinetul asistentelor de unde luă dosarul tinerei paciente. Câteva minute mai târziu, părinții fetei așteptau cu emoție verdictul doctorului, care încă mai răsfoia dosarul medical. Îl închise și îi privi intens pe cei doi. Erau speriați și înfricoșați la gândul că tânărul doctor nu va face decât să confirme concluziile pe care le auziseră de la doctorul curant. Urma ca fetița lor, la numai 13 ani, să fie internată pentru o perioadă lungă de timp într-o altă secție psihiatrică pentru copii. Așteptau din zi în zi hârtiile de transfer.
— Nu am să vă rog să repetați ceea ce deja ați spus doctorului Mihai. Vreau să vă întreb un singur lucru și vă rog să faceți un efort pentru a-mi da un răspuns exact. Zgomotul acela pe care Cati l-a făcut în această seară, pe bancă, l-ați mai auzit?
— Ce zgomot, întrebă nedumerit tatăl fetiței.
— Când era răcită avea dificultăți să respire și atunci a mai scos astfel de sunete.
— Doar sunete? Niciodată cuvinte fără legătură între ele? reluă doctorul Gabriel.
Doamna se foi pe scaun, oarecum încurcată. Privi spre soțul ei întrebător.
— Fiica mea nu este nebună. Chiar dacă vorbea uneori fără sens. Să știți că nu poate fi nebună. Probabil erau doar gânduri de-ale ei. Cuvinte care sigur însemnau ceva pentru ea.
— Sunt de acord. Fiica dumneavoastră nu este nebună, dar este bolnavă. Are o boală psihică pe care va trebui să o tratați în mijlocul familiei, nu la un spital.
— Dar doctorul Mihai ne-a spus altceva.
— Mâine voi prezenta concluziile mele comisiei. Doctorul Mihai nu a auzit-o pe Cati scoțând acele sunete și nu i-ați spus nimic despre cuvintele acelea fără sens pe care fetița dumneavoastră le spunea involuntar.
— Chiar credeți că o vom primi acasă.
— Sunt convins, dar nu vreau să decid singur. Va trebui să faceți anumite schimbări în viața dumneavoastră.
— Cum adică?
— Pentru început trebuie să schimbați școala la care învață. Poate chiar să vă mutați în altă localitate, în altă casă.
— Ce diagnostic îi puneți fetiţei noastre?
— O să aflați mâine când o să o luați pe Cati acasă. Pot să vă spun doar că pe măsură ce va crește, dacă o ajutați, Cati se va face bine.
În privirile lor doctorul Gabriel putu să citească atât sămânța speranței cât și a îndoielii. Îi conduse până la poarta spitalului și, la întoarcere, intră în salonul fetiței. Cu capul ascuns sub pernă, fetița plângea. Alături tanti Crina încerca să o liniștească.
— Cati, mâine vei pleca acasă.
— Dar, râd de mine. Nu vreau să mă întorc. Și nu o să primesc niciodată coronița pentru că am ticuri și vorbesc singură.
— Acest lucru nu o să se întâmple. Am vorbit cu părinții tăi. Vei merge la altă școală, unde copii te vor ajuta să te faci bine. Știu că nu ai luat coronița doar pentru că profesoara ta se temea că se face de râs. Că vei avea ticuri pe scenă. Și mai știu că sigur tu ai meritat coronița.
— Dumneavoastră mă credeți?
— Te cred, Cati.
Se lăsă un moment de tăcere, după care copila adăugă cu glasul stins:
— Tata nu m-a crezut!
— Tatăl tău te iubește, Cati, dar părinții tăi nu erau pregătiți să accepte că poți avea probleme de sănătate. Și tu și ei trebuie să doriți să treceți împreună peste această problemă. Pe măsură ce vei crește, cu ajutorul lor, ticurile tale vor dispărea.
Doctorul Gabriel completă în dosarul medical noile simptome pe care le observase și mărturisirea părinților, după care adăugă propunerea lui pentru diagnostic: sindromul Gilles de la Tourette. Va sugera îngrijirea la domiciliu în condiții de informare a părinților și a școlii asupra conduitei necesare pentru această boală. Mulțumit, închise dosarul și se îndreptă spre salonul-debara.
