FRAGMENTE DIN ZILE

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Orașul nu doarme

doar respiră încet între clădiri,

luminile lui așezându-se ca pașii

pe asfaltul care ne știe tăcerile.

Am mers împreună

fără direcție, fără hărți

doar ecoul respirațiilor noastre

în străzi care șoptesc nume necunoscute.

Tu râdeai cu ochii închiși

iar vântul lua cu el

frânturi de gânduri și promisiuni

așezându-le pe balcoane, pe acoperișuri

unde doar cine știe să privească

le poate descifra.

Orașul ne privea fără judecată

și ne învăța că există momente

care nu cer explicații

ci doar să le trăiești

în liniștea pașilor comuni.

Chiar dacă fiecare drum

ne poartă spre locuri diferite

rămâne în aer o urmă discretă

o vibrație care ne amintește

că a fi împreună

într-un oraș care ascultă

este deja o formă de iubire.

Lumina zilei o primim de Sus

Trimisă când soarele răsare,

E dimineață și rugă înălțăm

S-avem și azi pâine și sare

Părinții zi de zi se duc la muncă

Să câștigăm s-avem ceva pe masă,

Copiii merg la grădi și la școală

Bunicii singuri ne așteaptă-acasă

Pe înserat familia se reunește

După o zi cu bune și chiar rele,

Bunica, mama cina pregătește

Și toți vorbim câte-n lună și-n stele

Bunicul ne ridică pentru rugăciune

Și mulțumește pentru tot ce-avem,

Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm

Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm

Când masa de bunătăți este golită

Cu toții începem ziua să o povestim,

Unii la alții ne spunem cum a fost

Și în final spre dormitoare o țâșnim

Pe fir se-așează o nouă zi de muncă

Sau e duminică și-i mare sărbătoare,

Când pașii se îndreaptă către biserică

Să căpătăm iertare și binecuvântare

.........................................

E zi sau săptămână, lună sau an

E viața noastră toată pe pământ,

Sunt ei bunicii, părinții și copiii

Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!

Îngerii au anunțat,

Numele cel minunat,

Să fie numit ISUS,

Numele a venit de sus.

Să știm că se va înălța.

Dumnezeu îl va lua...

Raiul cu drag la primit,

În casa sfântă a venit,

Ne așteaptă și pe noi..

Să fim în grădina sa,

In veci a ne APĂRA.

.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Barco de vela

Querido barco de vela, flotas en un océano aparentemente interminable,

¿A qué continentes volverás a ir esta vez?

¿Qué te espera en tu próximo destino?

Barco de vela, barco de vela..

¿Por qué no me dijiste que te gusta tanto navegar?

¿Por qué no me avisaste?

¿Por qué, simplemente dándote la espalda, por un momento, abandonaste el puerto?

¿Cómo puedo acostumbrarme al vacío que me dejaste?

¿Cómo lo llenaré?

Barco de vela, barco de vela...

Eras ligero como un gorrión,

Espero que vuelvas más feliz de donde fuiste,

Me doy cuenta de que tenías que irte

Así es como te sentiste

Eso es lo que pensaste.

Te habíamos construido tan bien, de madera, el timón, la cubierta,

De varias escotas de vela,

Incluso adjunté tu ancla,

Sé que no será fácil para ti,

El océano tiene sus caprichos,

No sabes qué esperar,

Cuando se agita y te sacude en todas direcciones,

Sólo te lleva por las rutas que le son más accesibles,

Cuando te resulte difícil, cuando sientas que no tienes forma de mantenerte a flote,

Por favor mire hacia abajo, vea el ancla adjunta,

Piensa que desde lejos, incluso a miles de kilómetros de distancia,

Te cuido, te tengo en mi corazón,

Es que ya no estás cerca de mí para mostrártelo,

En verdad, cuánto significó nuestra conexión,

(En tono argumentativo)

Siéntete bien, déjate llevar, olvida quién te hizo,

En dos semanas ni siquiera nos acercamos,

Si lo crees, es tu elección...

Solo sé que me preocupo por ti, por eso te construí tan bien.

Como último estímulo, os digo: "No os dejéis intimidar por las tormentas que encontraréis al cruzar el océano. No olvidéis que después de la tormenta viene el buen tiempo".

El barco de vela: ¿Qué harías? ¿No puedo quedarme un día en Río de Janeiro? Sólo un día, eso es todo lo que quiero, luego volveré contigo, ¡lo prometo!".

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.

Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

Chiar de ți-e sufletul rănit și plângi adânc în noapte,

Chiar daca iar ai obosit și nu mai ai nici șoapte,

Ai datoria de-a zbura până la capăt..

Știu,porți atâția spini,și te-au lovit ploile toate,

Știu ,lacrimile ți-au secat ades,

Dar trebuie să-ți scrii destinul până la ultima lui fila,

Așa e demn,așa e nobil,

Și chiar de -aripa ți se zbate,

Priveste-n zare și străbate,până la capăt,

Drumul vieții tale,spunând:

Nimic nu mă va-nvinge,privesc în zări,departe,

Lupt până la ultima poveste din a vieții mele carte..

Moșule,ce faci ești,bine?..

Mă opresc iar pe la tine,

Să -mpart plictisu-n jumate,

Să te slujesc ca și la carte..

Ce poftești la prânz, bătrâne;

Oare cum e vremea mâine;

Apoi privim tăcuți pereții,

Numărăm tic -tacul vieții.

.. Radioul sună în surdină,

Tu sorbi din cana ta plină,

Ceaiul negru cu lămâie,

Ce povestea ta o știe...

Stai gârbovit la masă,

Pufăi din țigară arsă 

Cu ochii țintiți la ecran,

Tastezi cu patos și elan..

Nici de cină nu te -atingi

Doar la gândul să învingi;

Ăsta -i țelul tău, sărmane 

 ,Nu sa te vaiti la icoane.

C -ai fost bătut de soartă,

Să te usuci că și o plantă,

CĂ șezi în scaun, osândit,

Fără puteri, înțepenit..

Mă rogi cu voce stinsă,

Lampa să ți o las aprinsă,

Că iar somnul nu te fură,

Te răsucește și te -njură...