Omul din întuneric

Azi trăiesc, și mâine e la fel,

Și fiecare zi e dejà-vu,

Nu se mai poate alfel,

Și parcă sensul e pierdut.

Dar îți vine iar un zâmbet –

Dulce, cald și sclipitor.

Iată, norocosul meu bilet 

Spre fericitul viitor.

Acum cunosc eu vieții sensul,

Pe care o trăiesc –

Atât de ușor e răspunsul:

E ceea, ce mă face să zâmbesc.

Cât ține o viață? Un ceas? O poveste?

O clipă ce trece și apoi se topește?

O frunză căzută, un vis nefăcut,

O mână ce tremură in aer pierdut?

Ne naștem din lacrimi, din lut și mirare,

Și ardem în noi cu o sete prea mare.

Dar tot ce iubim, și tot ce trăim

Se duce cu vântul pe care nu-l știm.

Ce rămâne-n urmă? Un nume? O umbră?

Un "te-am iubit" spus pe fugă, în gând?

Poate doar cerul, privind peste lume,

Știe cât doare să fii... pentru-un rând.

Iubirea este El. Isus.

Pot  fi un înger în vorbire,

Inteligent , bun orator;

Nu am a lui Isus iubire,

Sunt un chimval zăngănitor.

Pot  ști tot despre mântuire,

Gata să dau oricui un sfat.

Sunt corigent, doar la iubire

Nu sunt creștin adevărat.

Pot afișa credință mare

Și nu am teamă nici un pic.

Doar de iubire nu-s în stare.

Nu doar sunt mic; un sunt  nimic.

Pot face multe fapte  bune,

Toți să mă vadă generos.

Motivul? Să se știe-n lume

 Că sunt urmașul lui Hristos.

Pot arăta compătimire,

Să fiu zelos, să fac lucrare;

Degeaba, dacă n-am iubire

Sunt doar aramă sunătoare.

Pot fi prezent la închinare

Întotdeauna credincios.

În vorbe, fapte și purtare,

Pot să apar evlavios.

Mă bucur chiar de prețuire

Și toți mă văd cu suflet bun ,

Dar n-am a cerului iubire

Evlavia este ca un fum.

Când rabd oricând fără măsură

Slujesc cu drag  fără cârtire

Și nu mă las cuprins de ură,

Atunci în suflet e iubire.

Când sincer  și în umilință

Fac treaba mea  cu dăruire,

Și nu îmi calc pe conștiință,

Poți ști atunci că am iubire.

Mai mult decât o calitate

Sau standard de credință pus.

Și chiar gesturi de caritate

 Iubirea este El. Isus.

Atâta doar, o răstignire

Nu un efort de-a face bine

Mori cu Isus și ești iubire

Când e pe cruce   vechea fire

Atunci Hristos trăiește-n mine.

Daniel Dincă  11 02 2021

Multe vorbe și multe întrebări

Am o mie de gânduri și o mie de stări

Toate duc la un singur om, doar unul

Ce ma făcut sa umblu ca nebunul

In fiecare seara in fiecare zi

Dacă-i sti si tu sigur ai înnebuni

O vreau cât mai aproape

Sa o văd și săi vorbesc in șoapte

Aș dori eu intr-o seara

Să văd această domnișoară

Să o privesc necontenit

Domnișoară m-am îndrăgostit

De al tău suflet, de a ta gândire

De al tău glas și a ta privire

Ochii tăi frumoși ca luna

Asemeni tie nu mai e niciuna

Natura, tu ești un cântec lin,

Cu vântul blând ce adie-n plin,

Și soarele care zâmbește,

Păduri verzi ce te îmbrățișează.

Râurile murmură pe cărări,

Iar florile își împletesc miresme în zări,

Ne faci să uităm de griji,

Să simțim doar liniște, în ritmuri de frunze.

Munții ne șoptesc povești tăcute,

Își înalță vârfurile spre ceruri de nori,

Acolo unde sufletul se simte acasă,

Sub cerul fără margini, în albastru profund.

Iubim natura pentru că ne dă viață,

Ne face să zâmbim, să fim mai buni,

În fiecare rază de soare găsim speranță,

Și în fiecare apus, o nouă iubire.

Când pașii noștri se pierd în pădure,

Simțim cum inima ne bate mai tare,

Natura, tu ești un dar sfânt,

O frumusețe care ne face întregi.

