Doar iubirea
Lasă mă să visez despre tine. Să simt ca exiști,să simt ca exist. Vreau să cad în iubire și obsesie iar,dar tu deja m ai ridicat. Vreau să țip și să urlu,dar în gol mă afund iar. Durerea mea se exprimă intr un cer roșu de sânge,iar ploaia ce cade mă arde tot mai tare. Am jurat ca nu voi mai iubi,dar inima mea a căzut în recidiva. Mă gândesc la tine iar și iar si nu pot dormi noaptea din cauza ta iar. Îmi lipsești mai mult decât orice,iar dacă aș putea,ți aș dărui inima mea înainte să ne luăm rămas bun. Nu știu ce să fac fără tine,nu știu unde să îmi pun mâinile. Am încercat să uit,dar acum alerg la 3 dimineața pe străzi,cu gândul la tine. Unii ar spune ca sunt nebună,dar obsesia e prea mare. Vreau sa te prind de mână și să fugim împreună spre lună. Acum mă uit la tine și iubirea mă orbește. Acum mă uit la tine,și nu văd nimic. Mă pierd iar în întuneric,mă pierd iar în ceață. Fiindcă durerea se exprimă în țipete,eu am ales să râd. Acum plâng iar,în mijlocul nopții mă uit la stele și îmi doresc să fiu una dintre ele. Mă uit la lună iar,și două linii de lumină o străbat. Una este sclipirea mea,cealaltă întunericul tău. Ce a fost invizibil odată acum pot vedea. Și iar la 3 dimineața îți spun ca te vreau acum,nu mai târziu. Te iubesc și dincolo de moarte,nu poate. Acum însă e greu să trăiesc când nimic nu e clar,când în capul meu explodează artificii. Să mor sau să trăiesc? Dar tu ești viața mea și moartea mea,deci m am pierdut iar…Râd și plâng,respir și ma sufoc,trăiesc și mor.Te urăsc,dar te ador. Ești obsesia mea și am încercat să îți dau drumul,dar știu ca daca voi face asta voi muri mai mult ca niciodată. Si am încercat să îți scriu numele în nori,dar sunt prea departe,așa ca ți l am scris in ocean. Îmi amintesc de nopțile în care eram în flăcări,în care ne certam si ne adoram,în care ne uram și ne iubeam,dar puneam dragostea cel mai sus,peste soare. Acum lasă mă te rog să te visez,să te mai văd o singură dată. Să te privesc în ochi și să îți spun ca tu ești visul meu și ca te voi iubi și când voi fi moartă. Te voi iubi în toate Universurile,în toate lumile,în toate viețile. Te voi iubi cum nici nu este posibil. Atât de mult,încât voi încerca iar să îți scriu numele în nori,acolo unde voi ajunge imediat.
Стихи из этой категории
Un alt te iubesc
Credeai că dragostea își schimbă forma
Ori conținutul
Sau jurământul,
Ori portul ce iese din tradiția ei milenară,
Din sate si comune unde iubirea se păstrează fără să moară?
Desigur,tu ești iubirea cea curată,
Frumoasa mea!
De vei pleca să știi că zile multe n-am!
Eu sunt pribeagul ce-și caută iubirea rătăcită
Și să nu crezi că mint vreodată cand vine vorba de amor,
Tu fiind aceea,dulce regăsire,
Ce n-o pot opri!
Te vreau a mea știind că nu ești de vânzare,
Neprețuită ești dar te doresc prea tare
Cum să renunț?
Mai bine moartea cea urâtă,
Decât o fugă rușinoasă...
Aștept victoria și lupta glorioasă,
Să-ți pot răpi pe veci amorul sacru,
Ce nu-i de împrumut sau lesne de primit,
Cer zeilor putere și îndurare,
Să te câștig pe veci
Să-ți fac sfânt de iubire legământ!
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea
Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.
Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.
— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.
— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.
— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?
— Da, iubito.
— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?
— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.
— Și ai învățat limba lor?
— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.
— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.
— De unde știi?
— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.
— Ești tare deșteaptă, fata mea.
— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.
- Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
- Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?
— Ce anume?
— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?
— Unde ai auzit cuvântul acesta?
— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.
— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.
— Ce înseamnă „mamă”, mamă?
O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.
— Ai auzit de România?
— Nu am auzit. Ce este România?
— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.
— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?
— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.
— Noi mergem în România, mamă?
