RESPIRI ÎNTRE SEMNALE

Lumea ajunge la noi

prin straturi groase de sticlă

și metal rece.

Sunetele sunt estompate,

ca vocile auzite sub apă,

prezente, dar irecuperabile.

Orașul, vast și impersonal,

respiră mecanic,

cu o regularitate obositoare.

Zgomotele lui curg uniforme,

ca un sânge artificial

pompat prin conducte invizibile.

Oamenii se mișcă ordonat,

cu gesturi precise, aproape sterile.

Fețele lor, palide și iluminate artificial,

plutesc în mulțime

ca niște ferestre deschise

spre camere goale.

Privirile se evită cu grijă,

ca niște suprafețe

care nu trebuie să se atingă.

Cuvintele sunt scurte, eficiente,

lustruite până la pierderea sensului.

Emoțiile se depozitează

ca obiecte fragile

în spații de stocare temporară.

Singurătatea devine funcțională,

calmă și persistentă,

ca un zgomot de fond

care nu mai poate fi oprit.

Nu doare,

ci erodează lent.

Din când în când,

un sunet scapă filtrului:

o sirenă ascuțită,

un plâns brusc,

o tăcere densă

ca o fisură în mecanism.

Dar orașul se ajustează.

Zgomotele sunt din nou domolite,

contactul - minim,

viața - administrată cu precizie.

Și sub această ordine impecabilă,

alienarea crește tăcut,

ca o umbră bine conturată,

rar recunoscută.

Tăcerea se conectează lent

fără semnal, fără parolă

doar cu prezență.

Zgomotul se retrage

în foldere ascunse

ale zilei.

Îmi las gândurile pe modul avion

să văd

dacă mai rămâne ceva din mine.

Timpul clipește

ca un cursor obosit

așteptând

să fie scris.

Nimeni nu trimite mesaje

și totuși

simt că sunt chemat

de ceva mai mare

decât cuvintele.

La final

nu închid aplicația

las tăcerea deschisă

să lucreze în fundal.

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.

Uneori, tăcerea e o formă de iubire.

Alteori - o fugă.

Între ele,

suntem noi:

doi oameni care se caută

în același gând.

Te privesc

și timpul se preface în lumină.

Nu mai există ieri,

nici mâine,

doar acum

și respirația ta care curge

în locul inimii mele.

Îmi place cum taci,

cum lași aerul să te poarte,

cum aduni lumina pe piele

ca pe o promisiune nespusă.

Noaptea ne privește din colț,

ne recunoaște,

ne iartă.

Nici nu mai știu

dacă iubirea e un verb,

sau o tăcere care învață

să nu doară.

Dar știu că ești acolo

în fiecare bătaie de inimă,

în fiecare margine de dor,

în fiecare clipă

care nu se repetă.

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

Dimineața se așează peste sat

ca o rânduială veche,

iar țăranul, gospodar prin însăși ființa sa,

își începe lucrul

într-o tăcere plină de sens.

Basmaua femeii strânge laolaltă

grija casei și demnitatea zilei,

semn al cominității

într-un spațiu unde timpul

nu se grăbește să treacă.

La vatră, focul nu arde la întâmplare,

ci veghează pâinea,

rod al pământului lucrat cu răbdare,

dragoste și înțelepciune

simbol al unei ordini morale simple.

Plugul deschide brazda

cu o gravitate aproape ritualică,

în gestul acesta adunându-se

truda, speranța și încrederea

într-un viitor câștigat prin muncă.

Satul se constituie astfel

nu doar ca spațiu geografic,

ci ca formă de existență:

o etică a statorniciei,

o pedagogie a lucrului bine făcut.

Atâta timp cât vatra arde,

pâinea se frânge cu respect

și pământul este lucrat cu înțelepciune,

satul rămâne

o matrice vie a identității noastre.

Stă la umbra unui nuc 

Bătrânul singur cuc;

Copiii plecați departe 

Să -si găsească rost și parte 

Îl sună din când în când,

Se vor revedea curând,

Îi promit cu strășnicie 

Și să nu -si facă impresie,

Că l-au uitat și părăsit,

Când în lume au fugit..

Bătrânul dă din cap și tace,

Privirea umedă și -o -ntoarce 

Spre casa rece și pustie,

Căci un singur lucru știe,

Că sunt vorbe deșarte;

La anul, tată, poate..

Ii sună cunoscut 

Și se -adăncește abătut

În amintirea de demult 

Să -i fie pavăză și scut

De vreme rea, ploioasă,

De -a lui soartă nemiloasă..

Se -ntinse -n pat, oftând 

Lângă câinele lui blând;

Ce suferința i-o alină

Și adormiră în surdină..

I

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Totu-i îi vechi și învechit

Toți în jur au-mbătrânit.

Ce am știut eu nou cândva

S-a pierdut pe undeva.

Si ce vechi cândva a fost

Acum nu-și mai are rost.

Am crescut eu pe aici

Cu prieteni și bunici.

Locul meu s-a ocupat,

Căci demult eu am plecat,

Dar pe voi - nu v-am uitat.

Blânda cea copilărie

Mândră floare de câmpie.

Pe aici ea s-a trecut

Si eu uite, n-am văzut.

Oameni buni ce m-au crescut,

Ce m-au învățat s-ascult,

Mulțumesc, vouă vă spun,

Pentru tot ce știu acum.

Pe alt drum eu am plecat

Si departe v-am lăsat,

Viață nouă am început,

Prieteni noi eu mi-am făcut

Sunt de acolo eu acum,

Nu mă mai întorc din drum.

Cale nouă ca din vis

Ea în larg mi sa deschis.

Fiecare-n drumu lui

Pe cărarea timpului.

Totu-i nou și înnoit

Viață nouă – bun venit!

Întunericul e perfect cu Luna,

În fiecare noapte și în fiecare loc,

De care cerul e urmat de stele ,

Observând acea lumină de foc,

Dansul stelelor au un anumit ritm,

Și un anumit rol,

În care întunericul numai e întuneric,

Ci lumina de la sol.

Visul înălțător,

Lumea dorului strălucește.

Rimele dansează ușor,

Sensul se dezvăluie discret.

Epitetele măiestre îmbracă,

Versurile cu tandrețe și har.

În lumea dorului, sufletul se trezește,

Cuvinte pline de iubire și dar.

Culorile se contopesc grațios,

Pe pânza poeziei ce prinde viață.

Lumea dorului e o melodie dulce,

Cu note ce ne aduc fericirea.

În fiecare vers, un univers întreg,

Se deschide către eternitate.

Lumea dorului ne poartă pe aripi de vis,

În căutarea noastră de libertate.

Acolo unde rimele se împletesc sublim,

Sensul se ascunde printre cuvinte.

Lumea dorului e o comoară prețioasă,

Ce luminează inimile noastre sfinte.

Degeaba se-ncălzeşte

Şi soarele-i pe cer,

Şi nu mai este ger,

Şi nici omăt pe creste.

Degeaba mierle cântă

Şi pui prin cuiburi cresc,

Şi zarzări înfrunzesc,

Şi iezi se iau la trântă.

Degeaba-i primăvară

Şi peste tot sunt flori,

Şi-s peste tot culori,

Şi e frumos pe afară.

Şi chiar dacă răsună

Glas de cocor întors,

Degeaba-i, n-are rost,

În oameni încă-i brumă.