Poaie

mi-e dor de noi 

Atunci când stăteam goi. 

Când îmi sărutai pielea fără haine, 

Și de felul în care te uitai după la mine. 

mi-e dor de cum stăteam și ne uitam la desene. 

Tu stând pe sânii mei în loc de perne. 

mi-e dor să-ți spun „te iubesc” 

În timp ce în brațele tale zâmbesc. 

mi-e dor de noi doi îmbrățișați, 

Ascunși de lume ca și cum am fi căutați 

Pentru furt sau pentru o crimă, 

Dar singura crimă era că împărțeam aceeași inimă. 

Mă uit acum în trecut 

La momentele pe care le-am petrecut, 

Cât de fericiți eram 

Și cât de mult ne iubeam. 

mi-ar fi plăcut să te am acum, 

Să nu mai am inima scrum 

De la cât ai ars-o 

Atunci când ai lăsat-o. 

mi-aș dori să fi avut un alt final, 

Cu noi doi fără scandal, 

Îmbrățișați la apus, 

Spunându-ne ce a rămas nespus.

Parfumul tău de iasomie

împerecheat cu banalul miros viu

de suflet înduioșat,

îl spulber ușor ca-ntr-o magie

spre luna plină

a trupului meu vinovat.

Îmi scot inima afara

și o privesc cu lacrimi reci

formate într-un abis

dorind să se transforme-ntr-o boală

din care doar tu o poți salva,

ducând-o în paradis.

Aş dori ca inima mea acum spulberată

să se contopeasca în trupul tău

ușor delicat,

să devenim o singură culoare însuflețită

de neșters,

așa cum eram la un moment dat.

Aşa cum eram la un moment dat.

Parfumul tău e acum mort

asemenea unei flori veștejite

din care şi culorile au dispărut.

Simt că așa trebuie să mă comport

pentru a nu lăsa să piară

mirosul tău pierdut.

Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?

„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.

Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?

Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.

Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?

E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.

Tu ai aruncat acea păpușă.

Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață

chiar dacă tu nu îți doresti asta.

Mi ai spus să mă gândesc la tine

ca la o experiență frumoasă

care nu a durat mult.

Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,

dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?

aberez.

Genele respiră cu un gând

Întins pe verdele de pe pământ 

Ca ramura, dansând în vânt, 

Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,

Iar irisul ascunde-nvolburat

Tornada ce  se-ndreaptă înspăimântat

Spre casa mea sădită-n mintea ta -

E  întuneric și-i speranța mea!

Și lacrima șterge nori domoli,

Ei scurg iubirea, provocând fiori,

Îi șterge de cenușa risipită,

Suflată de pe amintirea negăsită.

Iar trupul îți pulsează îngrozitor,

Fiind scheletul printre flori de dor, 

Scheletul slab ce ține tot pământul,

Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.

Tu cazi și te zdrobești

De propriul univers 

Făcut să danseze pe ultimul meu vers,

Unde aerul e doar speranța ta, 

Iar moartea e o viață - tu și ea.

Unde lumina e regina 

Glasului morților, frumoasă și divină...

Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată

Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge 

Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai  păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe

Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare

În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el

Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile

Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine

Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului

Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi

Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă

Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale 

Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi

Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip

Lumina n noapte,

Te caut grăbit,

Uitasem de păcate,

Uit ca te am iubit.

Lumina n noapte

Nu ți am povestit,

Cum te strâng în brațe,

Cum te am îndrăgit.

Noaptea n lumina

Nu te am găsit,

Mă port ca o străină,

Totuși nu m ai prețuit.

Stau și privesc focul încet 

Și ma întreb cât poat' sa doară 

O iubire ce a'nceput 

Nu tocmai însă într-o vară

A început atât de simplu de la doua trei cuvinte 

Dar acum ma uit în față și mult te oi mai tine minte

Poate ce simt nu pare însă o fi iubire pentru mulți 

Însă știu ca din iubire pentru tine-aș muta munți 

Stau noaptea cu ochii în lacrimi, privind tăcut prin amintiri

Dorul de tine ma cheamă de dincolo din altă lume

Aș vrea să-ți ating doar mâna sau pe nume eu ați spune..

Dorul ăsta-i greutate 

Ce-mi pasă sufletul..

Ma apasă zi și noapte 

Mi as dori să-mi fi aproape

:)

Tu nu ma vrei, iar in adanc, sa mor daca te vreau cum esti.

Eu nu te vreau, dar aparent, sunt nevoit sa te iubesc, caci altfel viata n-are sens si e apus continuu-n jur, iar apa si desertu-s una.

Nu e iubire; e far' de nume, si-as vrea sa pot urla, sa zbier, s-auda toti...dar ce-i!?

Și iar mă trezesc cu tine-n gând 

Aș vrea să te sun,dar nu 

Nu am curaj să-ți spun

Că te iubesc și acum!

Îmi cer iertare pentru tot

Dacă te-am supărat!

Și vreau să-ți mai spun 

Că tu erai tot ce aveam!

Oare să-ți scriu undeva 

Să-ți spun tot ce simțeam când ai plecat 

Că plângeam neîncetat..

Îți mulțumesc că ai fost în viața mea!

Îți mulțumesc pentru cum te-ai comportat!

Îți mulțumesc pentru cât te-ai dedicat!

Îți mulțumesc pentru iubirea ta!

Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat!

Îți mulțumesc pentru răbdarea ta!❤️❤️

Text: RALUCA.M

Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,

Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire

Si te miri de unde ai plecat, uneori.

Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,

Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,

Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,

Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,

Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…

Si viitorul poate face depresie, cred,

Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,

Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,

Parca furand ceva si din trecut si din viitor.

O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,

Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea

Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,

Dintre present si viitor.

Când voi învăța cum să iubesc 

Cum viața să o prețuiesc

Când voi ști cum să lucrez cu sentimentele 

Și cum pe chipul tău să aduc doar zâmbete 

Atunci în genunchi mă voi întoarce

Și pentru a ta iertare orice voi face 

Îmi voi da inima doar pentru tine 

Numai să legăm ale noastre destine 

Dar de nu voi învața ce înseamnă să iubesc 

De nu voi vrea să trăiesc 

Când voi abandona sentimentele 

Și când pe chip îți vor apărea lacrimile 

Lasă-mă să mor 

Nu-mi oferi ajutor 

Nu merit a ta iubire 

Ci doar o rece înlocuire 

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.