— Așa este draga mea. Mergem în România.
Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.
În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.
— Sunteți româncă? Vorbiți românește?
— Da, sunt! Dumneavoastră?
— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.
— Ce vă duce în România?
— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.
— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.
Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.
— În România se vorbește mult engleza?
— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.
Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?
Doamna râse și i se adresă foarte convingător.
— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.
Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:
— Asta este limba română?
— Da, mamă. Îți place?
— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?
— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.
— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?
Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:
— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.
La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:
— Peste un kilometru ajungeți la destinație.
Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?
— Mamă, de ce plângi?
Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.
— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.
— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.
— Dar nu mai avem decât foarte puțin.
— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.
— Nu știe.
— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?
Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:
— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.
Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.
— Ați ajuns la destinație.
În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.
— Prietena ta este bolnavă mamă?
— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.
Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.
— Intrăm, mamă?
Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.
— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.
— Pot să iau și clovnul cu noi?
— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.
Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.
— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.
— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?
— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.
— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?
— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?
— Poți. Sunt destule în pădure.
— O să fac un buchet pentru prietena ta.
Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:
— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.
Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.
— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.
Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:
— Mamă, mamă! Unde ești?
Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.
— Ce spui, mamă?
Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.
Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.
— Mamă, sunt eu, fiica ta.
----- SFÂRȘIT ------
Ochii tăi
Ochii tăi poartă în ei frumusețe,
Dar din ei curge tristețe.
Ascunzi asta destul de bine
Dar doar pentru prezențe străine.
Eu îi citesc fără pic de efort,
Gasesc in ei așa de mult confort...
Repetitiv și de zi i-am admirat,
Și să creez ei m-au inspirat.
Pentru al meu suflet ochii tăi sunt ca o muză
Însă să îi înțeleagă pe ai mei refuză.
Refuza să vadă felul în care îi privesc
Și cat de mult îi doresc.
Doresc ca atunci când nu sunt atentă să mă urmărească,
Si când îi observ să continue să mă privească.
Doua perechi de ochi rătăcindu-se,
Întâlnindu-se și regăsindu-se.
Insa ochii tăi nu se îndreaptă spre a mea privire
Dar tot continuă să mă inspire,
Fiindca transmit atât de multe sentimente
Chiar și în cele mai irelevante momente.
In sfarsit
In sfarsit am inteles ca totul se intampla cu un motiv
Motivul e ca noi doi sa existam
Nu separat, ci impreuna
Sa ne tinem de mana si sa simtim ca ajungem pe luna
Sa infruntam fiecare obstacol
Sa depasim orice greutate
Imi pare rau, ca pana acum ai fost departe
Bine ai venit, in sfarsit s-a facut dreptate...
Pe-altarul cerului
Pe-altarul cerului te scriu cu dor,
Strălucitor ca soarele ieșit din nori
Si rog o clipă vântul să-ți aducă,
Parfumul lui... ca o nălucă.
Că fericirea mi-era dulceața vinului tău
Ce-mi picura pe buze în fiecare seară,
Era o parte din tine ce îmi ținea de dor
Îmi era a ta dulce și caldă îmbrățișare.
De ce nici o secundă n-ai înțeles oare...
Vântule!
Spune-mi vântule tu spune
Daca-i întâlnit în calea ta,
O ființă dragă mie
Ce mi-a furat inima?
Cum, nu știi tu cum arată?
Când suflai în părul ei,
La-ntâlnirea cea visată
Și plimbarea pe sub tei!
Nu pot crede c-ai uitat-o
Și să nu-ți aduci aminte,
De-ale noastre sărutări
Și iubita mea cuminte!
Oare nu pot să-ți mai cer
Să te vânturi c-altădată,
Să te duci și să te-ntorci
Pe o pală cu-a mea fată?
Văd că-ncepi să fii domol
Cànd îți cer să fugi mai tare,
Nu-mi mai ești de ajutor
Pentru mine n-ai valoare.
Nu te mai aud măi vântule
Sau n-ai fost deloc pe-aici,
Și-am vorbit în vânt cu mine
Dute vânt, n-ai ce să-mi zici.
Un alt te iubesc
Credeai că dragostea își schimbă forma
Ori conținutul
Sau jurământul,
Ori portul ce iese din tradiția ei milenară,
Din sate si comune unde iubirea se păstrează fără să moară?
Desigur,tu ești iubirea cea curată,
Frumoasa mea!
