Calul alb
Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.
Категория: Проза
Все стихи автора: Craciunas Silviu ![]()
Дата публикации: 31 марта 2024
Timp de citire: ~7 min.
Просмотры: 1102
Другие стихотворения автора
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Picătura
Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.
la televizor
Un copil plânge
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
o bombă sfârtecă un corp
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
doi îndrăgostiți sunt fericiți
la televizor
într-un film alb-negru
schimbă canalul
îmi spune mintea
este o greșeală
fericirea a plecat
și eu îl schimb
micul copil
încă plânge
la televizor
Duete născute din ploi
Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.
Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.
În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.
Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.
Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.
Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 5. Oferită diavolului
5. Oferită diavolului
O umbră se strecură prin tunelul umed de piatră aflat într-o beznă aproape desăvârșită. Dacă gândurile ar putea fi auzite atunci întunericul ar fi fost străpuns de un glas cristalin care pe măsură ce picioarele înaintau număra cu grijă pașii. Era un drum neted, fără obstacole, care cobora pe sub valea Oltului. După 40 de pași, femeia se opri și o sclipire se furișă în întuneric, apoi flacăra unei lămpi reuși să alunge negura cale de un metru înaintea ei. O luă pe un alt braț al tunelului și ieși chiar lângă turn. Un bărbat în uniformă austriacă era căzut jos, inconștient. Îl înveli în haina de blană pe care o purta mereu când se furișa în tunelul părăsit, apoi îl trase spre o ușă ascunsă de crengile înghețate care acopereau zidul exterior al curții. Simți că trupul lui era ceva mai ușor, semn că începuse să-și revină și se sprijinea ușor pe propriile picioare. Doar că starea de somnolență și de apatie indusă de frig îi cuprinsese deja simțurile și nu era deloc conștient de ceea ce i se întâmpla. Așteptă o clipă ca el să-și mai revină, după care înaintă prin întuneric urmând o pantă ce urca ușor. Bărbatul se lăsa condus, pașii lui se târau fără a semăna vreo amintire în subconștientul adormit. Ajunși într-o cameră mai largă din care puteai auzi clipocitul râului curgând pe toate părțile, îl întinse pe un divan vechi, apoi aprinse câteva lumânări în candelabru și înteți focul ce mai păstrase jarul de la ultima ei vizită în ascunzătoare. Se așeză pe jilțul domnesc ascunzându-și trupul și chipul într-o pelerină neagră și așteptă ca omul să se trezească complet din amorțeala generată de frigul care îl cuprinsese. Pe brațul drept sângele se întărise în jurul unui vârf rupt dintr-o sabie turcească adânc înfipt în mână. Primele gemete își făcură apariția în cameră anunțând revenirea la viață a soldatului. Ea se apropie și îi întinse o cană îmbiindu-l să bea. Când încercă să se ridice o durere ascuțită îi cuprinse întreg trupul, iar sângele își reluă curgerea prin rana deschisă. Luă cana și bău cu sete. O senzație de ardere îi cuprinse de îndată gâtul, dar lichidul era deja înghițit, iar mâna insista să mai ia o înghițitură. Ochii îi erau împăienjeniți de durere și cu toată strădania nu reuși să deslușească umbra din care doi ochi îl fixau. Problema lui era dacă căzuse în mâna turcilor sau era printre ai lui. Umbra din fața sa continua doar să-l îmbie să bea fără a scoate o vorbă. Mai luă o înghițitură, cutremurându-se din toată ființa. Mâna îl sili să se întindă din nou. Atunci, își dădu seama că în fața lui era o femeie și cugetul său se mai iniști. De orice neam ar fi, nu o să-i vrea răul. Îl cuprinse din nou toropeala și totul dispăru în întuneric. Crâmpeie de lumină treceau fugare prin fața ochilor ducându-i în minte bucăți de cer, pete de culoare semănate pe un câmp roditor întins la picioarele lui, zâmbete și strigăte fără noimă care îl încurajau de parcă ar fi trebuit să înfăptuiască ceva, iar el nu înțelegea ce anume. Vorbele îi ajungeau sfredelitor în urechi doar atât cât să le simtă prezența și să realizeze că graiul era străin de înțelegerea sa. Apoi întunericul absolut se instaură din nou, alături de o liniște deplină. Își încordă toate simțurile, doar, doar, va reuși să răzbească dincolo de cortina tăcerii. Nimic însă nu tulbura mintea sa. Când renunță să-și mai inspecteze simțurile, un urlet de durere se înșurubă cu dărnicie în trupul său zguduindu-i toate încheieturile. Părea că corpul lui se eliberase dintr-o capcană a morții cu prețul unei dureri nemaitrăite. Întunericul și liniștea se instaurară din nou, iar somnul deveni atotstăpânitor furându-i și ultima fărâmă de împotrivire. Ne abandonăm somnului conștienți că nu mai putem să ne apărăm nici măcar de noi înșine. Fantasmele minții ne sunt tovarăși de drum, iar calea trăirii ne este spionată la tot pasul de vietățile unei lumi de care ne separăm voluntar. Somnul este un abandon al trupului în fața minții, iar trezirea ne este mereu hărăzită ca o mântuire de noi înșine. Ne regăsim corpul cu o veșnică plăcere, bucuroși de reîntâlnirea cu viața. Avem doar câteva clipe de mulțumire, după care nu ne mai rămâne decât să ne inspectăm integritatea trupului. Cam la fel se simțea și el acum când ochii și mintea erau în stare să inspecteze și să prelucreze imaginile care se hotărâseră să fie în sfârșit fidele stării de nemișcare cu care au fost hărăzite să existe. Era o cameră înaltă, cu ferestre nu prea mari, ce dădeau spre pădure. În afară de patul pe care îl simțea primitor sub trupul său, alături de o masă înaltă stăteau în așteptare două scaune cu spătar, iar pe pereți atârnau câteva țesături înrămate. Într-un colț, un dulap închis la culoare completa mobilierul. Dinspre capul patului, cu ochi sclipitori, larg deschiși, se strecura chipul unei femei acoperindu-i cu fața întreaga privire. Părea venită dintr-o altă lume datorită unui zâmbet inexpresiv, pietrificat, ce îi schimonosea fața. Câteva clipe de încrucișare, după care un potop de vorbe din care nu înțelegea nimic.