Dimineața, asistenta șefă îl întâmpină în ușă pe doctorul Gabriel.
— Ce ai făcut, doctore? E scandal mare! Doctorul Mihai refuză să semneze externarea tinerei. El a propus transferul la spitalul din Sibiu.
— Nu am făcut decât să completez istoricul bolii în cazul tinerei cu observațiile mele și să propun un diagnostic.
— Nu era pacienta ta.
— Toți bolnavii sunt pacienții medicului de gardă.
— Corect. Dar nu se procedează așa. Există o cutumă.
— Mai întâi există interesul bolnavului.
— Mai ai multe de învățat.
— Am venit aici să învăț.
— Nu cumva te străduiești să dai tu lecții?
— Nu m-ar supăra, dacă pot fi de folos.
— Ești prea arogant pentru un doctor fără experiență.
— Am picioarele pe pământ.
— Să vedem pe unde o să plutești la raportul de gardă.
— Oricum, mulțumesc pentru avertisment.
Intrară amândoi în sală. Murmurele se opriră. Fiecare se întreba cum va începe războiul. Doctorul Mihai continua să întârzie. Era cel îndreptățit să-l pună la punct pe acest parvenit cu aere de București, dar fiecare ardea de nerăbdare să-și pună propria amprentă pe capacul sicriului în care îl vor înfunda pentru totdeauna. Un atac direct ar fi fost recomandat, dar e mai ușor să scoți jăratecul din foc cu mâna altcuiva.
— Doamnă asistentă șefă, mă întreb dacă atât de priceputul doctor Gabriel a fost informat de regulile acestui spital? apăru o întrebare dintr-un colț al încăperii.
Înainte ca Doamna să schițeze un răspuns, doctorul Gabriel ripostă.
— Cred că ar fi cazul să fiu examinat în această privință. De ce nu ne-am examina reciproc? Dumnea-voastră mă examinați pe teme administrative iar eu pe teme medicale. Batem palma?
Se lăsă un moment de tăcere, dar nu pentru că această nouă provocare nu ar fi găsit răspunsul potrivit ci pentru că în ușa încăperii se oprise de câteva momente doctorița Zamfirescu, iar în spatele ei zâmbea satisfăcut chiar doctorul Mihai.
— Puțină reținere ar fi potrivită, se auzi glasul doctoriței.
Intră în încăpere și se așeză la masă.
— Doctore Gabriel, suntem gata să ascultăm raportul, dar înainte de toate vreau să anunț că în urma celor petrecute va fi administrată o sancțiune.
Doctorul Mihai își roti triumfător privirea peste întreaga sală.
— Sunt de acord. Se impune o secțiune, rosti el din vârful buzelor.
— Așadar, ascultăm, doctore. Și te rog să fii scurt.
Spre uimirea tuturor, doctorul Gabriel se referi doar la tratamentele curente și succint la pacienta din salonul-debara. Raportul lui a fost cât se poate de schematic, așa cum se întâmpla în zilele fără un istoric aparte, o însumare a activităților de tratament.
— Doar atât? Și incidentul? se grăbi să-l preseze doctorul Mihai.
— Care incident?
— Cum care incident? replică nervos doctorul ridicând dosarul tinerei paciente; apoi continuă. Domnişoara Cati este pacienta mea și nu aveați voie să o consultați în lipsa unei crize.
— De fapt, nu am consultat-o. Am discutat cu părinții ei.
— Care părinți? Nu are decât mamă.
— Tocmai, că nu are mamă. Are doar tată. Un tată extrem de exigent care a făcut greșeala să o suprasolicite într-o perioadă de criză, agravându-i starea de sănătate.
— Este o minciună. Eu personal am vorbit cu mama ei. A venit mereu singură la mine. Nu a pomenit nimic despre un tată.
— Poate nu ați întrebat. Doamna este mama ei vitregă. Tatăl ei se simte prea vinovat și nu suportă să o știe aici.
Se lăsă tăcerea în sală. Doctorul Mihai scăpă dosarul din mână și se așeză tăcut pe scaun. O asigurase pe doctorița Zamfirescu de faptul că dosarul fetei era absolut complet. Nu putea să-și închipuie cum o mamă vitregă poate fi atât de atașată de un copil care nu este al ei și pe deasupra și nebun. Știa bine că era datoria lui să exploreze în amănunt situația familială a fetei. O voce din sală rupse liniștea descurajantă vrând parcă să arunce în calea dezastrului o mică pietricică, doar, doar va reuși să răstoarne situația.
