Doar iubirea

Unde sa te caut..?

Cand nici pe mine nu ma gasesc.

Si zi de zi dorinta,

Adanc mi o amagesc.

As vorbi cu luna

Sa i spun cat te doresc

Sa i spun ,iar o poveste

Cu dor,ca te iubesc.

Îți caut privirea în oameni, pe stradă,

În umbrele serii ce trec rătăcind,

Dar nimeni nu are căldura ta

Cand ma priveai zambind.

Mi-e dor de sărutul ce arde pe buze,

De barba ce-mi lasă urme de foc,

De mâinile tale ce știu să m-alinte,

Când lumea se rupea in loc.

Ești liniștea mea, furtuna și valul,

Ești visul ce arde și nu se destramă,

Aș merge prin foc, prin cer și prin mare,

Sa ti mai simt odata buzele tale.

Cand nu esti aici,secundele dor

Se scurge tacerea prin noptile de foc.

As vrea sa te strig,dar glasul mi e stins

O ora pe ceas,sa pot sa te simt.

Că tu ești tot ce-n suflet port,

Ești foc, ești vis, ești alinare,

Oricât aș vrea să te mai uit,

Tu ești mereu a mea chemare.

Mi-e dor de tine,cum dor plamanii

Cand cer un strop de aer pur

Cum dor privirile uitate

In ochii reci,fara contur.

Dar nu mai vii…e doar tacerea

Ce candva era plecata

Inlocuita de o fericire

Din suflet rasunata..

As rupe timpul cu dorinta

As face luna sa te aduca,

Dar a ramas o ratacire

Tu fiind vantul,eu o frunza

Si ma intreb,de ma mai simti

De-ti arde pielea de dorinta

Sau daca brațele-ti mai stiu in noapte

A mea imbratisare stinsa.

Cum te strângeam cu drag la piept,

Si lumea o uitam…

Cum iti ziceam ca va fi bine

Doar ca sa te mai am.

   Sa te mai am doar un moment,

Sa ti mangai parul tau saten

Sa ti simt a tale buze calde

Pe-al meu rece,palid ten…

Te port în gând, în vis, în sânge,

În tot ce sunt și ce-am pierdut,

Dar dorul meu nu se prelinge,

Ci arde veșnic, nevăzut.

Ești romanța mea,din nopti tarzii de iarna

Esti fumul de tigara ce ma lovea odata

Esti bataia ce o aud ,cand la piept pun urechea

Esti rasarit de soare ,

esti dorul ce ma doare…

Și totuși, dorul nu mă lasă,
Rămâne-n piept ca un blestem,
Te-aștept, chiar dacă timpul trece,
Chiar dacă totul e absent.

Când vei veni, să știi că încă
Te port în suflet neclintit,
Oricât ai rătăci prin lume,
Eu tot te-aștept, eu tot te simt.

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu

Natura, tu ești un cântec lin,

Cu vântul blând ce adie-n plin,

Și soarele care zâmbește,

Păduri verzi ce te îmbrățișează.

Râurile murmură pe cărări,

Iar florile își împletesc miresme în zări,

Ne faci să uităm de griji,

Să simțim doar liniște, în ritmuri de frunze.

Munții ne șoptesc povești tăcute,

Își înalță vârfurile spre ceruri de nori,

Acolo unde sufletul se simte acasă,

Sub cerul fără margini, în albastru profund.

Iubim natura pentru că ne dă viață,

Ne face să zâmbim, să fim mai buni,

În fiecare rază de soare găsim speranță,

Și în fiecare apus, o nouă iubire.

Când pașii noștri se pierd în pădure,

Simțim cum inima ne bate mai tare,

Natura, tu ești un dar sfânt,

O frumusețe care ne face întregi.

În var ai fost tu aruncat 

Mucenicie -ai îndurat 

Pe roată tu ai fost târât,

De idolatrii ocărât,

Ai săvârșit multe minuni,

Deși ei credeau că sunt minciuni,

Atât de mult ai îndrăznit,

Cunună tu ai dobândit .

Iar trupul tău nestricăcios,

În raclă așezat,

Celor ce cred în Hristos,

Spre-nchinare le-a fost dat ,

Și din mormânt tu vindecare,

Ne-aduci la tot necazul mare.

Sfinte Mare Mucenice Gheorghe te rugăm,

Ajută -ne pe noi credința dreaptă s-o păstrăm. Amin !

               - Rada Maria 6D -

Toate gândurile mele

Stau și în șoaptă îmi vorbesc

Cum să fac să infliresc,

Clipele să le trăiesc.

Una-i viața, scurtă -i firea 

Zile, ani se duc în vânt

Eu rămân fără menirea

De-a trăi cu rost în gând.

Mă întreb în zori și -n noapte 

Cui îi pasă că mă pierd?

Timpul curge mai departe,

Iar eu nu știu să -l petrec.