Se strădui să alunge arătarea care îi obtura privirea, dar simți că mâna îi era legată de pat. Încercă și cu cealaltă mână, dar tot fără rezultat. Un sentiment de teamă îl cuprinse când realiză că era țintuit în pat și orice intenție de a se ridica era sortită eșecului. La zgomotele produse de femeie, ușa se deschise și o tânără se apropie de ei. Femeia care continua să vorbească se retrase făcându-i loc. Privirile lor se întâlniră, o rugă liniștitoare se revărsă din ochii lui. Părea să spună:
— Dezleagă-mă! Nu vă fac niciun rău.
Dar vorbele care îi ieșiră din gură nu semănau deloc cu primele gânduri care îi cuprinseseră privirile câteva clipe mai devreme.
— Unde sunt? Ce-mi faceți?
Fata se dădu înapoi un pas și afișând un zâmbet nevinovat, ridică din umeri.
— Nu înțeleg.
Apoi se apropie de obrazul lui și chipul ei, până atunci liniștit, cuprins de un zâmbet larg, fermecător, se schimonosi aducând tot mai mult cu rânjetul împietrit al bătrânei. Cele două femei se prinseră ca într-un joc în jurul patului, țopăind și legănându-și trupurile. După câteva ture, cea tânără o cuprinse violent în brațe pe cealaltă, forțând-o să se oprească. Urmară câteva clipe de liniște întrerupte doar de zbaterea răsuflărilor celor două femei, după care un plâns nestăpânit invadă camera. Femeile se așezară pe scaune, tânăra o mai strânse în brațe pe tovarășa ei, după care reveni lângă pat. Tăcută, începu să dezlege curelele. Pe măsură ce le desfăcea le așeza pe masă, iar el putea să vadă că păreau special concepute pentru a lega pe cineva și că erau destul de uzate. Se ridică în șezut pe marginea patului. Ar fi vrut să profite și să iasă val vârtej pe ușă dar rămase țintuit locului rotindu-și privirea prin cameră, oprindu-se când asupra bătrânei, când asupra tinerei. Femeia parcă îi ghicise gândurile. Se îndreptă spre ușă și o deschise larg, după care se așeză în spatele scaunului pe care stătea bătrâna, cuprinzându-i umerii. Abia acum, văzându-le una în spatele celeilalte, își dădu seama că cele două erau mamă și fiică. Își privi mâna bandajată, se ridică de pe pat și se îndreptă hotărât spre ușă. Când ajunse în prag, se întoarse spre cele două femei și spuse în română:
— Mulțumesc!
Ușa dădea într-un hol micuț, nu foarte bine izolat de exterior, și simți cum frigul de afară îi redeșteaptă simțurile oarecum adormite cât a zăcut în pat sau cine știe pe unde. Nu își amintea cum a ajuns aici. Ieși în curte, dar nu se îndreptă spre portița abia sprijinită de un gard dărăpănat ci spre pădurea din spatele casei. Copacii fremătau ușor în lumina tot mai slabă a zilei. Zăpada se lăfăia pe crengile întrețesute formând parcă un leagăn, iar din spatele casei puteai distinge zgomotul unei ape iuți curgătoare. Erau arbori obișnuiți, amestecați printre brazi înalți, ale căror trunchiuri groase îți dădeau senzația de trăinicie și siguranță. Simți că din spatele lui se apropiau pașii ușori ai fetei. Așteptă încordat, fără să se întoarcă. Frigul care îi cuprinse spatele se risipi sub căldura corpului cald care i se lipise de trup.
— Vino!
Se lăsă condus în casă. La lumina slabă din cameră o văzu pe mama fetei întinsă în pat. Era legată cu curelele care până nu demult îl ținuseră pe el prizonier. Fata îi întinse o haină de blană veche și îl chemă din nou îndreptându-se spre ușă.
— Vino!
La vederea hainei, frânturi de imagini îi reveniră în minte.
— Să fie oare posibil? Ea este femeia din spatele pelerinei?
Acum, ceea ce i se păruse până nu demult un vis începuse să capete conturul unei realități pe care încerca să o retrăiască. Ar fi vrut să o întrebe, dar puținele cuvinte românești pe care le știa nu-i erau de mare ajutor. O urmă pe tânăra care înainta prin zăpadă cu foarte mare ușurință. În căderea serii i se părea că privește o scenă în care el nici nu exista. Era doar o femeie urmată ascultător de o umbră rătăcită de trup și minte. O umbră care s-a desprins de trecut și de amintiri, iar el, cu toată ființa sa, era pe cale să dea umbrei consistența realității. O realitate ancorată în zorii unei deveniri orfane de drumul întoarcerii.