De vei pleca să știi că zile multe n-am!
Eu sunt pribeagul ce-și caută iubirea rătăcită
Și să nu crezi că mint vreodată cand vine vorba de amor,
Tu fiind aceea,dulce regăsire,
Ce n-o pot opri!
Te vreau a mea știind că nu ești de vânzare,
Neprețuită ești dar te doresc prea tare
Cum să renunț?
Mai bine moartea cea urâtă,
Decât o fugă rușinoasă...
Aștept victoria și lupta glorioasă,
Să-ți pot răpi pe veci amorul sacru,
Ce nu-i de împrumut sau lesne de primit,
Cer zeilor putere și îndurare,
Să te câștig pe veci
Să-ți fac sfânt de iubire legământ!
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea
Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.
Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.
— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.
— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.
— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?
— Da, iubito.
— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?
— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.
— Și ai învățat limba lor?
— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.
— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.
— De unde știi?
— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.
— Ești tare deșteaptă, fata mea.
— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.
- Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
- Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?
— Ce anume?
— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?
— Unde ai auzit cuvântul acesta?
— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.
— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.
— Ce înseamnă „mamă”, mamă?
O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.
— Ai auzit de România?
— Nu am auzit. Ce este România?
— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.
— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?
— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.
— Noi mergem în România, mamă?
— Așa este draga mea. Mergem în România.
Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.
În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.
— Sunteți româncă? Vorbiți românește?
— Da, sunt! Dumneavoastră?
— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.
— Ce vă duce în România?
— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.
— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.
Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.
— În România se vorbește mult engleza?
— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.
Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?
Doamna râse și i se adresă foarte convingător.
— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.
Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:
— Asta este limba română?
— Da, mamă. Îți place?
— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?
— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.
— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?
Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:
— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.
La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:
— Peste un kilometru ajungeți la destinație.
Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?
— Mamă, de ce plângi?
Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.
— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.
— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.
— Dar nu mai avem decât foarte puțin.
— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.
— Nu știe.
— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?
Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:
— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.
Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.
— Ați ajuns la destinație.
În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.
— Prietena ta este bolnavă mamă?
— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.
Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.
— Intrăm, mamă?
Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.
— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.
— Pot să iau și clovnul cu noi?
— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.
Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.
— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.
— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?
— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.
— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?
— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?
— Poți. Sunt destule în pădure.
— O să fac un buchet pentru prietena ta.
Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:
— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.
Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.
— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.
Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:
— Mamă, mamă! Unde ești?
Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.
— Ce spui, mamă?
Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.
Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.
— Mamă, sunt eu, fiica ta.
----- SFÂRȘIT ------
Ochii tăi
Ochii tăi poartă în ei frumusețe,
Dar din ei curge tristețe.
Ascunzi asta destul de bine
Dar doar pentru prezențe străine.
Eu îi citesc fără pic de efort,
Gasesc in ei așa de mult confort...
Repetitiv și de zi i-am admirat,
Și să creez ei m-au inspirat.
Pentru al meu suflet ochii tăi sunt ca o muză
Însă să îi înțeleagă pe ai mei refuză.
Refuza să vadă felul în care îi privesc
Și cat de mult îi doresc.
Doresc ca atunci când nu sunt atentă să mă urmărească,
Si când îi observ să continue să mă privească.
Doua perechi de ochi rătăcindu-se,
Întâlnindu-se și regăsindu-se.
Insa ochii tăi nu se îndreaptă spre a mea privire
Dar tot continuă să mă inspire,
Fiindca transmit atât de multe sentimente
Chiar și în cele mai irelevante momente.
In sfarsit
In sfarsit am inteles ca totul se intampla cu un motiv
Motivul e ca noi doi sa existam
Nu separat, ci impreuna
Sa ne tinem de mana si sa simtim ca ajungem pe luna
Sa infruntam fiecare obstacol
Sa depasim orice greutate
Imi pare rau, ca pana acum ai fost departe
Bine ai venit, in sfarsit s-a facut dreptate...
Pe-altarul cerului
Pe-altarul cerului te scriu cu dor,
Strălucitor ca soarele ieșit din nori
Si rog o clipă vântul să-ți aducă,
Parfumul lui... ca o nălucă.
Că fericirea mi-era dulceața vinului tău
Ce-mi picura pe buze în fiecare seară,
Era o parte din tine ce îmi ținea de dor
Îmi era a ta dulce și caldă îmbrățișare.