Albastrul de la apus

Ne-a adus un moment în plus

Pe când al tău supra apus

Ne-a dus zâmbetul în sus

Cât de greu a fost să-i cer

Inimii sa plece în cer

Să se întoarcă cu al meu tată

Cu lacrima deja uscată

Prin sicrie am umblat 

Prin cimitire am strigat 

Al meu tată mort sa vie

Să-i dedic o poezie 

Să-i arat cu amănunt 

Casa în care m a crescut 

Să-i prezint al lui fecior 

Ginerele și un nepot.

Din gând alb petale de crin se desprind

Plutind spre inimi a mirare .

Raze de lumină în cerc de drag ,

Emoţii până la pământ se-nchină .

Priviri în zări pierdute ,

Căutări în albastru regal .

Mâini unite în cerc de verde ,

Zbateri de aripi la capăt de lume .

Zvâcniri de culori ,

Inimi pătrunse de roşu curbat ,

Ţipăt de ochi în închideri de pleoape ,

Îngeri galbeni în zboruri nesfârşite .

Plutiri de puf în păpădii ,

Armonii ţesute în seri blânde .

Sferă de lumină în dar ,

Paşi înfloriţi pe ram de lemn dulce ,

Adâncuri rostogolite .

Clipe tremurânde ,

Secunde ale aşteptării

Şi multă , multă atingere

De gând alb plutind spre inimi a mirare .

Ascultă-mă tu stea, rămâi pe cer

Salvându-mă cu-o rază de speranță

Strângându-mă de mână să nu pier

Adună-mă-napoi fără distanță

Ajută-mă să aflu cine sunt

Salvându-mă cu-o dragoste avară 

Atinge-mă cu sufletul adânc

Ferindu-mă de-o lacrimă amară

Pitindu-mă sub pleoape să-ți ajung

Plimbându-mă în vise pe-o vioară

Trezindu-mă cu tine norii fug

Salvându-mă prezența ta vitală

Descurcă-mă cu tine să mă leg

Salvându-mă de iarnă cu o vară

Încurcă-mă-ntre aripi să mă pierd

Aprinde-mă în fiecare seară

Aruncă-mă pe ramuri să m-aștern

Cu frunze răsărindu-mi primăvară

Umbrindu-mă de dorul cel etern

Salvându-mă de mine să nu doară

Acuză-mă că te iubesc prea mult

Iertându-mă de fiecare dată

Primindu-mă să curgem spre amurg

Salvându-mă cu tine viața toată

    Eu ţi-am promis o floare,

    o floare de cais.

    Tu mi-ai zâmbit,

    iar eu... ţi-am scris: 
    un vers, apoi o strofă:

    chiar un întreg poem 
    pe care l-am legat

   - c-un simplu gest - boem, 
    într-un firav volum,

    de sacră poezie, 
    să-i stea iubirii mele,

    solidă, mărturie…

Oh suflet drag,

Iar ai zburat 

Cu fericire te-ai îmbătat

Cu parfum de pace interioară 

În lumina iubirii

Adusă de oameni dragi

Vegheată de luceferi blanzi

Ai văzut 

Începutul viețuirii

Te bucuri de raza de lumină

Primită  in dar

Acum ținută 

Pentru a te veghea 

În noile orizonturi 

In marea ta de haos 

Cu valuri line 

Și totuși,

Nimic nu te poate atinge 

Caci ai învațat să porți 

Simbolul armoniei

Ai reușit

Chiar ai putut,

Să faci rai din ce ai! 

Sămânța oarbă-i încolțită la fereastră

Iubirea crește împletită răsucit

Așteaptă sufletul stropit să înflorească

Răsare dorul chinuindu-mă cumplit

Mi-e dor și doare de când inima-i albastră

Furioasă bate ca un taur răzvrătit

Accelerând se zvârcolește dând să iasă

Împinge-n vene focul dorului smintit

Mi-e dorul ars de nu mai știu unde-i acasă

Pașii mă poartă fără urmă rătăcit

Nu știu de mine unde sunt de când m-apasă

Ca un blestem dorul m-acuză osândit

Mi-e dor de zâmbetul și replica haioasă

Buzele roșului aprins ce m-au vrăjit

Privirea sinceră cea dulce și curioasă

Lumina ochilor adânci de infinit

Zilele curg spre toamna stărilor ploioase

Speranța șubredă târându-se-amăgit

Mi-e dor de clipele tăcerilor albastre

Mi-e dor și-i sufletul cu vise peticit

    Ce știi tu, știam și eu:
    Noi, zâmbind, ne vom găsi,
    Împreună - tot mereu -
    Într-o foarte bună zi.
    
    Ce știu eu, știai și tu:
    Tu ești Soare, eu sunt Luna,
    Tu adânc, eu zbor înalt -
    Două jumătăți într-una.
    
    Ce știm noi s-a împlinit:
    Căci noi doi ne-am potrivit,
    Ca o ploaie-n infinit,
    Într-un zbor nemărginit.