Tânăra nu părea îngrijorată de amurgul ce cobora stăruitor peste zăpada albă care se întindea neatinsă până departe în câmp. Urma liziera pădurii dinspre care zgomote înfundate, născute în prag de noapte, puteau băga pe oricine în sperieți. Ea înainta fără măcar a arunca o privire spre tufișurile ce foșneau adeseori sub zbaterea nocturnă a unor vietăți. Mergeau de mai bine de o oră și gândul că urmau să se mai și întoarcă era tot mai greu de acceptat. Dar nu se gândea decât că la capătul drumului viața lui va regăsi vadul existențial în care fusese ancorată până nu demult. Doar femeia care îi era alături putea să-l întoarcă acolo unde spera ca mintea lui să regăsească lumea pe care acum o intuia ca pe o nălucă ascunsă de o perdea groasă de fum. Apoi gândurile sale răscoliră alte gânduri care îi năpădiră mintea ca un ecou tremurător ce îi producea frică. O frică de întunericul care simțea că pune stăpânire pe ochii lui. Albul intens se amesteca cu un negru de nepătruns, dâre de obscuritate totală se instalară în fața sa. Urmă o alunecare fără de sfârșit în care el se pierdea de el. Un sâmbure de sentiment îl mai ținea legat de lume. Un sentiment de teamă. Teama că nu se va regăsi vreodată. Apoi viața lui se transformă în nimic. Din nimic ai spune că nu există ieșire, dar dacă nimicul ar exista cu adevărat, atunci nu ar trebui să existe nici intrare în el. Nimicul ar putea fi o stare pe care nu reușim să o identificăm cu un simțământ. De câte ori nu atârnă ființa noastră într-o astfel de suspensie lipsită atât de semnele vieții cât și de eternitatea morții? Suntem suspendați în nimic, suntem sclavii unei trăiri fără ecou în sufletul nostru. Sunt cele mai adânci momente de îndoială pe care mai degrabă le tranzităm inconștienți spre capătul timpului, decât le trăim. Poate că asta este ceea ce simțim atunci. Că am ajuns la capătul timpului. Ne smulgem din dezordinea vieții și ne adunăm trupul și conștientul pentru a-l îngropa într-o singură clipă. O clipă care se rătăcește de timp lăsându-ne trupul atârnat în lumea obiectelor nefolositoare. Căci un trup fără simțământul apartenenței este mai puțin chiar decât un arbore. Nu crește, nu dă roade și nici nu așterne frumosul în jurul lui. Mai mult, el trebuie dăruit pământului sau focului pentru a i se pierde orice urmă. Ajuns la capăt de drum, simțea cum flăcările or să-i înghită trupul ștergând de pe fața pământului acea frântură de existență pe care cu greu și-o mai putea aminti. Asista la propria lui ardere. Căldura deveni de nesuportat și o rază de lumină se avântă în obscuritatea gândurilor sale, dar refuză cu încăpățânare să creadă că timpul lui s-a sfârșit. Sigur, doar sufletul s-a întors în tabără, printre oameni, cu intenția de a le arăta calea spre adevăr. Dar care este oare adevărul? Adevărul este în femeia care continua să se depărteze, fără a privi în urmă, abandonându-l focului, sau în limbuția hoardei de oameni care se holbau spre trupul său arzând, închinând pocale cu băutură înghițită cu atâta aviditate că de îndată scânteieri de nebunie le cuprindeau privirile.
— Pentru baronul Aaron von Pieler!
Cuvintele îi vâjâiau pe la urechi îndepărtând rafalele reci care asaltau copacii din curtea fortului. Deschise ochii și se ridică în picioare. Cu pași șovăielnici se depărtă de focul ce mistuia lemne și patimi spre umbra ce abia se mai zărea dincolo de zidurile pe jumătate dărâmate. Se trezi alergând prin zăpadă. Striga din toate puterile dar nici un sunet nu reuși să spargă liniștea de gheață din jur. Doar ochii continuau să fixeze mogâldeața care se apropia de malul Oltului. Când credea că în sfârșit a ajuns-o, aceasta dispăru fără urmă. Deznădăjduit, se învârti scrutând împrejurimile, apoi se lăsă moale pe zăpadă. Din spatele lui, două brațe puternice îi scuturară trupul. Se întoarse. Alături de el era tânăra fată și un bărbat cu barbă a cărui privire nu era deloc prietenoasă.
— Pleacă! Du-te la oamenii tăi!
Cam asta putea înțelege din vorbele și gesturile bărbatului. Dar el rămase nemișcat căutând cu stăruință privirea fetei. Oare și ea vrea să plec? Retrăi acea clipă în care spatele lui îi simțise căldura trupului. Se ridică în picioare și se așeză hotărât în fața fetei care privea absentă curgerea învolburată a apelor. Îi cuprinse umerii și o sili să-l privească. Ochii ei erau reci, un rictus de zâmbet îngheţat pe obraz ucidea orice urmă de tinerețe. Puteai citi doar suferință. Suferința viitorului care întuneca gândul unei posibile fericiri oferite de prezent.
— Fata asta este nebună. La fel ca maică-sa. Este oferită diavolului.
Dar el nu înțelegea nimic din spusele bărbatului. Îi mângâie fața cu stăruință până când rictusul adânc se topi într-un zâmbet larg ce înfrumuseță chipul.
