chomolungma

Constatarea

că

oamenii când se aranjează

pe peron

la metrou

e aiurea, rău.

Într-o lume ideală,

oamenii

s-ar așeza la capetele de ieșire

ale stației de

metrou.

Dar nu e așa-

Seara a venit,

lumina străzii se

strecoară

doar clipa asta mă

învață

să trăiesc,

pace să regăsesc.

Pe stradă,

oameni

mulți,

trecuți,

depășiți

de tot ce înseamnă,

căile uitate

ale zilei

aleia

normale.

Eram în statie,

la tramvai,

16 mai exact,

urma să ajung la

un event  de fițe

un event

de uitat.

Și lângă mine o

fată

anormal

de reală,

mă întreabă

mai vine 16?

Sigur,

zic, e abia

10.

S-a liniștit,

s-a uitat

la mine

și mi-a zis

nu vreți să aflați

ce va fi

mâine,

înaintea altora?

Și cum eram

așa,

cum să zic-

în așa fel,

am  zis

de ce nu?

Râdea,

râdea așteptând pe 16

și mi-a dat un număr

de telefon

cu 0725 înainte.

Am ajuns la locație

a treia seară

o casă

veche

iedera multă,

întuneric mult,

acolo înăuntru.

Și sun la sonerie

a sunat ca și clopotul

unei biserici

acolo în cartier,

la miezul nopții,

a nopții.

Am așteptat un pic,

s-a auzit dinăuntru

un șuierat,

un fel de viscol,

demult uitat.

Un deget s-a strecurat

prin yală,

o unghie vișinie

a apărut

și ușa s-a deschis

pe dinafară.

În fața mea

un chip

de femeie

în vârstă,

mărgele la gât,

dar fară

trup.

Capul îi stătea

pe un platou

două pahare

pline cu ceva lichid

vișiniu

păreau cerceii

la urechi.

Mi-a deschis ușa,

larg.

Să intru,

să nu mă

descalț,

să uit tot ce știam

înainte

și să închid ușa

pe dinăuntru.

M-am uitat la ea

cum pleca din fața

ușii,

capul acela pe platou

lăsă în urmă

bănuți de aur

la fiecare pas,

la fiecare mișcare.

Și am intrat,

am ajuns într-o

cameră,

lumânări,

ceas,

tablouri,

miros de cafea

proaspăt prăjită.

O masă rotundă și ea

deasupra unui scaun,

bănuți de aur

o înconjurau,

ea plutea.

Ce vrei?

Doar să stiu, spuse ursitoarea

că să-ți zic,

ce vă fi mâine.

Se uita la mine,

ochii îi erau violeți,

părul negru ca de

sârma

degetele,

încovoiate

vocea

descentrată,

din păr îi ieșeau

gândaci,

păianjeni și ochii -

violeți

lașau

mai mulți ochi,

aruncați pe

masă.

Ceasul din spatele ei

bate,

se  intoarece spre el,

îi văd ochii din ceafă

și gura

spunând ceva

ininteligibil -

râdea.

Se întoarse spre mine,

așa cum

pământul se întoarce

împotriva soarelui

în fiecare an.

A împrăștiat

multe cărți

în fața mea

și –

vei avea o viață

minunată deși

e tristă acum,

e tristă

ca și tristețea

unui corb,

în fata unei

stânci

goale.

Dar, curând,

vei întâlni zeița ta,

demonul tău,

ieșind din marea neagră

ca un ceai negru

turcesc.

Și va ieși din mare,

cu brațele deschise

și părul

strâns

cum erau sopranele

pe vremuri.

Te va lua de pe nisip,

și te va duce,

acolo unde știe ea,

în palatul ei,

cu slujitori,

cu slujitoare,

și cu scaune,

multe.

Și vei fi cu ea

o vei asculta în fiecare

seară

cântându-ți

toate poemele,

lumii,

toate istoriile

continentelor,

viața ca pe un

cântec

cu final nedefinit.

În fiecare dimineată

iți va oferi

micul dejun

pe care nu-l vei uita

niciodată:

parizer,

chifle unse

cu mustar,

ceapă verde

și ceai turcesc,

negru.