— Și cum ți-au picat ție aceste informații? Așa din cer?
— Se numește abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială, adăugă doctorul Gabriel cu un aer superior. După care continuă, zâmbind.
— De fapt a fost o pură întâmplare.
Doctorița Zamfirescu luă dosarul din fața doctorului Mihai. Parcurse cele scrise în seara precedentă și se ridică.
— La ora 11 comisia se va întruni pentru deliberări. Până atunci doctorul Mihai va completa dosarul.
Apoi adăugă mai apăsat.
— Vreau un dosar complet, doctore. Iar doctorul Gabriel va redacta pentru familie recomandările necesare pentru psihoeducație. Pentru depășirea atribuțiilor doctorul Gabriel nu va mai avea dreptul la serviciul de gardă pe luna în curs și în luna următoare.
Un murmur de nemulțumire cuprinse întreaga sală. Cei loviți erau medicii care se înghesuiau să-l roage pe doctorul Gabriel să le țină locul când erau de gardă.
În curtea scăldată de un soare primăvăratic pacientele așteptau cu nerăbdare evenimentul cel mare. Parcă dintr-o dată zidurile ce țineau prizoniere propriile lor trăiri se dărâmaseră și în lumea atât de îngustă se năpustise o nouă stare pe care o izgoniseră până atunci. Libertatea. Una de-a lor va gusta iar libertatea. Odată cu ieșirea tinerei pe poarta spitalului evadau și visele lor. Era de ajuns o atingere, o vorbă sau o privire schimbată cu cea care va pleca și închipuirea va zămisli un alt cer, un cer sub care zilele și nopțile puteau să bucure și să doară. Stăteau în șir pregătite să vadă și să simtă ceva ce devenise mai presus de boală. Speranța! Stăteau să se hrănească cu speranță. Cati ieși de la comisie însoțită de mama ei. Pe chipul ei puteai citi nesiguranța. Și-a dorit atât de mult să plece iar acum simțea că aici, lângă aceste ființe cuprinse de un zbucium continuu, ar fi mai în siguranță decât acolo unde lumea te iscodește doar pentru a te judeca. Și, cel mai rău, îi era frică să dea ochii cu tatăl ei. De ce oare a trebuit să-l dezamăgească? Dacă ar fi luat ea premiul?
Toamnă eternă
Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.
Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.
Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.
Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.
Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea
Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.
Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.
— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.
— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.
— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?
— Da, iubito.
— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?
— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.
— Și ai învățat limba lor?
— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.
— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.
— De unde știi?
— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.
— Ești tare deșteaptă, fata mea.
— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.
- Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
- Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?
— Ce anume?
— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?
— Unde ai auzit cuvântul acesta?
— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.
— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.
— Ce înseamnă „mamă”, mamă?
O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.
— Ai auzit de România?
— Nu am auzit. Ce este România?
— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.
— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?
— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.
— Noi mergem în România, mamă?
— Așa este draga mea. Mergem în România.
Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.
În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.
— Sunteți româncă? Vorbiți românește?
— Da, sunt! Dumneavoastră?
— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.
— Ce vă duce în România?
— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.
— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.
Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.
— În România se vorbește mult engleza?
— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.
Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?
Doamna râse și i se adresă foarte convingător.
— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.
Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:
— Asta este limba română?
— Da, mamă. Îți place?
— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?
— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.
— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?
Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:
— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.
La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:
— Peste un kilometru ajungeți la destinație.
Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?
— Mamă, de ce plângi?
Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.
— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.
— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.
— Dar nu mai avem decât foarte puțin.
— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.
— Nu știe.
— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?
Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:
— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.
Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.
— Ați ajuns la destinație.
În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.
— Prietena ta este bolnavă mamă?
— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.
Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.
— Intrăm, mamă?
Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.
— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.
— Pot să iau și clovnul cu noi?
— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.
Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.
— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.
— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?
— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.
— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?
— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?
— Poți. Sunt destule în pădure.
— O să fac un buchet pentru prietena ta.
Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:
— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.
Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.
— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.
Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:
— Mamă, mamă! Unde ești?
Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.