Iulia închise caietul din care tocmai recitise despre întâmplările prin care baronul Aaron von Pieler ajunsese să se stabilească în Lazaret în urma luptei cu turcii chiar în aceste locuri, pe valea Oltului. De când se mutase în sat, casa aceasta sărăcăcioasă devenise un simbol al regăsirii sale. La început freamătul codrului din spate o speriase dându-i senzația că va fi înghițită de pădure. Se mutase toamna când culorile frunzelor te îmbiau să stai ore întregi sub ramurile liniștite ale pomilor. Mai apoi vântul se înăsprise, plimbările prin pădure dându-i fiori reci. Crengile trosneau amenințător, murmurul liniștitor al apei transformându-se întrun vuiet care îi copleșea ființa. Liniștea revenise odată cu prima zăpadă, zilele păreau desprinse din basm, dar nopțile făceau trupul să tremure la auzul atâtor zgomote prelungite de ecoul pădurii. Într-o astfel de noapte, cu somnul alungat de vocile pădurii, se hotărâse să tragă scrinul vechi de lângă perete. Casa era nelocuită, o închiriase de la proprietarul ei, care stătea în Râmnicu Vâlcea și care o avea moștenire de la bunici. Acesta i-a mărturisit că nu a văzut-o de când era copil și că nu știe ce va găsi acolo, dar este liberă să arunce mobilele care nu-i trebuiau. Din toate piesele, doar în scrin nu reușise să umble, ușile lui fiind împreunate cu un lacăt mare, sigur foarte vechi. Depărtase scrinul din colțul în care își făcuse veacul, atât cât să poată să-și strecoare mâna. Sperase să găsească prin spate o spărtură sau o scândură care să poată fi desprinsă. Cu o cârpă înlăturase pânzele de păianjen și praful adunat în timp. La un moment dat, cârpa se înțepenise în ceva. Își strecurase mâna și găsise în partea de sus un cui de care era agățată o cheie. O luase cu grija de a nu-i cădea și, plină de încredere, o introduse în lacăt. Cheia se potrivise dar încuietoarea nu voise să cedeze. Din sticla de ulei turnase câteva picături în lacăt după care îl zgâlțâise de câteva ori. Încă două încercări și în sfârșit reușise să rotească cheia. Cu o lovitură de ciocan lacătul s-a deschis complet. Așa a găsit caietul scris de baronul Aaron von Pieler. Citind și recitind caietul începuse să-și dorească să retrăiască viața acelei tinere, care, întâmplare sau nu, se numea tot Iulia. Căsuța în care stătea devenise parte din ființa ei, iar nopțile de veghe generate de frică erau acum doar amintire. În caiet a găsit și secretul turnului roșu.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 2. Trecut și prezent
2. Trecut și prezent
Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.
— Loiza! Loiza!
Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.
— Nebunule, unde ți-e capul?
— Dobitocule, te crezi pe câmp?
Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.
Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.
Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.
— Tratamentul la salonul 2!
— Aduceți cina la salonul 1!
— Mizerie la salonul 1!
— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!
Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.
Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.
O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.
— Nu pune mâna!
Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.
În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.
— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?
Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.
Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.
— Gabriel! Deschide ușa!
Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.
— Gabriel! Deschide odată!
Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.
— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?
— Nu este încuiată, mamă!
Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.
— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.
Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:
— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.
Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.
Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.
Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.
Категории
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
CĂND VIAȚA-I UN JOC DE NOROC
(Frânturi din gânduri)
,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,, sau ,, nu am avut noroc..!,,
E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb, prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un perlaj bogat. Se zice că ar fi cel mai falnic cerb din acel areal. Un mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung s-a prăbușit …
………………………………………………………………………………………………
Peste un timp, un apel la telefon , o cunoștință de familie mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de ceva vreme. L-a obținut după o concentrare și stăpânire de sine, ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec spre locuința prietenului de familie, întrebându-mă pe drum, cum de este competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere numără câteva luni.
Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure, zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere în timp ce își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului… Mare noroc am avut, repetă vânătorul conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,, și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.
Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori câștigă. Și cerbul face parte din viață !
Băiatul meu
Să simți că e ultima zi, și să nu poți face nimic, e o altfel de durere.
Să-ți vezi fericirea plecând spre răsăritul soarelui, știind că e ultima clipă, te destramă.
Să știi că e ultima dată când vezi acei ochi, te sfâșie.
Așa era și băiatul meu, cu al lui zâmbet rar, care nu a mai avut vreme în a mea viață... Parcă tot ce am trăit a fost un vis, din care nu am avut curajul să mă trezesc. Pe oriunde mergeam, glasuri surâdeau. La pas, timpul repede zbura. Liniștea ploii, sunetul pădurii amorțite și glasul lui, defineau fericirea. Era tot ceea ce aveam nevoie. Ceea ce nu aveam. Liniște. Parcă a fost acolo dintotdeauna, fără să-l întâlnesc. Iar când ochii noștri s-au întâlnit, pentru prima dată, în razele soarelui, am știut că el e. Era același om, din toate timpurile mele. Omul pe care l-am căutat de o viață. Omul care m-a vizitat, odată, demult în al meu vis. Omul pe care m-am rugat să-l întâlnesc cu atâta speranță...
Și acum? Toate amintirile ce au fost? Fusesem în locuri comune, cât mai aproape, dar ne-am pierdut. Fericirea. Puteam merge oriunde, nu simțeam că timpul zboară. Puteam să aștept, știam că va veni.