Apoi, veți avea copii,

și ei vor pleca

la un moment dat,

înapoi în marea neagră

ca un ceai turcesc,

negru.

Dar tu vei îmbătrâni

și vei muri,

fără să-ți fi dat seama

că de fapt,

vei muri înainte

ca ea să se fi

născut.

În cameră

ceasul nu mai bate

într-un tablou

de pe perete,

personajele

încep să se miște,

fară să știe

de ce.

Ea în fața mea,

miroasea

a smoală,

chipul galben,

dinții negrii,

pielea

ca de hârtie.

Și un sentiment de

neliniște,

mă cuprinde.

Să plec,

să ies,

să fug de aici.

Scot o hârtie,

de 100 de lei

i-o dau,

se uită la ea și întinde

degetul negru,

cu unghia vineție

zgârie hârtia,

scoate zerourile

și le aruncă pe

masă.

Ochii de pe masă,

orice rău aș fi făcut înainte,

i-aș fi lăsat pe masă,

dar nu acele zerouri,

care s-au lipit imediat,

de ochii

ei-

parcă purta

ochelari.

Îmi spune,

nu,

ia banii ăștia-

să fii pe nisip

în următoarea noapte

când voi

ieși cu brațele

deschise

din  marea

ca un ceai turcesc,

negru.

Și cumpără-mi

un castel,

cu slujitori

și slujitoare,

să fie scaune multe.

Și eu în schimb,

te voi trezi,

în fiecare dimineața cu

viața ca pe un

cântec

cu final nedefinit.

Vom avea în fiecare

dimineață,

chifle proaspete,

parizer,

mult mustar și

ceapă verde.

Într-o lume ideală,

eu nu aș fi murit,

înainte ca tu să te fi

născut.

Vino în pas de vals

În noaptea înstelată,

În pașii mici de dans

Pe mormânt să-mi treci odată.

Iar în urma-ți să răsară

Chiar și-o floare — e de-ajuns,

Pe calea mea interstelară

Să nu rămân singur neplâns.

Tu nu știi de când sunt stins,

Sub ce pământ mă odihnesc,

Dar al meu dorul neînvins

Nici când n-am să-l sfârșesc.

Iarna e grea.

Te-aș înveli

Într-o mie de geci,

Ca să nu umbli singură

Prin aceste universuri reci.

Sau poate mai bine

Te-aș înveli

Cu o îmbrățișare neașteptată,

Caldă ca ca focul din soba

Unei căsuțe mici,

Să nu-ți mai fie frig

Niciodată.

Ori ți-aș lipi papucii

De zăpada rece,

După omături grele,

Ca să am motiv

Să-ți dau toate gecile mele,

Omule de zăpadă

Scump la vedere.

Ploaia cade blând pe stradă,

Vântul suflă și mă-ndeamnă,

Să mă pierd printre uitare,

Într-o lume înșelătoare.

Tristețea curge pe alei,

Pașii mei sunt tot mai grei,

Norii joacă peste mine,

Ca un gând ce nu mai vine.

Dar din ploaie, printre stropi,

Se arată raze-n topi,

Și-n tristețea care doare,

Se ascunde-o alinare.

Căci și norii când dispar,

Lasă cerul iar hoinar,

Și tristețea ce mă-mparte,

Va pleca, ca ploaia-n noapte.

Aprinde flacăra sufletului meu pustiu,

Să vezi cum arde tot împrejurimi,

Cum ard eu tot de viu,

Să vezi cum tot mă mai deprimi.

Să vezi cum ard eu,

Cum ard mâinile cu care scriu,

Să vezi cum focul e aprins mereu,

Cum tot se adeverește ce prescriu.

Aprinde o flacără la mine în ochi,

Căci nici inima nu-mi stă în loc,

Aprinde chibritul să nu mă deochi,

Căci nici nu am fost în foc.

A  fi poet  e 0 încântare

Să reușești  a spune-n  versuri

Sentimente și  trăiri

Să fii măreț ca Eminescu

Falnic ca Alexandri

Șugubăț ca Topârceanu

Și ca alții mii și mii.

Astăzi ce-i poeza?

Înșiruiri de cuvinte,

Mai nobile ,mai hulite

Însă rămân necitite.

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.