— Ce spui, mamă?
Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.
Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.
— Mamă, sunt eu, fiica ta.
----- SFÂRȘIT ------
Început de toamnă
Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.
Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.
Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.
Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.
Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Am găsit...
Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 13. Fata cu coroniță
13. Fata cu coroniță
Gabriel ajunse înapoi în spital odată cu lăsarea întunericului. În curte, tanti Crina alunga pacientele de pe alei cu bățul ei. De când fusese readusă la viață, comportamentul ei se schimbase radical. Devenise un ajutor de nădejde pentru asistente.
— Hai, că vă mănâncă lupul păsărica.
— Babo, te așteaptă Făt Frumos în pat!
La vederea doctorului, tanti Crina își abandonă misiunea în plină desfășurare și se repezi spre salonul-debara. Primul impuls al lui Gabriel era să o urmeze, apoi se răzgândi și se opri în mijlocul curții. Privirea i se opri asupra unei bănci pe care o doamnă așezase o pătură groasă și care strângea în brațe o copilă. O recunoscu pe pacienta care ceruse o coroniță din spice de grâu. Era, cel mai probabil, în brațele mamei sale. Trunchiul copilei părea un pendul care măsura eternitatea indiferent la mângâierile doamnei ce încerca să o stăpânească și din gura căreia se revărsau cuvinte de iubire.
— Cati, scumpa mea, noi te iubim și dacă nu ești premiantă.
— Am primit coronița, mami? Unde este coronița?
— Este acasă. Te așteaptă să te întorci.
Un hârâit strident răsări ca din senin din gâtlejul fetei.
— Nu mă mai mințiți!
— Nu te mint! Tu ai luat coronița! Ce ai pățit? Ești răcită?
Cati nu răspunse la întrebare.
— Spune-mi cum arată. Este din spice de grâu?
— Este galbenă ca și culoarea părului tău frumos. Dar, Cati, liniștea ta este mai presus de școală.
— Nu pot. Eu trebuie să iau mereu coronița.
Doctorul Gabriel se apropie de bancă și se adresă mamei:
— Sunt doctorul Gabriel, medic rezident în spital. Pot să mă așez?
— Desigur, domnule doctor, răspunse oarecum încurcată doamna încercând să-și strângă și mai mult în brațe fiica, parcă pentru a-i face loc pe bancă.
Gabriel se așeză și rămase câteva minute bune tăcut privind balansul copilei și încercările mamei de a liniști comportamentul fetei. Ori de câte ori doamna îi oprea trunchiul din acest du-te-vino neîntrerupt, picioarele copilei preluau automat neliniștea minții zbătându-se. Din când în când un sunet ascuțit însoțea mișcările pacientei.
— Lăsați, vă rog, fetița liberă!
Cati se desprinse din brațele mamei ei și se ridică în picioare gata să se întoarcă în salon. Ticul dispăru pe moment dar Gabriel putu să mai perceapă acel sunet straniu pe care fata încercă să-l ascundă cu un tușit scurt, forțat.
— Cred că a răcit, adăugă mama ei ștergându-și ochii din care câteva lacrimi scăpaseră de sub control.
— Fetița dumneavoastră nu este răcită, doamnă. Spuneți-mi vă rog ce s-a întâmplat de fapt. Vă rog să veniți cu mine. Eu sunt de gardă în această noapte. Dacă nu vă supărați mă interesează cazul fetiței dumneavoastră. Sunteți mama ei, nu-i așa?
— De fapt, îi sunt mamă vitregă. Mama ei a murit când era mică. M-am căsătorit cu tatăl ei acum doi ani. Eu nu pot avea copii. Este ca și copilul meu.
— Să înțeleg că până în urmă cu doi ani a fost crescută doar de tatăl ei. Unde este tatăl ei?
— Mă așteaptă în mașină. Știți, se simte vinovat. Totul a pornit de la o ceartă. A certat-o pentru că nu a luat premiu anul trecut.
— Doamnă, vă rog să-l aduceți și pe soțul dumnea-voastră în camera de gardă.