Știam că odată va veni ziua când ne vom lua rămas bun. În care doar unul va duce bagajul amintirilor eterne în spate, și pentru o viață. Demonii m-au invadat, ai unei vechi iubiri, pe care n-am curajul să o sting.
Cine era străinul de la masă? Străinul din așternuturi? Străinul din dreapta ta sau străinul al cărui glas îți răsuna în vis? Străinul pe care ți-ai dorit atât de mult să-l întâlnești, să-l ai și să te bucuri de el în astă viață?
Curând am înțeles că timpul nu așteaptă, și ceea ce nu trăim la timp, oricât de mult am vrea, nu trăim niciodată.
Așa a fost și băiatul meu, doar o zi trecătoare de vară. Pe care n-am avut curajul să o trăiesc, știind că era ultima dată.
Cel mai bun serviciu de catering în germană
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
Der beste Cateringservice
(ironisch gesagt)
Es ist Freitagabend, es ist spät, wir sind zu faul zum Kochen. Was wäre schmackhafter als eine Quattro Stagioni-Pizza? Wir schauen uns das Tablet an, wählen es aus, indem wir auf „In den Warenkorb“ klicken, wir wählen die Soße und eine Portion Bratkartoffeln aus. Nachdem wir das gesagt haben, klicken wir auf „Bestellung aufgeben“, wir geben die Adresse und die Telefonnummer ein , wählen wir die Zahlungsart. Wir warten sabbernd, werden immer hungriger und betrachten die Bilder der Schönheiten, die sie zur Schau stellen. Wir sind zu Hause so aufgeregt, andererseits kommen schon seit einiger Zeit eine Reihe von Kochlehrlingen ins Restaurant. Sie wissen nicht, wie man kocht, aber sie haben von Köchen mit jahrzehntelanger Erfahrung gelernt. Fehler jeglicher Art werden vergeben, weil sie am Anfang stehen und weil man nur aus Fehlern lernen kann. Es spielt überhaupt keine Rolle, wie oft er einen Fehler macht, dass er vielleicht die Pfanne, den Herd, die ganze Küche oder nur die Küche und das Badezimmer verbrennt, die durch eine Trennwand miteinander verbunden sind. So erhalten wir einen Anruf nach dem anderen, in dem sich der Koch dafür entschuldigt, dass der Behälter mit Glühwein gesprungen sei, dass die Pizza verkocht sei, dass sie nicht lange genug gebacken wurde, dass der Käse zu stark laufe und dass er keine Tomaten und Pilze hinzugefügt habe , dass er keine Wachteleier hinzugefügt hat (es ist so etwas wie eine Diätpizza), dass sie keine Tzatziki-Sauce zur Speisekarte hinzugefügt haben, dass sie die Dosis Pepsi Twist mit Zitronengeschmack vergessen haben, dass die Donuts mit Zitronenglasur nicht da waren Ist nicht sehr gut gelungen, Schokolade und andere...
Gelangweilt von so vielen Erklärungen (ich wollte nicht einmal eine Erklärung, ich wollte nur Essen), sagte ich dem jeweiligen Koch freundlich, dass ich das Essen gerne bis 12 Uhr abends bestellt hätte, ich würde gegen 19 Uhr abends bestellen. Der Koch verstand, nahm die Lehrlinge freundlich am Flügel und schickte sie nach Hause, dass er einen Auftrag zum Zubereiten hatte.
So kam gegen 23:45 Uhr ein Junge mit dem Fahrrad in der Nähe des Blocks an, ruft mich an und fragt, ob ich zu Hause bin (wo sonst könnte ich zu so später Stunde sein?, auf dem Markt?, am Meer). auf der Klippe?, ich meine im Ernst, wo sonst könnte ich nur auf eine Pizza warten, gefroren oder verbrannt, was auch immer?), sagte ich ihm, dass ich zu Hause sei, bat ihn aber, den Aufzug zu benutzen und nach oben zu gehen. Sie kam an, ich bezahlte, nahm die Pizza mit allem, was ich sonst noch wollte, und öffnete die Schachtel.
Bei der Pizza handelte es sich eigentlich um ein Quattro Stagioni Happy Meal, bei dem zusätzlich zu dem, was ich bestellt hatte, ein Spielzeug enthalten war. Er machte ein Kindermenü, weil die Schüler den ganzen Teig aufgebraucht hatten, um zu lernen, wie man Pizza macht, und das war alles, was übrig blieb.
Die Pizza war gut, das Warten hat sich nach all den Nerven und Sorgen gelohnt, auch wenn es eine Kinderportion war.
Poezii pe categorie
Simt nevoia sa îmi cer scuze pentru poeziile mele puțin mai "întunecate". Oamenii sunt diferiți si m-am bazat pe faptul ca pagina are poeziile puse pe categorii. Am scris poezii si pentru copii,despre animale, despre natura,dragoste șamd. Pana la urma m-am decis sa explorez partea puțin mai "întunecată" a vieții.Sunt o mare fană Anne Rice si am citit multe cărți scrise de ea despre vampiri,vrăjitoare si vârcolaci.Ea este inspirația mea. Consider ca sunt indeajuns de mulți autori care scriu despre primăvara,despre natura si despre dragoste încât sa încerc sa acopăr eu partea de "dark fantasy". Multumesc pentru înțelegere. Apreciez enorm de mult ca imi dați voie sa imi postez lucrările pe portalul dvs de poezii.
Cu stima si respect.