De ce nici o secundă n-ai înțeles oare...
Vântule!
Spune-mi vântule tu spune
Daca-i întâlnit în calea ta,
O ființă dragă mie
Ce mi-a furat inima?
Cum, nu știi tu cum arată?
Când suflai în părul ei,
La-ntâlnirea cea visată
Și plimbarea pe sub tei!
Nu pot crede c-ai uitat-o
Și să nu-ți aduci aminte,
De-ale noastre sărutări
Și iubita mea cuminte!
Oare nu pot să-ți mai cer
Să te vânturi c-altădată,
Să te duci și să te-ntorci
Pe o pală cu-a mea fată?
Văd că-ncepi să fii domol
Cànd îți cer să fugi mai tare,
Nu-mi mai ești de ajutor
Pentru mine n-ai valoare.
Nu te mai aud măi vântule
Sau n-ai fost deloc pe-aici,
Și-am vorbit în vânt cu mine
Dute vânt, n-ai ce să-mi zici.
Другие стихотворения автора
eu am vrut numa sa ma asculti
eu am vrut numa sa ma asculti
dar tu tot ce ai făcut a fost sa renunți
cu ce am greșit ca sa ma uiți ?
sufletul meu încă nu uita
iubirea ta ce mi-ai dat-o odată
inima inca o așteaptă
hai sa ne întâlnim
și sa mai vorbim
despre tot ce ne-a durut
despre zilele in care ne vedem
și ne sărutam
ca doi adolescenți nebuni
lasă-mă sa te mai pot avea
măcar odată să te mai pot vedea
cu inima să mă gândesc
ca mă iubești
dar în zadar mă tot intreb
de cea ce eu nu mai am
Chiper Elena
Floare de bujor, lumină-n zori,
În brațele vântului dulce se scaldă,
Parfum de dor pe buze cobori,
Iar sufletul meu te soarbe, te adoră.
Cu raze de soare părul îți cântă,
Ca valul ce mângâie marea adâncă,
Tu ești primăvara ce-n mine avântă
Dor de sărut și vis ce nu se uită.
În ochii tăi luna se-ascunde sfios,
Roua îți spală obrajii de stele,
Pe buze ți-așterne murmur duios,
Și cerul tresare în clipe rebele.
Bujorul roșu se-aprinde-n iubire,
Ca inima mea ce-ți bate aproape,
Tu ești mirajul, ești nemurire,
Un vis desenat pe cerul de noapte.
S-a despicat (Pentru Copila batuta la Ciocana)
Ma intrebati in liniste dece?
Ca ati lovit de repetate ori cu insistenta.
Dar eu ma scufundam tot mai adinc,
Si de la asta rautatea voastra creste.
Voi numai eri erati un simplu bebelus,
Un copilas ce dragalas zimbeste,
Dar azi deja sunteti un monstru lung
Ce calca in Picioare ce traeste.
Ati despicat o inima de om
Ce bate in acelasi timp cu a voastra
Dar fapta va ramine ca un pom
Ce va aduce dupa sine roade.
A apus
Te ai indepartat.
Te ai sters ca o ploaie de vara,
Te ai urcat intr un tren al uitarii
Si ai disparut.
Au ramas poze.
Sunt o dovada vie a unei amintiri ce sta sa dispara
Au ramas ganduri.
Sunt o dovada a trairilor intense ce stau sa apuna.
S-a dus.
Te ai dus pe o mare indepartata,
Mi ai facut cu mana din barca aceea
Era oare o corabie?
Sau era doar o salupa?
S-a stins.
S-a stis orice flacara a sperantei
S-au ofilit gandurile revederii,
S-au sters amintirile.
Te ai dus in acea mare albastra
Ai disparut in orizont
Ai gasit o sirena sau o pasare maiastra
I ai oferit visele
Si acum ma uit la stele cu disperare
Seamana cu marea albastra cu corabii
Astept sa apuna luna
La fel cum au apus amintirile
S-a stins.
S-a stins si ultima lumanare.
Era cea lasata in memoria iubirii
Flacara A prins aripi si a zburat departe
Acum este intr un alt orizont
Este prinsa cu o franghie de un catarg
Iar eu te mai caut pe plaja si in larg
Sau
Astept corabia la mal…
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
Religie - UITARE...
Mi-e dor de Tine și nu pot
Să Te ascund în taină;
Sufletul mă doare uneori
Când nu ești cu mine.
Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu
Din ochii Tăi care plângeau întruna,
Când eu mai uit de Tine uneori
Iar suferința greu m-apasă.
Aș vrea să plâng alăturea de Tine
Să simt și eu povara Ta cea grea;
Să-ți sorb amarul ce pe Tine
Greu te-apasă.
Te rog să nu mă lași Doamne nicicând
Când eu mai uit de Tine,
Trezește-mă din somnul morții
Să nu mă ia vrăjmașul.
eu am vrut numa sa ma asculti
eu am vrut numa sa ma asculti
dar tu tot ce ai făcut a fost sa renunți
cu ce am greșit ca sa ma uiți ?
sufletul meu încă nu uita
iubirea ta ce mi-ai dat-o odată
inima inca o așteaptă
hai sa ne întâlnim
și sa mai vorbim
despre tot ce ne-a durut
despre zilele in care ne vedem
și ne sărutam
ca doi adolescenți nebuni
lasă-mă sa te mai pot avea
măcar odată să te mai pot vedea
cu inima să mă gândesc
ca mă iubești
dar în zadar mă tot intreb
de cea ce eu nu mai am
Chiper Elena
Floare de bujor, lumină-n zori,
În brațele vântului dulce se scaldă,
Parfum de dor pe buze cobori,
Iar sufletul meu te soarbe, te adoră.
Cu raze de soare părul îți cântă,
Ca valul ce mângâie marea adâncă,
Tu ești primăvara ce-n mine avântă
Dor de sărut și vis ce nu se uită.
În ochii tăi luna se-ascunde sfios,
Roua îți spală obrajii de stele,
Pe buze ți-așterne murmur duios,
Și cerul tresare în clipe rebele.
Bujorul roșu se-aprinde-n iubire,
Ca inima mea ce-ți bate aproape,
Tu ești mirajul, ești nemurire,
Un vis desenat pe cerul de noapte.
S-a despicat (Pentru Copila batuta la Ciocana)
Ma intrebati in liniste dece?
Ca ati lovit de repetate ori cu insistenta.
Dar eu ma scufundam tot mai adinc,
Si de la asta rautatea voastra creste.
Voi numai eri erati un simplu bebelus,
Un copilas ce dragalas zimbeste,
Dar azi deja sunteti un monstru lung
Ce calca in Picioare ce traeste.
Ati despicat o inima de om
Ce bate in acelasi timp cu a voastra
Dar fapta va ramine ca un pom
Ce va aduce dupa sine roade.
A apus
Te ai indepartat.
Te ai sters ca o ploaie de vara,
Te ai urcat intr un tren al uitarii
Si ai disparut.
Au ramas poze.
Sunt o dovada vie a unei amintiri ce sta sa dispara
Au ramas ganduri.
Sunt o dovada a trairilor intense ce stau sa apuna.
S-a dus.
Te ai dus pe o mare indepartata,
Mi ai facut cu mana din barca aceea
Era oare o corabie?
Sau era doar o salupa?
S-a stins.
S-a stis orice flacara a sperantei
S-au ofilit gandurile revederii,
S-au sters amintirile.
Te ai dus in acea mare albastra
Ai disparut in orizont
Ai gasit o sirena sau o pasare maiastra
I ai oferit visele
Si acum ma uit la stele cu disperare
Seamana cu marea albastra cu corabii
Astept sa apuna luna
La fel cum au apus amintirile
S-a stins.
S-a stins si ultima lumanare.
Era cea lasata in memoria iubirii
Flacara A prins aripi si a zburat departe
Acum este intr un alt orizont
Este prinsa cu o franghie de un catarg
Iar eu te mai caut pe plaja si in larg
Sau
Astept corabia la mal…
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
Religie - UITARE...
Mi-e dor de Tine și nu pot
Să Te ascund în taină;
Sufletul mă doare uneori
Când nu ești cu mine.
Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu
Din ochii Tăi care plângeau întruna,
Când eu mai uit de Tine uneori
Iar suferința greu m-apasă.
Aș vrea să plâng alăturea de Tine
Să simt și eu povara Ta cea grea;
Să-ți sorb amarul ce pe Tine
Greu te-apasă.
Te rog să nu mă lași Doamne nicicând
Când eu mai uit de Tine,
Trezește-mă din somnul morții
Să nu mă ia vrăjmașul.