Gabriel se îndreptă spre cabinetul asistentelor de unde luă dosarul tinerei paciente. Câteva minute mai târziu, părinții fetei așteptau cu emoție verdictul doctorului, care încă mai răsfoia dosarul medical. Îl închise și îi privi intens pe cei doi. Erau speriați și înfricoșați la gândul că tânărul doctor nu va face decât să confirme concluziile pe care le auziseră de la doctorul curant. Urma ca fetița lor, la numai 13 ani, să fie internată pentru o perioadă lungă de timp într-o altă secție psihiatrică pentru copii. Așteptau din zi în zi hârtiile de transfer.
— Nu am să vă rog să repetați ceea ce deja ați spus doctorului Mihai. Vreau să vă întreb un singur lucru și vă rog să faceți un efort pentru a-mi da un răspuns exact. Zgomotul acela pe care Cati l-a făcut în această seară, pe bancă, l-ați mai auzit?
— Ce zgomot, întrebă nedumerit tatăl fetiței.
— Când era răcită avea dificultăți să respire și atunci a mai scos astfel de sunete.
— Doar sunete? Niciodată cuvinte fără legătură între ele? reluă doctorul Gabriel.
Doamna se foi pe scaun, oarecum încurcată. Privi spre soțul ei întrebător.
— Fiica mea nu este nebună. Chiar dacă vorbea uneori fără sens. Să știți că nu poate fi nebună. Probabil erau doar gânduri de-ale ei. Cuvinte care sigur însemnau ceva pentru ea.
— Sunt de acord. Fiica dumneavoastră nu este nebună, dar este bolnavă. Are o boală psihică pe care va trebui să o tratați în mijlocul familiei, nu la un spital.
— Dar doctorul Mihai ne-a spus altceva.
— Mâine voi prezenta concluziile mele comisiei. Doctorul Mihai nu a auzit-o pe Cati scoțând acele sunete și nu i-ați spus nimic despre cuvintele acelea fără sens pe care fetița dumneavoastră le spunea involuntar.
— Chiar credeți că o vom primi acasă.
— Sunt convins, dar nu vreau să decid singur. Va trebui să faceți anumite schimbări în viața dumneavoastră.
— Cum adică?
— Pentru început trebuie să schimbați școala la care învață. Poate chiar să vă mutați în altă localitate, în altă casă.
— Ce diagnostic îi puneți fetiţei noastre?
— O să aflați mâine când o să o luați pe Cati acasă. Pot să vă spun doar că pe măsură ce va crește, dacă o ajutați, Cati se va face bine.
În privirile lor doctorul Gabriel putu să citească atât sămânța speranței cât și a îndoielii. Îi conduse până la poarta spitalului și, la întoarcere, intră în salonul fetiței. Cu capul ascuns sub pernă, fetița plângea. Alături tanti Crina încerca să o liniștească.
— Cati, mâine vei pleca acasă.
— Dar, râd de mine. Nu vreau să mă întorc. Și nu o să primesc niciodată coronița pentru că am ticuri și vorbesc singură.
— Acest lucru nu o să se întâmple. Am vorbit cu părinții tăi. Vei merge la altă școală, unde copii te vor ajuta să te faci bine. Știu că nu ai luat coronița doar pentru că profesoara ta se temea că se face de râs. Că vei avea ticuri pe scenă. Și mai știu că sigur tu ai meritat coronița.
— Dumneavoastră mă credeți?
— Te cred, Cati.
Se lăsă un moment de tăcere, după care copila adăugă cu glasul stins:
— Tata nu m-a crezut!
— Tatăl tău te iubește, Cati, dar părinții tăi nu erau pregătiți să accepte că poți avea probleme de sănătate. Și tu și ei trebuie să doriți să treceți împreună peste această problemă. Pe măsură ce vei crește, cu ajutorul lor, ticurile tale vor dispărea.
Doctorul Gabriel completă în dosarul medical noile simptome pe care le observase și mărturisirea părinților, după care adăugă propunerea lui pentru diagnostic: sindromul Gilles de la Tourette. Va sugera îngrijirea la domiciliu în condiții de informare a părinților și a școlii asupra conduitei necesare pentru această boală. Mulțumit, închise dosarul și se îndreptă spre salonul-debara.
Dimineața, asistenta șefă îl întâmpină în ușă pe doctorul Gabriel.
— Ce ai făcut, doctore? E scandal mare! Doctorul Mihai refuză să semneze externarea tinerei. El a propus transferul la spitalul din Sibiu.