✨ “ Ș-am scris”
ş-am scris,
ş-am scris pagini întregi,
ș-am scris cuvinte de le dezlegi,
și m-am uitat în scris,
am uitat de ce sunt aici.
Am scris,
mult, profund, blând și flamand.
Am scris despre cum te consider, cum te văd și cum te simțeam
dar tu?
Mi-am pierdut nopțile, zilele, minutele.
Ș-am scris,
am scris povești despre tine.
Ș-am scris versuri,
scoase din alte universuri.
Ș-am scris,
stăteam noaptea trează,
stăteam să-ți scriu,
să-ți povestesc,
să te întreb.
Ș-am scris,
arzătoare de răspunsuri la-ntrebări,
simple cuvinte,
care mă făceau să dorm.
Ș-am scris,
și m-am descoperit pe mine,
cuvintele fiindu-mi cămine.
Ș-am scris,
pân-ai dispărut,
din cap,
din suflet
și din trup.
Ș-am scris,
pân-am rămas fără inspirație,
iubirea mea,
pierzându-se cu grație.
Ș-am scris,
ș-oi mai scrie,
subiectele de te transcrie.
Începutul contează în germană
Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.
Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.
La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.
Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.
La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa.
Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.
Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.
La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești.
Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.
Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.
Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.
Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.
Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.
Der Anfang zählt
Der Anfang, so hart wie spannend. Du trägst in deinem Herzen ein breites Spektrum an Erfahrungen, Emotionen, Stimmungen und Empfindungen. Viele davon sind vielleicht zu ungeschickt wiedergegeben, ausgedrückt, so ist es jetzt. Es ist eine Zeit der Kompetenzbildung, des Suchens, der Entdeckungen, der Offenbarungen, des Lernens aus Fehlern und Misserfolgen, Momente, in denen Sie mehr testen und nicht davon überzeugt sind, dass Sie das fortsetzen wollen, was Sie begonnen haben. Manchmal wissen wir, dass ein neuer Lebensabschnitt beginnt, nach dem wir selbst oder die Menschen um uns herum suchen.
Wie dem auch sei, der Anfang zählt. Stellen Sie sich einen guten Sportler vor, der an verschiedenen Wettkämpfen teilgenommen hätte und ich weiß nicht an welchen, würde er es trotzdem schaffen, wenn er keine Unterstützung hätte, wenn er die nicht hätte Glück, den Trainer zu finden, der seinem Lernstil und seinen Bedürfnissen entspricht? Nein auf keinen Fall.
Auf die gleiche Weise stellen wir uns vielleicht einen Markennamen vor. Wäre er erfolgreich gewesen, hätten so viele Menschen dort gekauft, wenn es keinen Support, keine Werbung und keine Promotionen auf – ich weiß nicht wie vielen – Social-Media-Kanälen gäbe? Nein, natürlich nicht, die Welt würde nicht einmal wissen, dass diese Marke existiert.
Der Anfang bedeutet die Loslösung vom Vorhergehenden. Es kann im Voraus geplant oder ungeplant sein, es hängt davon ab, womit wir beginnen wollen. Wenn wir uns zum Beispiel für einen Ballettunterricht anmelden wollen, können wir den Beginn ja planen, auch wenn es dann nicht wirklich planbar ist, wenn die Ausbilderin nicht bis zum festgelegten Termin aus dem Mutterschutz zurückkommt. Wenn wir im Mutterschaftsurlaub sind, kann die Geburt nicht geplant werden, wir können den Monat, in dem wir entbinden, nicht wählen, geschweige denn den Tag, die Uhrzeit. Es passiert momentan. Dann haben wir und das Kind einen Anfang, einen neuen Weg, den wir gemeinsam gehen werden. Es ist wichtig, wie wir wollen, dass das Kind sein Leben beginnt. Als Eltern können wir entscheiden, was wir unserem Kind wünschen. Wir drücken unsere Liebe nur aus, indem wir ihm Geld und Pakete mit Spielzeug aus dem Land, in dem wir arbeiten, schicken, aber währenddessen kümmert sich ein Fremder um unser Kind? Lassen Sie uns später nicht überrascht sein, dass es Barrieren und Einschränkungen zwischen uns und dem Kind geben wird. Die fehlende Nähe zum Kind und die fehlende Kommunikation mit ihm wirken sich negativ auf seine Entwicklung aus, denn es hätte sich nie gewollt gefühlt. Er wird sich nur an seine leiblichen Eltern erinnern, diese aber nicht als Eltern im eigentlichen Sinne erkennen.
Auf der anderen Seite stehen die Eltern, die sich dafür entscheiden, im Land zu bleiben. Der Morgen bringt Unsicherheiten hervor, dieser Stress, der durch die Unsicherheiten entsteht, die wir uns vorstellen, überträgt sich auf das Kind, wenn wir nicht wissen, wie wir uns beherrschen und es tun lassen können, was es will. Dann werden die Eltern jähzornig und erzählen dem Kind aus heiterem Himmel Unsinn, faktisch Unsinn. Wir widmen dem Kind im ersten Teil der Kindheit große Aufmerksamkeit, denn sein Geist ist wie ein Schwamm. Nehmen Sie alles auf, jedes Wort, jede Geste, jeden Tonfall. Widerwillig wird er sich diesen Anfang aneignen. Es wird Stimmungen, Gedanken, Eindrücke, Einstellungen übernehmen. Es wäre eine Schande, wenn das passieren würde. Er muss in jeder Hinsicht wunderbar aufwachsen, denn seine Eltern hätten ihn auf die besten Schulen, auf die besten Gymnasien, auf das sehnlichst erträumte College und ich weiß nicht wohin gebracht, das wäre umsonst gewesen Er würde eine Körpergröße von 1,90 erreichen, gut entwickelt, athletisch und ich weiß nicht wie, wenn wir in unserem Inneren eine Mischung aus Traumata finden würden, die wir in uns behalten, nicht rechtzeitig erkennen, nicht zum Ausdruck bringen, nicht geheilt. Äußerlich würde es gut aussehen, aber im Inneren würde man sehen, dass keine Seele in sein Wachstum gesteckt wurde, denn es würde definitiv an dem Wertvollsten fehlen: Mitgefühl und Menschlichkeit. Welche Familie wird er wiederum gründen? Welche Generationen werden aus dieser Familie hervorgehen und so weiter?