    Povara sufletului meu, 
    s-a spulberat ca o furtună 
    străpunsă de soare în zori… 
    
    Eliberat, amorţit ca şi cum, 
    nu-mi mai găsesc calea-napoi 
    spre suferinţă… 
    
    Sărutul tău amar îmi lipseşte, 
    Visul meu greu s-a sfârşit, 
    în mine nu mai locuieşte nimeni…

Am dormit așa de mult

că, stând pe pernă cu fața șifonată,

am realizat că momentul potrivit e-o amăgire

și că, de fapt, nu vine niciodată.

Cred că și din cei care au murit

în așteptare de momente potrivite,

încă așteaptă nemișcați chiar și acum,

să se întâmple din morminte.

Dar sunt și alții curajoși,

de exemplu, să ne gândim la primăvară,

dacă ar aștepta momentul potrivit să înflorească primul copac,

ar fi în lume pe veci iarnă.

Sau dacă roadele din pământ,

ar aștepta momentul potrivit să iasă, oh Doamne,

am muri cu toții de foame.

De aceea cred că ar trebui să vorbim,

să nu mai așteptăm momentul potrivit care oricum nu vine,

pentru că dacă o mai lungim așa de mult,

o să mă omoare, într-un final, dorul de tine.

(și o să intru în categoria celor din strofa a doua)

Ploua. Dar nu tare.

O ploaie blândă, ca un gând rătăcit,

sub umbra timpului ce spală

urmele întrebărilor pe care nu le-am știut rosti.

Sub pânza galbenă ce ne-mpletea pașii,

ne sincronizam, tresărind ca două inimi topite într-un singur ritm,

și parcă iubirea nu se năștea

dintr-un sărut,

ci din pașii noștri

ce se inventau unul pe altul.

Tu râdeai,

iar eu îmi ascundeam tresărirea

sub un zâmbet care nu știa să mintă.

Pașii noștri dansau

pe-o alee retrasă,

ca niște poeme care au uitat

să mai fie citite.

Și-atunci ai spus: „Hai, taci și iubește.”

Și-am tăcut.

Am lăsat ploaia să ne îmbrace în ea însăși,

până și gândurile au amuțit

în acea clipă cu respirație de veac.

Sub umbrela galbenă

curge încă povestea din mine,

iar tu,

cine știe prin ce oraș sau vis,

o mai fredonezi.

Ne-am ascuns sub atâtea umbrele uriașe,

ca sub niște catedrale fragile,

de teama stropilor ascuțiți de iubire.

Dar acum,

sub această mică umbrelă galbenă,

ne-a prins eternitatea,

înghesuiți.

Ar fi mai bine să închid ochii

Și să-i deschid pentru culori 

C a cerul și ca lanul verde

Și să trăiesc doar clipa.

Ar fi mai bine să nu văd 

Dezastre și orgolii,ce rod 

Din viața unui om 

C a un roi de molii.

Ar fi mai bine să fiu orb 

Cu-o minte ce nu doare 

Să nu mă doară răul nimănui 

Când bine pe astă lume nu-i și nu-i.

Fin ca si nisipul printre degete

Ai dispărut în clepsidra timpului 

Îmi cânt piesa la pianul fără clapete 

Un ultim adio piere în bătaia ritmului.

Rămâi în muzeul meu de artă

Cel mai controversat și neînțeles

Unde stoicii de marmură și de piatră 

Îmi conduc viața către un singur sens.

Iubirea mea s-o daruiesc naturii

Tablou al zeilor ce prevestesc lumea

Căci doar ei și cei aliați cu purii

Dăinuiesc etern în inimile cuiva.

Dă-ți cămașa albă jos 

Sub cerul întunecos 

Și lasă luna sa ne lumineze 

Și atingerile tandre sa ne ghideze 

Buzele tale dulci ce adesea mi le-amintesc 

Amintirile cu noi ce ne unesc 

Parcă suntem doi străini 

Plini de sentimente și venin 

Ochii tăi de un maro deschis 

Îmi aduc alinare 

Tot speram ca tu sa vii 

Și în viață sa mi fi soare 

Fiecare părticică a corpului tău 

N a rămas neexplorată 

Fiecare centimetru 

L am cuprins cu mâna goală