— Nu am făcut decât să completez istoricul bolii în cazul tinerei cu observațiile mele și să propun un diagnostic.
— Nu era pacienta ta.
— Toți bolnavii sunt pacienții medicului de gardă.
— Corect. Dar nu se procedează așa. Există o cutumă.
— Mai întâi există interesul bolnavului.
— Mai ai multe de învățat.
— Am venit aici să învăț.
— Nu cumva te străduiești să dai tu lecții?
— Nu m-ar supăra, dacă pot fi de folos.
— Ești prea arogant pentru un doctor fără experiență.
— Am picioarele pe pământ.
— Să vedem pe unde o să plutești la raportul de gardă.
— Oricum, mulțumesc pentru avertisment.
Intrară amândoi în sală. Murmurele se opriră. Fiecare se întreba cum va începe războiul. Doctorul Mihai continua să întârzie. Era cel îndreptățit să-l pună la punct pe acest parvenit cu aere de București, dar fiecare ardea de nerăbdare să-și pună propria amprentă pe capacul sicriului în care îl vor înfunda pentru totdeauna. Un atac direct ar fi fost recomandat, dar e mai ușor să scoți jăratecul din foc cu mâna altcuiva.
— Doamnă asistentă șefă, mă întreb dacă atât de priceputul doctor Gabriel a fost informat de regulile acestui spital? apăru o întrebare dintr-un colț al încăperii.
Înainte ca Doamna să schițeze un răspuns, doctorul Gabriel ripostă.
— Cred că ar fi cazul să fiu examinat în această privință. De ce nu ne-am examina reciproc? Dumnea-voastră mă examinați pe teme administrative iar eu pe teme medicale. Batem palma?
Se lăsă un moment de tăcere, dar nu pentru că această nouă provocare nu ar fi găsit răspunsul potrivit ci pentru că în ușa încăperii se oprise de câteva momente doctorița Zamfirescu, iar în spatele ei zâmbea satisfăcut chiar doctorul Mihai.
— Puțină reținere ar fi potrivită, se auzi glasul doctoriței.
Intră în încăpere și se așeză la masă.
— Doctore Gabriel, suntem gata să ascultăm raportul, dar înainte de toate vreau să anunț că în urma celor petrecute va fi administrată o sancțiune.
Doctorul Mihai își roti triumfător privirea peste întreaga sală.
— Sunt de acord. Se impune o secțiune, rosti el din vârful buzelor.
— Așadar, ascultăm, doctore. Și te rog să fii scurt.
Spre uimirea tuturor, doctorul Gabriel se referi doar la tratamentele curente și succint la pacienta din salonul-debara. Raportul lui a fost cât se poate de schematic, așa cum se întâmpla în zilele fără un istoric aparte, o însumare a activităților de tratament.
— Doar atât? Și incidentul? se grăbi să-l preseze doctorul Mihai.
— Care incident?
— Cum care incident? replică nervos doctorul ridicând dosarul tinerei paciente; apoi continuă. Domnişoara Cati este pacienta mea și nu aveați voie să o consultați în lipsa unei crize.
— De fapt, nu am consultat-o. Am discutat cu părinții ei.
— Care părinți? Nu are decât mamă.
— Tocmai, că nu are mamă. Are doar tată. Un tată extrem de exigent care a făcut greșeala să o suprasolicite într-o perioadă de criză, agravându-i starea de sănătate.
— Este o minciună. Eu personal am vorbit cu mama ei. A venit mereu singură la mine. Nu a pomenit nimic despre un tată.
— Poate nu ați întrebat. Doamna este mama ei vitregă. Tatăl ei se simte prea vinovat și nu suportă să o știe aici.
Se lăsă tăcerea în sală. Doctorul Mihai scăpă dosarul din mână și se așeză tăcut pe scaun. O asigurase pe doctorița Zamfirescu de faptul că dosarul fetei era absolut complet. Nu putea să-și închipuie cum o mamă vitregă poate fi atât de atașată de un copil care nu este al ei și pe deasupra și nebun. Știa bine că era datoria lui să exploreze în amănunt situația familială a fetei. O voce din sală rupse liniștea descurajantă vrând parcă să arunce în calea dezastrului o mică pietricică, doar, doar va reuși să răstoarne situația.
