CE ȘTIM NOI

    Vreau să mă smulgi 
    din braţele visării 
    şi să mă duci acolo 
    unde cerul se sărută cu marea. 
    
    Vreau să simt din nou 
    acele raze dulci 
    filtrate-n umbră de rozmarin. 
    Şi să-mi redai din nou albastrul mării.

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

    Pentru tine s-a zbătut,
    în închisoarea coastelor mele, 
    o floare-albastră, o floare hău, 
    în care m-am rătăcit în van
    căutând umbra pasului tău,
    jinduind după urma fiinţei tale.
    Şi-am alungat din mine, 
    păsări speriate,
    de mult prea înaltul cerului tău...
    şi-am privit în sus,
    cu teamă şi emoţie,
    atingerea ta, atingerea sărutului tău.

    Lasă-ţi gândurile greieri, 
    să-ţi colinde-n voie lanul,
    şoapta norilor să-nchine 
    într-un psalm întreg Coranul,
    marea să-şi întindă ţărmul
    de oglinzi, sclipind mărgeanul...
    muntele să-şi doarmă-n tihna 
    somnului cel veşnic,vina, 
    stepa-n orizont mocnindu-şi
    coamele de cai hinduşi...
    
    Lasă-ţi draga mea iubită, 
    râurile să-mă-nece, 
    hăurile să-mă-nghită,
    sâmbure de soare stins, 
    sub sărutul tău promis...

Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare, 
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară, 
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară? 

În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare, 
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii, 
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare, 
Un nor ce s-a trecut ușor pe tâmpla sură-a lunii... 

Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg, 
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace, 
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg, 
În ticăit nebun de orologiu care nu mai tace... 

Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu, 
Un ultim gând, o ultimă scrisoare, 
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu, 
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare... 

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

Poate că azi nu sunt atât de sigură,

Cum ieri am fost perfect convinsă,

Că mâine nu voi mai fi singură

În lupta vieții, care părea învinsă.

Principalele simboluri ale vieții,

Apa, aerul, pământul și focul

Sunt elemente necesare tinereții

Ca să croiești bătrâneții cojocul.

Filozofia tuturor trăirilor noastre

Își lasă amprenta dedicatoare

În gândurile și inimile noastre,

Liniștitoare și binefăcătoare.

Imi puneam luminițe de Crăciun la balcon

Ti-am zărit în trafic mașina cu motoru-i sonor

Era intr-una din zile, înainte de Ajun

Când tot omul așteaptă pe Mos Crăciun...

Mai târziu te-am zărit tot in trafic

La o răscruce de drumuri

Aș fi vrut un semn să-ți trimit...

Dar aveam mult praf pe geamuri.

Ce simt când uneori te mai văd?

Simt cum in suflet se face prăpăd...

Aș da orice din când în când să mai vorbim 

...Nu stiu ce imi doresc mai tare...

Cu-mbrătișări să ne inlănțuim, un vin...

Sau să las totul în uitare..

Îmi place cum reciţi

Poeme, diafan,

Cum cânţi la mandolină,

Chitară şi pian.

Îmi place cum scrii versuri

Şi cu şi fără rimă,

Cum excelezi în proză,

Care îţi e sublimă!

Îmi place cum pictezi

Şi în ulei şi-n guaşe,

Cum realizezi portrete,

Diverse peisaje.

Îmi place tot ce faci

În diferite arte,

Dar cel mai mult artisto

Îmi placi tu, de departe!

С каждой минутой голые ноты горят в твоём голосе,

С каждой минутой я таю все больше в его холоде,

С каждым шагом все больше теряюсь в этом полюсе,

С гаждым словом ты все дальше и это наше прошлое.

Теперь ты осталась на всегда одна,

и нотки твоих слов всеголишь забытая ода,

Где ты была когда так мне была нужна?

Когда я остался один на один, и победила чума...?

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.