Er braucht die Wärme der Seele, genau wie der Baum, wenn wir ihn pflanzen, achten wir neben dem Gießen darauf, dass er gerade und dick wächst, er braucht auch die Wärme der Sonne, um sich in jeder Hinsicht gut zu entwickeln.
Manchmal kann der Anfang bedeuten, Sport zu treiben, Fahrrad zu fahren, neue Rezepte kochen zu lernen und so weiter. Seien Sie jedoch vorsichtig, wenn Sie sich dafür entscheiden, etwas zu lernen, das nicht einfach durch das Ansehen von YouTube-Videos gelernt werden kann, und das war's, Sie brauchen Ausbilder oder Lehrer für diesen Job. Versuchen Sie, eine Person zu suchen, die zumindest die minimale Bereitschaft dazu hat Verstehe deinen Wunsch, diese Fähigkeit zu erlernen, deine intrinsische Motivation, aus dieser Sicht unabhängiger zu werden, deine Ängste, dich dort zu unterstützen, wo du es nicht ganz schaffst, dieses Hindernis gemeinsam zu überwinden. Sonst wirst du auch leiden, du wirst auch voller Frustration und Nervosität sein, dass du für diesen Kurs bezahlt hast und der Lehrer keine Zeit für dich hat, er hat immer andere, er stellt sie immer vor dich, mit allem, was du auch bezahlt hast den gleichen Geldbetrag wie die Favoriten.
Ebenso wie im Schulunterricht gibt es die Theorie der multiplen Intelligenzen, nach der es 9 Arten von Intelligenz gibt. Ich weiß nicht, warum manche Lehrer immer noch denken, dass ihre Schüler ihr Fach gut beherrschen müssen. Wenn er sich dafür entscheidet, ihn öffentlich vor der Klasse zu demütigen, weil er so wenig Mathe kann, dann wäre es fair, wenn er ihn nach dieser Stunde finanzieren würde, ihm Geld für Therapiesitzungen geben würde, um von seiner Angst zu heilen Versagen, Angstzustände, die zu Nasenbluten, Übelkeit, Schwindel, Schlaf- und Herzrhythmusstörungen führen. Wenn er in Mathe nicht gut ist, ist das absolut kein Problem, vielleicht ist er ausdrucksstärker, besser in Malen, Schlagzeug, Sprachen, Sport und anderen Fächern. Es wäre keineswegs fair, ihm das Etikett zu geben, dass er nichts tun kann, dass er es sowieso nicht weiß und nicht versteht, dass für ihn und mit ihm nichts getan werden kann, dass im Leben nichts von Bedeutung sein wird und alle möglichen Szenarien wie dieses. Jeder Mensch ist einzigartig, er hat seine eigenen Qualitäten, die geübt, bearbeitet und verfeinert werden müssen. Das ist es, was Eltern und Lehrer tun sollten, die die veraltete Meinung vertreten, dass jemand, der nicht Mathe lernen kann, nichts tun kann. Aus Neugier sind die Absolventen der Fakultät für Mathematik nach ihrem Abschluss zufrieden: Wie viele unterrichten tatsächlich Mathematik, wenn der Weg zu dem, was sie wollten, auf Schritt und Tritt mit Hindernissen übersät ist und selbst Verdienste und Wissen keine Rolle mehr spielen? Wenn er von einer Liste mit 10 Kriterien nicht nur eines erfüllte, andernfalls hätte er alle erfüllt und wurde nie angenommen? Welchen Sinn hat es, sie zu einem Weg zu zwingen, den selbst diejenigen, die Mathematik lieben, nicht gehen würden? Lassen Sie Kinder, Lernende, Lernende aller Art ihren eigenen Weg wählen, egal wie viel oder wie wenig ihnen passt! Versetzen Sie sich nicht in die Lage anderer Menschen und denken Sie, dass Sie sie besser kennen, dass Sie intuitiv ahnen, was sie wollen und wonach sie streben. Eigen gemachte Fehler lassen sich viel leichter korrigieren als solche, die gemacht wurden, weil andere einem zu einem Fehler geraten haben.
Es kommt auf den Einzelfall an: Wenn das Kind fügsamer ist, wird es die Situation akzeptieren und versuchen, damit umzugehen, obwohl es deprimiert sein wird, nicht im Reinen mit sich selbst, voller Wut und versteckter Frustration. Aber wenn wir von einer Natur sprechen, die nicht gehorcht, die in ihren eigenen Entscheidungen und Vorlieben unabhängig sein will, dann besteht die Gefahr, dass es zu einer steigenden Rate an Schulabbrechern kommt. Er würde darüber nachdenken, warum er zu diesem Mate-Info-Kurs gehen sollte, wenn er sowieso in nichts gefunden wird, was dort besprochen wird, nichts auf ihn zutrifft und nicht zu ihm passt. Deshalb wird Eltern empfohlen, ihre Kinder zu verstehen und sie in allen wichtigen Lebensabschnitten zu unterstützen.
Auch wenn ich mich auf die weniger angenehmen Aspekte konzentriert habe, gehören sie zur Realität eines jeden Anfangs, schließlich ist der Anfang der komplizierteste. Unterwegs werden die Dinge einfacher, fließender und alles wird zu einer Erfahrung, die es viel wert ist, gelebt, erlebt und gefühlt zu werden. Natürlich haben die Menschen, denen man in jeder Lebensphase eines jungen Menschen begegnet, ihre Vorzüge.
Also lasst uns unseren Eltern danken, die uns unterstützt haben, so gut sie konnten. Bis zu einem bestimmten Alter haben sie uns Möglichkeiten, Kleidung, Accessoires, Gadgets und all das gegeben, sie haben uns gefüttert, sowohl mit Essen als auch mit positiven Gefühlen, die sie uns gegeben haben eine Pille, dass sie unsere Wunden nach jedem Sturz verbanden, dass sie unsere Depression linderten, als wir dachten, es sei nutzlos, dass sie die Geduld hatten, uns zu studieren, uns zu analysieren und uns zu sagen, was uns in den meisten Situationen besser passen würde, dass sie gingen Sie führten uns durch Parks, zu Kunstgalerien, Gelaterias und Konditoreien, sie kultivierten einen gewissen Geschmack für Musik und schöne Künste, sie gaben uns erste Anweisungen, die erste Bedienungsanleitung des Lebens.
Wir danken auch den Pädagogen, Lehrern und Professoren, denn auch sie haben einen guten Teil der Zeit bei uns verbracht, und sie haben möglicherweise das Gleiche erlebt wie wir, die Emotionen der Prüfungen waren nicht nur unsere, sondern auch ihre. Wir freuen uns über jeden guten Gedanken, jedes Mal, wenn sie uns den Unterricht verlassen ließen, wenn es uns nicht gut ging, wenn sie uns korrigierten, wenn sie uns zu einem Wettbewerb zwangen, wenn sie es uns erklärten, wenn wir buchstabierten, lasen mit ihnen, als sie uns neue Dinge beibrachten, als sie das Schicksal veränderten, als sie unserem Leben einen Sinn gaben, als sie uns halfen, unsere Zeit besser zu verwalten und nicht mehr so zerstreut zu sein wie wir.
Wir danken von ganzem Herzen allen, die uns dabei geholfen haben, uns weiterzuentwickeln, positive Veränderungen durchzumachen und uns unter ihre schützenden Fittiche zu nehmen.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
🎤 Regăsire
Luci Sarca
2 июня
Apeși pe 3 puncte din bara de ascultare 😊
Răsărit
Emanuelle
2 июня
Interpretarea foarte frumoasă.. Multumesc. Este pur și simplu o piesă de sine stătătoare, inspirată de un moment universal de renaștere.
Ecouri sub umbrelă
Emanuelle
2 июня
„Ecouri sub umbrelă” este ca o îmbrățișare caldă într-o zi ploioasă de mai. Versurile transmit atâta liniște și vindecare. Felicitări pentru această b...
Măsură de sine
Emanuelle
2 июня
Vă mulțumesc frumos! Dincolo de orice experiențe, amărui sau nu, poezia rămâne un spațiu al regăsirii și al demnității. Mă bucur că v-a trimis cu gând...
Răsărit
Marius Ene
2 июня
Cumva este continuarea unei alte poezii ale tale, cel puțin așa am perceput, însă de data asta plină de speranță! Bravo.
Măsură de sine
Marius Ene
2 июня
O poezie sensibilă, probabil "venită" din experiențe dinamice ușor amare?! Doar autorul știe ☺️ însă lasă multe interpretări. Frumos.
Ecouri sub umbrelă
Marius Ene
2 июня
👏 Frumos. Curat. Actual
DOAR, NIȘTE CUVINRE…
Florin Dumitriu
2 июня
O poezie profundă și încărcată de emoție, în care timpul, limitarea și lupta interioară sunt exprimate prin imagini puternice. Transmite o stare de re...
ÎNVAȚĂ-MĂ SĂ TAC
Silvia Mihalachi
1 июня
Tăcerea este o artă în credința și rugăciunea către DUMNEZEU … Așa ne spune în cuvinte frumos ales poezia ,,ÎNVAȚĂMĂ SĂ TAC / nu ca să mă ascund...
Din umbra la lumina
Florin Dumitriu
1 июня
Imi place stilul, e foarte frumos. Felicitări!
Societatea.. amenințarea vieții mele.
Florin Dumitriu
1 июня
Foarte frumos. Felicitări!!
Doar tu
Aurica Plesea
1 июня
Felicitări !Cele mai frumoase versuri, cele mai sincere trairi!!!
🎤 Regăsire
A.dela
29 мая
Imi place mult melodia asta. Cum o pot descărca?
Și-aș muri, și-aș renaște
Edy.Eduard2000
27 мая
👏👏👏👏👏👏👏👏
Să-ți amintești...
Edy.Eduard2000
27 мая
Sublim🌹🌹🌹