— Și cum ți-au picat ție aceste informații? Așa din cer?
— Se numește abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială, adăugă doctorul Gabriel cu un aer superior. După care continuă, zâmbind.
— De fapt a fost o pură întâmplare.
Doctorița Zamfirescu luă dosarul din fața doctorului Mihai. Parcurse cele scrise în seara precedentă și se ridică.
— La ora 11 comisia se va întruni pentru deliberări. Până atunci doctorul Mihai va completa dosarul.
Apoi adăugă mai apăsat.
— Vreau un dosar complet, doctore. Iar doctorul Gabriel va redacta pentru familie recomandările necesare pentru psihoeducație. Pentru depășirea atribuțiilor doctorul Gabriel nu va mai avea dreptul la serviciul de gardă pe luna în curs și în luna următoare.
Un murmur de nemulțumire cuprinse întreaga sală. Cei loviți erau medicii care se înghesuiau să-l roage pe doctorul Gabriel să le țină locul când erau de gardă.
În curtea scăldată de un soare primăvăratic pacientele așteptau cu nerăbdare evenimentul cel mare. Parcă dintr-o dată zidurile ce țineau prizoniere propriile lor trăiri se dărâmaseră și în lumea atât de îngustă se năpustise o nouă stare pe care o izgoniseră până atunci. Libertatea. Una de-a lor va gusta iar libertatea. Odată cu ieșirea tinerei pe poarta spitalului evadau și visele lor. Era de ajuns o atingere, o vorbă sau o privire schimbată cu cea care va pleca și închipuirea va zămisli un alt cer, un cer sub care zilele și nopțile puteau să bucure și să doară. Stăteau în șir pregătite să vadă și să simtă ceva ce devenise mai presus de boală. Speranța! Stăteau să se hrănească cu speranță. Cati ieși de la comisie însoțită de mama ei. Pe chipul ei puteai citi nesiguranța. Și-a dorit atât de mult să plece iar acum simțea că aici, lângă aceste ființe cuprinse de un zbucium continuu, ar fi mai în siguranță decât acolo unde lumea te iscodește doar pentru a te judeca. Și, cel mai rău, îi era frică să dea ochii cu tatăl ei. De ce oare a trebuit să-l dezamăgească? Dacă ar fi luat ea premiul?
Toamnă eternă
Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.
Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.
Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.
Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.
Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea
Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.
Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.
— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.
— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.
— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?
— Da, iubito.
— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?
— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.
— Și ai învățat limba lor?
— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.
— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.
— De unde știi?
— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.
— Ești tare deșteaptă, fata mea.
— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.
- Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
- Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?
— Ce anume?
— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?
— Unde ai auzit cuvântul acesta?
— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.
— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.
— Ce înseamnă „mamă”, mamă?
O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.
— Ai auzit de România?
— Nu am auzit. Ce este România?
— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.
— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?
— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.
— Noi mergem în România, mamă?
— Așa este draga mea. Mergem în România.
Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.
În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.
— Sunteți româncă? Vorbiți românește?
— Da, sunt! Dumneavoastră?
— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.
— Ce vă duce în România?
— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.
— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.
Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.
— În România se vorbește mult engleza?
— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.
Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?
Doamna râse și i se adresă foarte convingător.
— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.
Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:
— Asta este limba română?
— Da, mamă. Îți place?
— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?
— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.
— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?
Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:
— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.
La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:
— Peste un kilometru ajungeți la destinație.
Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?
— Mamă, de ce plângi?
Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.
— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.
— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.
— Dar nu mai avem decât foarte puțin.
— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.
— Nu știe.
— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?
Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:
— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.
Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.
— Ați ajuns la destinație.
În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.
— Prietena ta este bolnavă mamă?
— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.
Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.
— Intrăm, mamă?
Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.
— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.
— Pot să iau și clovnul cu noi?
— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.
Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.
— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.
— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?
— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.
— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?
— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?
— Poți. Sunt destule în pădure.
— O să fac un buchet pentru prietena ta.
Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:
— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.
Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.
— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.
Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:
— Mamă, mamă! Unde ești?
Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.
— Ce spui, mamă?
Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.
Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.
— Mamă, sunt eu, fiica ta.
----- SFÂRȘIT ------
Început de toamnă
Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.
Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.
Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.
Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.
Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Am găsit...
Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit
