O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine
O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.
O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.
Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.
Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.
Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.
Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.
Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine. Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.
În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.
Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.
[Cristian Diaconița]
Categoria: Poezii triste
Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița 
Data postării: 23 august
Timp de citire: ~7 min.
Vizualizări: 302
Alte poezii ale autorului
Fotografia din ramă
Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.
Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.
Daniel stătea în pat și privea în întuneric.
Nu putea să adoarmă.
Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.
Una câte una.
Greșeli vechi.
Cuvinte urâte.
Minciuni.
Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.
— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.
Nu aștepta niciun răspuns.
Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.
Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.
Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.
Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
Apoi încă una.
Daniel își acoperi fața cu mâinile.
— Doamne...
Vocea i se frânse.
— Îmi pare rău.
Era singur în cameră.
Dar nu se simțea cu adevărat singur.
În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.
Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.
Daniel începu să plângă mai tare.
Nu plângea pentru că cineva îl certase.
Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.
Plângea pentru că începuse să înțeleagă.
Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.
Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.
Daniel își amintea de copilul care fusese.
Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.
Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.
Acum însă, privind înapoi, îl durea.
— Dacă aș putea să mă întorc...
Se opri.
Știa că nu poate.
Timpul nu se întoarce.
Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.
O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.
Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:
Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.
Daniel își șterse ochii.
Pentru câteva clipe, se făcu liniște.
Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.
— Daniel?
Era mama lui.
Băiatul nu răspunse.
— Ești bine?
Daniel își ținu respirația.
Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.
— Nu dormi?
— Nu...
Vocea lui era foarte slabă.
Mama intră și se așeză pe marginea patului.
— Ce ai?
Daniel întoarse capul spre perete.
Nu putea să spună.
Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?
Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?
Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?
Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?
— Nimic, mamă.
Mama îl privi cu îngrijorare.
Știa că nu era „nimic”.
— Ai plâns?
Daniel nu răspunse.
Mama îi puse mâna pe frunte.
— Te doare ceva?
— Nu.
— Atunci ce ai?
Daniel strânse din ochi.
Ar fi vrut să vorbească.
Ar fi vrut să spună tot.
Dar cuvintele nu veneau.
Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.
Mama se ridică încet.
— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.
Se îndreptă spre ușă.
— Dar să știi că sunt aici.
Daniel nu răspunse.
După ce mama ieși, el rămase din nou singur.
Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.
O fotografie.
Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.
În fotografie era el.
Daniel, copil.
Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.
Privea fotografia mult timp.
— Tu ai fost eu...
Și îl cuprinse o tristețe adâncă.
Nu ura copilul din fotografie.
De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.
Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.
Unele erau mici.
Altele îl făceau să se rușineze.
Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.
Se ridică din pat și luă fotografia.
Ținu rama în mâini.
— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...
Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.
Daniel privi chipul copilului.
Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.
O ținu între degete.
Pentru câteva secunde ezită.
Apoi o rupse.
Rrrrip.
Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.
Daniel rămase nemișcat.
Privi cele două bucăți.
Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.
Dar trecutul nu.
Nu putea să rupă ceea ce fusese.
Nu putea să distrugă copilul din fotografie.
Nu putea să șteargă faptele.
Și atunci înțelese ceva.
Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.
Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.
Daniel îngenunche lângă pat.
Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.
Le așeză încet pe podea.
Și începu să se roage.
— Doamne...
Tăcu.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Tu mă cunoști.
Respiră greu.
— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.
Daniel își plecă fruntea.
— Nu pot să schimb trecutul.
O lacrimă căzu pe podea.
— Dar pot să mă schimb eu.
Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Nu pentru că trecutul fusese șters.
Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.
Dumnezeu vedea și pocăința.
Vedea și lacrimile.
Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.
Daniel rămase mult timp în genunchi.
Apoi se ridică.
Se uită la fotografia ruptă.
Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.
Fotografia nu mai era întreagă.
Se vedea linia rupturii.
Dar Daniel nu o mai aruncă.
O așeză din nou pe raft.
De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.
Ci ca să-și amintească de unde venise.
Și să nu mai fie omul de atunci.
Se întoarse în pat.
Își puse capul pe pernă.
Ochii încă îi erau umezi.
Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.
Înainte să adoarmă, Daniel șopti:
— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.
Apoi închise ochii.
Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.
Dimineața, mama lui intră în cameră.
Văzu fotografia.
Observă ruptura.
— Daniel...
El deschise ochii.
Mama luă rama în mâini.
— Ce s-a întâmplat cu fotografia?
Daniel tăcu.
Apoi, după câteva secunde, spuse:
— Am rupt-o aseară.
— De ce?
Daniel privi fotografia.
— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.
Mama se așeză lângă el.
— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.
— Știu.
— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.
Daniel o privi.
Mama continuă:
— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.
Daniel începu din nou să plângă.
Dar de data aceasta nu se mai ascunse.
Își sprijini capul pe umărul mamei.
— Mamă...
— Da?
— Îmi pare rău pentru multe lucruri.
Mama îl strânse în brațe.
— Atunci începe de astăzi să faci bine.
Daniel închise ochii.
În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:
Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.
Fotografia rămase pe raft.
Ruptă.
Dar nu aruncată.
Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.
Însă viitorul poate fi.
Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.
Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.
Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.
Vede regretul ascuns.
Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.
În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.
Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.
Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:
Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.
Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp. Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.
Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul
Lumina care rămâne
Au trecut câteva zile.
Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.
Dar ceva se schimbase.
Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.
Dimpotrivă.
Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.
S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.
Apoi și-a spus:
— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.
În acea zi, Daniel a mers la biserică.
A intrat încet.
Era liniște.
A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.
Pentru câteva clipe nu a spus nimic.
Doar a stat.
Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:
— Doamne, am venit.
Nu știa ce altceva să spună.
A rămas acolo.
Cu sufletul lui greu.
Cu toate amintirile lui.
Cu toate greșelile lui.
Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.
Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu știa deja.
În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.
Postul nu era pentru el o pedeapsă.
Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.
Dimineața se ruga.
Seara se ruga.
Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.
Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.
Și încet, ceva începu să se schimbe.
Nu într-o singură zi.
Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.
Ci încet.
Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.
Imaginile încă mai apăreau uneori.
Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.
Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.
Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.
— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.
Tăcu.
— Îți dau greșelile mele.
Tăcu din nou.
— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Și te rog să-mi dai pace.
După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.
Apoi observă ceva.
Nu se mai gândea la trecut.
Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.
Nu mai vedea imaginile dureroase.
Nu mai retrăia aceleași amintiri.
Doar stătea în liniște.
Și simțea pace.
Daniel zâmbi printre lacrimi.
— Mulțumesc, Doamne.
Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.
Când se ruga, începea să uite.
Nu în sensul că trecutul dispăruse.
Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.
În locul fricii începea să apară pacea.
În locul rușinii începea să apară nădejdea.
În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.
Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.
A intrat în camera lui.
Pe raft era fotografia.
Ruptura încă se vedea.
Daniel o luă în mâini.
Se uită la copilul din imagine.
De data aceasta nu mai simți furie.
Nu mai simți rușine.
Zâmbi.
— Te iert.
Apoi se opri.
— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.
A pus fotografia înapoi în ramă.
A rămas acolo.
Nu perfectă.
Nu ca înainte.
Dar întreagă în felul ei.
La fel era și Daniel.
Nu mai putea schimba tot ce fusese.
Dar putea să meargă înainte.
În acea seară, mama lui intră în cameră.
Îl găsi rugându-se.
Nu l-a întrerupt.
A așteptat.
După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.
— Ești mai liniștit?
Daniel zâmbi.
— Da.
— Ce s-a schimbat?
Daniel privi spre fotografie.
— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.
Mama îl îmbrățișă.
Daniel nu i-a spus încă tot.
Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.
Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.
Știa și că nu este singur.
Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.
Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.
Camera era liniștită.
Fotografia se afla pe raft.
Daniel și-a făcut semnul crucii.
— Doamne, îți mulțumesc.
Apoi a spus încet:
— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.
— Pentru că m-ai văzut când plângeam.
— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.
— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.
A făcut o pauză.
— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.
Daniel s-a ridicat.
S-a așezat în pat.
A privit încă o dată fotografia.
Apoi a închis ochii.
Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.
Știa că amintirile pot reveni.
Știa că unele răni au nevoie de timp.
Știa că poate mai avea zile grele.
Dar mai știa ceva:
Nu era singur.
Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.
La Dumnezeu.
Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.
Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.
Dar și mărturia unei schimbări.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.
Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.
Iar Daniel alesese lumina.
Sfârșit.
Morala
Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.
500 de Poezii Creștine 51–100
51. Chemarea lui Hristos
Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,
Las tot ce-i trecător în drum,
Și vreau să merg după Iisus,
Pe calea sfântă, pas cu pas.
Să-mi fie inima deschisă,
Să nu mă-ntorc spre lumea rea,
Ci să păstrez mereu în suflet
Chemarea sfântă de la Tine.
Cristian Diaconița
52. Icoana
În fața sfintei Tale icoane
Îmi plec genunchii cu smerire,
Și cer, Iisuse, peste mine
Lumina Ta și-a Ta iubire.
Privind chipul Tău zugrăvit,
Îmi amintesc de veșnicie,
Și sufletul meu caută pace
În sfânta Ta împărăție.
Cristian Diaconița
53. Clopotul Bisericii
Când clopotul răsună-n sat,
Aud chemarea către Domnul,
Și las în urmă grijile lumii
Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.
În glasul lui aud speranța,
Aud chemarea către bine,
Și merg spre sfânta Biserică
Cu sufletul aproape de Tine.
Cristian Diaconița
54. Doamne, miluiește
„Doamne, miluiește” spun,
Când inima mi-e apăsată,
Când nu mai știu ce drum să aleg
Și lumea pare-ntunecată.
În două vorbe este cuprinsă
Nădejdea sufletului meu:
Că mila Ta este mai mare
Decât păcatul meu cel greu.
Cristian Diaconița
55. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,
Îmi amintesc că nu sunt singur,
Că Dumnezeu din cer privește
Spre fiecare om cu milă.
„Facă-se voia Ta” rostesc,
Și-mi plec smerit întreaga viață,
Căci numai voia Ta, Părinte,
Îmi poate fi cărare dreaptă.
Cristian Diaconița
56. Credință neclintită
Chiar dacă vântul bate tare
Și valul vieții se ridică,
Credința mea rămâne-n Domnul,
Căci mâna Lui mă ocrotește.
Nu mă voi teme de furtună,
Cât timp Hristos este cu mine,
Căci după noaptea cea mai grea
Răsare iarăși o lumină.
Cristian Diaconița
57. Pacea sufletului
Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,
Când lumea este tulburată,
Să nu răspund cu răutate
Și să nu port în suflet ură.
Fă-mi inima asemenea apei
Ce stă liniștită sub lumină,
Ca pacea Ta să se reverse
Peste întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
58. Calea îngustă
Calea spre cer nu este largă,
Și nu-i mereu ușor de mers,
Dar cine merge după Domnul
Găsește viață la sfârșit.
Chiar dacă drumul are spini
Și pașii mei mai cad uneori,
Hristos îmi este călăuză
Și mă ridică din căderi.
Cristian Diaconița
59. Păcatul
Păcatul pare uneori
O floare dulce la vedere,
Dar după ea rămâne-n suflet
O rană plină de durere.
Iisuse, scapă-mă de rău,
Păzește-mi mintea și privirea,
Și pune-n locul întunericului
Lumina Ta și pocăința.
Cristian Diaconița
60. Harul
Harul Tău, Doamne, mă ridică
Atunci când cad și sunt slăbit,
Îmi dă putere să merg iarăși
Pe drumul meu către Hristos.
Nu pentru vrednicia mea
Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,
Ci pentru mila Ta cea mare
Și pentru dragostea Ta sfântă.
Cristian Diaconița
61. În numele lui Iisus
Când rostesc numele Iisus,
În suflet parcă se aprinde
O mică flacără de pace
Ce întunericul îl învinge.
Iisuse, numele Tău sfânt
Să fie-n inima mea mereu,
Ca fiecare pas din viață
Să fie către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
62. Sfântă Treime
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Unui Dumnezeu în Treime,
Acum și-n vecii de veci.
Primește lauda smerită
A inimii ce Te slăvește,
Și fă să crească-n noi iubirea
Ce către Tine ne unește.
Cristian Diaconița
63. Când plâng
Când plâng și nimeni nu mă vede,
Tu, Doamne, vezi lacrima mea,
Și știi de unde vine durerea
Ce s-a ascuns în inima mea.
Nu mă lăsa singur în noapte,
Ci fii aproape, Dumnezeu,
Și schimbă lacrima în pace
Prin mila și iubirea Ta.
Cristian Diaconița
64. Bunul Păstor
Hristos este Păstorul nostru,
Ne caută când ne rătăcim,
Și lasă turma Sa în pace
Când pe cel pierdut îl găsește.
O, Bunule Păstor, Iisuse,
Păzește sufletul meu slab,
Și du-mă către apa vie
Și către veșnicul Tău staul.
Cristian Diaconița
65. Oaia pierdută
Am fost asemenea unei oi
Ce s-a pierdut pe cale,
Dar Bunul Păstor m-a căutat
Cu dragoste și răbdare.
Când m-a găsit, nu m-a certat,
Ci m-a întors spre casa Sa,
Arătându-mi că iubirea
Nu lasă sufletul să piară.
Cristian Diaconița
66. Fiul risipitor
Am plecat de lângă Tatăl
Și am pierdut ce am primit,
Dar când m-am întors spre casă,
Părintele m-a întâmpinat.
Nu mi-a cerut decât întoarcerea,
Ci m-a primit cu bucurie,
Ca pe un fiu care se-ntoarce
Dintr-o lume de rătăcire.
Cristian Diaconița
67. Samarineanul milostiv
Pe omul rănit de pe cale
Un străin l-a văzut plângând,
Și nu a trecut nepăsător,
Ci i-a venit în ajutor.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să văd durerea celui trist,
Să fiu aproape de aproapele
Și să iubesc precum ai spus.
Cristian Diaconița
68. Fericirile
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Fericiți cei ce plâng cu credință,
Fericiți cei ce iubesc dreptatea
Și cei ce caută pacea.
Hristos ne-a arătat fericirea
Ce nu se cumpără cu bani:
O inimă curată înaintea
Lui Dumnezeu și-a oamenilor.
Cristian Diaconița
69. Sămânța bună
Doamne, pune-n inima mea
Sămânța sfântului Tău Cuvânt,
Să nu cadă între spini
Și nici pe piatră fără rod.
Fă-mă pământ bun și roditor,
Să cresc în credință și iubire,
Și să aduc în viața mea
Roade de pace și sfințire.
Cristian Diaconița
70. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Ce-alungă noaptea din noi,
Și cine merge după Dânsul
Nu rămâne-n întuneric.
Aprinde, Doamne, și în mine
Lumina sfântă a iubirii,
Ca să pot duce mai departe
Un strop din pacea Ta în lume.
Cristian Diaconița
71. Sarea pământului
Doamne, ajută-mă să fiu
Sarea cea bună pentru lume,
Prin fapte bune și iubire
Să fac cunoscut al Tău nume.
Nu prin vorbe mari și goale,
Ci printr-o viață curată,
Să arăt celor de aproape
Că dragostea Ta ne schimbă.
Cristian Diaconița
72. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cel ce vine către Dânsul
Găsește viață și lumină.
Doamne, hrănește-mă cu harul
Și cu al Tău sfânt adevăr,
Ca să nu caut în lumea aceasta
Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.
Cristian Diaconița
73. Apa cea vie
Dă-mi, Doamne, apa cea vie
Ce stinge setea sufletului,
Și curăță în mine totul
Prin mila Ta și adevărul Tău.
Să nu mai caut fericirea
În lucruri care pier curând,
Ci să găsesc izvorul vieții
În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.
Cristian Diaconița
74. Bucuria credinței
Credința nu este tristețe,
Ci bucurie în Hristos,
Căci chiar în mijlocul durerii
El ne ridică luminos.
Să cânt cu inimă smerită
Și-n ziua bună, și-n necaz,
Căci Dumnezeu nu mă abandonează
Și-mi dă putere la orice pas.
Cristian Diaconița
75. Mulțumire
Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,
Pentru lumina dimineții,
Pentru familie și prieteni,
Pentru speranța zilei noi.
Îți mulțumesc pentru încercări,
Căci și prin ele am crescut,
Și pentru toate câte vin
Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”
Cristian Diaconița
76. Dimineața
Când soarele răsare-n zare,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Că mi-ai mai dăruit o zi
Să fac un bine pe pământ.
Păzește-mi pașii în această zi,
Ferește-mă de orice rău,
Și fă ca tot ce voi lucra
Să fie spre slava Ta.
Cristian Diaconița
77. Seara
Când seara cade peste lume
Și liniștea cuprinde casa,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și-mi plec genunchii înaintea Ta.
Iartă-mi greșelile de astăzi,
Curăță sufletul meu greu,
Și dă-mi odihnă peste noapte
Sub sfântă binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
78. Noaptea
Când stelele apar pe cer
Și lumea doarme liniștită,
Eu știu că ochiul Tău veghează
Peste făptura Ta iubită.
Păzește-ne în astă noapte,
Ferește-ne de orice rău,
Și pune pace peste case
Și peste sufletul meu.
Cristian Diaconița
79. Încercarea
Când vine încercarea grea
Și simt că nu mai pot să merg,
Îmi amintesc că lângă mine
Este Hristos, Păstorul meu.
Nu orice cruce este pedeapsă,
Uneori ea mă poate crește,
Și prin răbdare Dumnezeu
Un suflet nou în mine zidește.
Cristian Diaconița
80. Răbdarea
Învață-mă să am răbdare
Când lucrurile nu ies bine,
Să nu cârtesc împotriva vieții,
Ci să mă-ncred mereu în Tine.
Căci toate vin la timpul lor
Sub ochiul Tău cel minunat,
Iar omul care rabdă-n Domnul
Nu este niciodată abandonat.
Cristian Diaconița
81. Mântuitorul
Iisus Hristos este Mântuitorul,
Lumina lumii și Păstor,
El ne-a chemat din întuneric
Spre viață veșnică și har.
În El găsesc iertare, pace,
În El găsesc un drum curat,
Și vreau să-I fiu aproape veșnic,
Cu sufletul încredințat.
Cristian Diaconița
82. Golgota
Pe dealul Golgotei, Iisuse,
Ai dus povara tuturor,
Și Crucea Ta a devenit
Semnul iubirii pentru noi.
Când mă gândesc la Jertfa Ta,
Îmi plec privirea cu durere,
Dar știu că din iubirea Ta
A răsărit marea mântuire.
Cristian Diaconița
83. Cununa de spini
Cununa care Ți-a fost pusă
A fost durere pentru Tine,
Dar spinii lumii au devenit
O lecție sfântă pentru mine.
Să nu mai caut slavă deșartă,
Nici cinste de la oameni mulți,
Ci să rămân smerit în viață
Și către Dumnezeu să urc.
Cristian Diaconița
84. Pilatul
Înaintea lui Pilat ai stat,
Deși erai nevinovat,
Și ai primit osânda lumii
Din dragoste pentru păcat.
Tăcerea Ta mă învață, Doamne,
Să nu răspund mereu cu rău,
Ci să-mi păstrez sufletul curat
Și să mă-ncred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
85. Răstignirea
Pe Cruce, între cer și lume,
Hristos S-a dat pentru noi toți,
Iar dragostea Lui fără margini
A biruit puterea morții.
Să nu uit niciodată, Doamne,
Jertfa pe care ai adus,
Și să răspund iubirii Tale
Cu viața mea de zi cu zi.
Cristian Diaconița
86. Învierea lui Hristos
Mormântul gol vestește lumii
Că moartea nu L-a biruit,
Că Fiul Tatălui cel veșnic
A înviat și ne-a iubit.
Hristos a înviat! Să cânte
Pământul plin de bucurie,
Căci prin Învierea Domnului
S-a deschis drumul către viață.
Cristian Diaconița
87. Hristos a înviat
Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le prin iubire.
Să răsune peste sate
Cântarea sfântă de Paști,
Iar inimile tuturor
Să fie pline de lumină.
Cristian Diaconița
88. Lumina Paștilor
Lumina sfântă strălucește
Și noaptea nu mai este grea,
Căci vestea Învierii sfinte
Cuprinde toată lumea.
Să ducem lumina și acasă,
Să o păstrăm în suflet viu,
Și să trăim cu bucurie
În Domnul nostru, Iisus Hristos.
Cristian Diaconița
89. Paștele
La Paști, creștinii se adună
Cu bucurie și cântare,
Vestind că Domnul a-nviat
Și moartea nu mai are stăpânire.
Hristos ne cheamă la lumină,
La pace și la pocăință,
Să fim oameni noi prin har
Și să păstrăm mereu credința.
Cristian Diaconița
90. Bucurie sfântă
O bucurie fără margini
Se naște-n sufletul curat,
Când omul știe că Hristos
Din moarte iarăși a-nviat.
Nu este bucurie lumească,
Ce trece precum floarea-n vânt,
Ci este bucuria vie
A celui ce-L urmează pe Domnul.
Cristian Diaconița
91. Maica Domnului
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Primește rugăciunea mea,
Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt
Să mă păzească-n calea mea.
Când sunt căzut, fii lângă mine,
Când plâng, acoperă-mă blând,
Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,
Cel ce ne mântuiește pe pământ.
Cristian Diaconița
92. Acoperământul
Sub sfântul tău acoperământ,
Preasfântă Maică, ne rugăm,
Să fim feriți de rău și teamă
Și către Fiul tău să mergem.
Nu cerem bogății lumești,
Ci pace pentru suflete,
Și mijlocirea ta cea sfântă
În clipele de încercare.
Cristian Diaconița
93. Buna Vestire
În ziua mare-a Bunei Vestiri
Un înger vine către Maria,
Vestind că Fiul lui Dumnezeu
Se va naște pentru mântuirea lumii.
Cu smerenie Maria primește
Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,
Iar prin ascultarea ei curată
Se pregătește taina cea mare.
Cristian Diaconița
94. Nașterea
În peștera săracă și smerită
Se naște Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântă în ceruri
Și pace vestesc pe pământ.
Magii vin cu daruri sfinte,
Păstorii vin să-L vadă,
Iar lumea primește pe Hristos,
Lumina care nu apune.
Cristian Diaconița
95. Steaua
Steaua i-a călăuzit pe magi
Spre locul unde S-a născut
Mântuitorul lumii noastre,
Pruncul cel Sfânt și Preacurat.
Doamne, fii și Tu steaua mea
Când nu mai știu unde să merg,
Și luminează-mi calea vieții
Spre adevărul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
96. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerul le-a apărut,
Vestindu-le cu mare bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Ei au plecat fără întârziere
Să vadă Pruncul minunat,
Și s-au întors cu bucurie
Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.
Cristian Diaconița
97. Magii
Din depărtări au venit magii
Călăuziți de steaua sfântă,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se cu credință.
Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc
Nu aur, smirnă sau tămâie,
Ci inima mea, viața mea,
Și dragostea ce-n mine este.
Cristian Diaconița
98. Sfântul Ioan Botezătorul
Ioan striga în pustie tare:
„Gătiți calea Domnului!”
Și chema oamenii la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu.
El a vestit venirea lui Hristos
Cu glas puternic și curat,
Și ne învață și pe noi
Să pregătim sufletul pentru Domnul.
Cristian Diaconița
99. Botezul Domnului
În Iordan, Hristos Se botează,
Iar cerurile s-au deschis,
Și Duhul Sfânt Se arată
Iar glasul Tatălui S-a auzit.
Taina aceasta ne amintește
De începutul vieții curate,
De chemarea noastră către Domnul
Și de lumina cea adevărată.
Cristian Diaconița
100. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Pentru iubirea Ta cea mare,
Pentru Cruce și Înviere,
Pentru sfânta Ta chemare.
Slavă Ție în veci, Iisuse,
Mântuitorul tuturor,
Și fă din inima mea, Doamne,
Un loc al sfântului Tău dor.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 101–150
101. Iubirea lui Hristos
Iubirea Ta, Iisuse Doamne,
Nu poate fi măsurată-n cuvinte,
Ea trece peste orice teamă
Și vindecă inimi rănite.
Ai coborât din slava Ta
Și ai venit între oameni,
Ca să ne chemi la mântuire
Și să ne faci ai Tăi fii.
Cristian Diaconița
102. Doamne, luminează-mă
Când gândurile mă apasă
Și nu mai văd cărarea dreaptă,
Ridică peste mine, Doamne,
Lumina Ta cea minunată.
Să nu aleg cărări greșite,
Nici glasul lumii să-l ascult,
Ci să păstrez în mine veșnic
Cuvântul Tău cel sfânt și bun.
Cristian Diaconița
103. Inima smerită
O inimă smerită, Doamne,
Este comoară înaintea Ta,
Căci nu se laudă cu sine,
Ci Îți încredințează viața sa.
Învață-mă să fiu smerit,
Să nu caut întâietate,
Ci să iubesc și să slujesc
Cu pace și sinceritate.
Cristian Diaconița
104. În casa Domnului
În casa Ta, Iisuse Doamne,
Aud cântarea îngerilor,
Iar candela din fața icoanei
Îmi amintește de-al Tău dor.
Aici îmi las durerea toată,
Aici găsesc din nou putere,
Căci Biserica este locul
În care sufletul se cere.
Cristian Diaconița
105. Rugăciunea unui creștin
Nu cer, Doamne, viață fără
Încercări și fără greu,
Ci cer să fii mereu cu mine
Și să mă ții în harul Tău.
Când voi cădea, să mă ridici,
Când voi greși, să mă îndrepți,
Iar când voi fi departe, Doamne,
Cu mila Ta să mă aștepți.
Cristian Diaconița
106. Sfântul altar
În fața sfântului altar
Se liniștește orice teamă,
Iar sufletul găsește pace
Când către Dumnezeu se-ndeamnă.
Aici învăț să fiu mai bun,
Aici îmi văd greșeala mea,
Și plec din nou cu nădejde
Pe calea către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
107. Cuvântul sfânt
Cuvântul Tău este lumină,
Când întunericul mă-nconjoară,
Și-mi arată drumul drept
Când inima începe să doară.
Păstrează-l, Doamne, în mine,
Ca pe-o comoară neprețuită,
Și fă-mi viața mărturie
Pentru iubirea Ta nesfârșită.
Cristian Diaconița
108. Nu mă lăsa
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Când drumul meu devine greu,
Când oamenii mă uită-n urmă,
Rămâi aproape, Dumnezeu.
Ține-mă strâns de mâna Ta
Și du-mă către liman,
Să nu mă pierd prin lumea aceasta
Și să ajung la Tine-n veac.
Cristian Diaconița
109. Lacrima
O lacrimă căzută-n taină
Tu, Doamne, o cunoști prea bine,
Căci nimeni nu poate ascunde
Durerea inimii de Tine.
Primește lacrima aceasta
Ca pe-o smerită rugăciune,
Și schimb-o, Doamne, în lumină,
În pace și în înțelepciune.
Cristian Diaconița
110. Credința mea
Credința mea nu este aur,
Nici bogăție trecătoare,
Ci este legătura sfântă
Cu Dumnezeu cel iubitor.
Chiar dacă lumea se schimbă
Și multe lucruri vor pieri,
Credința mea rămâne-n Domnul
Și mă va duce către veșnicii.
Cristian Diaconița
111. Când vine furtuna
Când peste viața mea se-abate
O furtună fără sfârșit,
Eu strig către Iisus,
Cel care m-a iubit.
Și chiar de valurile cresc,
Nu vreau să cad în disperare,
Căci Dumnezeu este cu mine
Și-mi poate da din nou salvare.
Cristian Diaconița
112. Mâna Domnului
Mâna Domnului mă ține
Când picioarele-mi slăbesc,
Și mă ridică din țărână
Când mă întorc și mă smeresc.
Nu sunt singur pe cărare,
Chiar dacă uneori așa pare,
Căci Dumnezeu merge cu mine
Prin fiecare încercare.
Cristian Diaconița
113. O rugă pentru pace
Doamne, adu pace în lume,
Adu pace între oameni,
Stinge ura și mânia
Și apropie inimile.
Fă-ne frați prin iubire sfântă,
Fă-ne oameni milostivi,
Ca să nu mai fie ură
Și să fim cu toții vii în Tine.
Cristian Diaconița
114. Iubirea aproapelui
Să-l iubesc pe cel aproape
Chiar când nu gândește ca mine,
Să-i întind o mână sinceră
Și să-i doresc numai bine.
Căci Hristos ne-a spus să fim
Frați în dragoste și pace,
Iar iubirea pentru oameni
Sufletul din rău îl scoate.
Cristian Diaconița
115. Bunătatea
O faptă bună făcută-n taină
Nu cere laudă de la oameni,
Ea se ridică către ceruri
Ca o rugăciune fără glas.
Doamne, fă-mă bun cu toți,
Cu cei puternici și cu cei slabi,
Ca prin iubire și răbdare
Să fiu aproape de Tine.
Cristian Diaconița
116. Iertarea fratelui
De câte ori fratele meu
Mă rănește printr-un cuvânt,
Ajută-mă să nu răspund
Cu aceeași rană înapoi.
Adu-mi aminte de Hristos,
De Crucea Lui și de iertare,
Și fă-mi din inimă un loc
În care ura să nu moară.
Cristian Diaconița
117. Fapta bună
Nu spune numai că-L iubești
Pe Dumnezeu cu toată viața,
Arată dragostea prin fapte
Și fă lumină dimineața.
Un om flămând, un om bolnav,
Un om căzut pe lângă drum,
Așteaptă poate mâna ta
Să-l ridice din nou acum.
Cristian Diaconița
118. Inima curată
Ferice este omul care
Păstrează inima curată,
Nu judecă și nu urăște,
Ci face bine tuturor.
Doamne, spală-mi orice gând
Care nu este după Tine,
Și fă-mi sufletul asemenea
Luminii care vine.
Cristian Diaconița
119. Rugăciunea nopții
Înainte să închid ochii,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Pentru ziua care trece
Și pentru viața de pe pământ.
Iartă tot ce-am făcut rău,
Păzește casa mea în noapte,
Și dă-mi odihnă până mâine
Sub aripa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
120. O nouă zi
O nouă zi îmi dai, Iisuse,
Un nou început și-un nou drum,
O nouă șansă să fac bine
Și să iubesc mai mult acum.
Ajută-mă să nu risipesc
Darul acestei zile sfinte,
Ci să o umplu de iubire
Și de fapte bune înainte.
Cristian Diaconița
121. Înaintea Crucii
Înaintea Crucii Tale
Îmi plec capul cu smerire,
Căci acolo văd iubirea
Care duce la mântuire.
Crucea nu este doar durere,
Ci și speranță pentru noi,
Căci după Golgota cea grea
Vine Învierea înapoi.
Cristian Diaconița
122. Drumul Golgotei
Pe drumul Golgotei ai mers
Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,
Și-ai primit pentru omenire
Păcatul și rușinea lumii.
Când drumul meu devine greu,
Privesc spre Tine și învăț
Să port cu răbdare crucea mea
Și să nu fug de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
123. Spinii
Spinii cununii Tale sfinte
Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,
De dragostea fără de margini
Ce ne-a chemat din întuneric.
Doamne, ferește-mă de mândrie
Și de dorința de mărire,
Și dă-mi în loc smerenie,
Răbdare și iubire.
Cristian Diaconița
124. Lemnul Crucii
Pe lemnul Crucii ai purtat
Povara lumii noastre, Doamne,
Iar sângele Tău ne-a arătat
Cât de adâncă este iubirea.
Să port și eu cu demnitate
Crucea ce-mi este dată mie,
Cu credință și cu răbdare
Și cu nădejde în veșnicie.
Cristian Diaconița
125. Taina iubirii
Nu pot cuprinde cu mintea
Taina iubirii Tale mari,
Cum Tu, Cel fără de păcat,
Ai primit pentru noi dureri.
Dar pot să-Ți spun cu umilință:
„Iisuse, vreau să Te iubesc”,
Și prin viața mea de fiecare zi
Să-Ți arăt că Te urmez.
Cristian Diaconița
126. Învierea ne cheamă
Învierea ne cheamă iarăși
Să lăsăm păcatul în trecut,
Să fim oameni noi în Hristos,
Cu sufletul curat și renăscut.
Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis un drum spre cer,
De aceea cânt cu bucurie
Și-n El mereu eu sper.
Cristian Diaconița
127. Mormântul gol
Mormântul gol vorbește lumii
Mai tare decât orice glas:
Hristos este viu pentru totdeauna,
Iar moartea nu L-a biruit.
De aceea nu mă tem de moarte,
Ci mă încred în Dumnezeu,
Căci viața adevărată
Este cu Hristos mereu.
Cristian Diaconița
128. Îngerul Învierii
Îngerul de lângă mormânt
A vestit femeilor cu bucurie
Că Cel răstignit nu mai este acolo,
Ci a înviat în slavă.
Vestea aceasta să rămână
În fiecare inimă creștină,
Căci prin Învierea Domnului
Lumea primește iar lumină.
Cristian Diaconița
129. Paștele inimii
Să fie Paști și-n inima mea,
Nu doar o zi de sărbătoare,
Ci o trecere din întuneric
La viață și la lumină.
Să învie-n mine iubirea,
Să învie credința curată,
Să învie dorința de bine
Și să moară răutatea.
Cristian Diaconița
130. Hristos este viu
Hristos este viu și ne cheamă
Să mergem cu El înainte,
Să lăsăm în urmă păcatul
Și să trăim prin cele sfinte.
El este viața și nădejdea,
El este drumul către Tatăl,
El este Lumina veșnică
Ce luminează tot pământul.
Cristian Diaconița
131. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino iarăși
Și luminează mintea mea,
Alungă tot întunericul
Și pune pace-n inima mea.
Dă-mi putere să fac bine,
Să mă feresc de orice rău,
Și să păstrez mereu în suflet
Iubirea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
132. Pogorârea Duhului
La Cincizecime, peste oameni
S-a pogorât Duhul Sfânt,
Și inimile ucenicilor
S-au umplut de har și curaj.
Ei au vestit Evanghelia
În multe limbi și multe țări,
Și au aprins în lume focul
Credinței în Mântuitor.
Cristian Diaconița
133. Biserica lui Hristos
Biserica este casa sfântă
În care ne-adunăm mereu,
Uniți în rugăciune și credință
În numele lui Dumnezeu.
Aici ascult Cuvântul vieții,
Aici primesc îndemn spre bine,
Și plec din nou cu nădejde
Să-L urmez pe Hristos.
Cristian Diaconița
134. Clopotele
Clopotele bat peste sat,
Vestind că ziua se sfințește,
Și sufletul care le ascultă
Spre casa Domnului pornește.
Bateți, clopote, peste lume,
Chemați oamenii la rugăciune,
Să fie pace între frați
Și dragoste în orice casă.
Cristian Diaconița
135. Candela
O candelă arde-n biserică
În liniștea serii târzii,
Și flacăra ei mică spune
Că Dumnezeu este aici.
Așa să ardă și în mine
Credința care nu se stinge,
Oricât ar bate vântul lumii
Și orice teamă m-ar cuprinde.
Cristian Diaconița
136. Tămâia rugăciunii
Tămâia se ridică-n aer
Ca rugăciunea către cer,
Iar sufletele stau smerite
Înaintea lui Dumnezeu.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem noi,
Și pune pace peste lume,
Peste familii și nevoi.
Cristian Diaconița
137. Sfântul Nicolae
Sfinte Nicolae, chip al milei,
Învață-ne să dăruim,
Să nu trecem nepăsători
Pe lângă cei ce suferă.
Să fim și noi mâini pentru bine,
Să ajutăm cu bucurie,
Și prin iubirea către oameni
Să ne apropiem de Hristos.
Cristian Diaconița
138. Sfântul Gheorghe
Sfinte Gheorghe, purtătorule
De biruință prin credință,
Tu ai rămas statornic Domnului
În vreme de mare prigoană.
Ajută-ne și nouă astăzi
Să nu fugim de adevăr,
Ci să păstrăm credința vie
În Dumnezeu cel veșnic.
Cristian Diaconița
139. Sfinții Apostoli
Sfinții Apostoli au plecat
Să ducă lumii Evanghelia,
Fără avere și fără teamă,
Cu Hristos în inima lor.
Doamne, ajută-ne și nouă
Să fim mărturisitori ai binelui,
Prin cuvinte și prin fapte
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
140. Sfântul Andrei
Sfinte Andrei, Apostole,
Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,
Ajută-ne să ținem vie
Credința moștenită de la sfinți.
Roagă-te pentru neamul nostru,
Pentru pace și credință,
Și pentru toți cei care caută
Lumina adevărului.
Cristian Diaconița
141. Sfântul Ioan
Sfinte Ioane, Apostol iubit,
Tu ai rămas aproape de Hristos,
Și-ai mărturisit cu dragoste
Cuvântul Său cel luminos.
Învață-ne să iubim
Fără ură și fără teamă,
Și să păstrăm în suflete
Lumina dragostei creștine.
Cristian Diaconița
142. Sfântul Pavel
Sfinte Pavel, Apostole,
Cu râvnă ai vestit pe Hristos,
Ai trecut prin multe încercări
Și n-ai lăsat credința jos.
Ajută-ne să fim puternici
Când viața ne pune la încercare,
Și să nu ne lepădăm vreodată
De adevărul Evangheliei.
Cristian Diaconița
143. Sfinții mucenici
Mucenicii au mers spre moarte
Cu numele lui Hristos pe buze,
Și n-au schimbat credința sfântă
Pentru plăceri sau bogății.
Doamne, dă-ne și nouă putere
Să fim statornici în credință,
Chiar când lumea ne încearcă
Și ne cheamă spre rătăcire.
Cristian Diaconița
144. Mănăstirea
În liniștea unei mănăstiri
Se aud doar clopote și rugăciuni,
Iar sufletul uită pentru-o clipă
Zgomotul lumii trecătoare.
Acolo omul caută pacea
Prin post, smerenie și rugăciune,
Și își ridică inima
Către veșnica Împărăție.
Cristian Diaconița
145. Călugărul
Un călugăr merge-n tăcere
Pe drumul rugăciunii sfinte,
Lăsând în urmă multe lucruri
Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să fim mai simpli și smeriți,
Să nu fim robi ai lumii
Și să rămânem credincioși.
Cristian Diaconița
146. Post și rugăciune
Postul împreună cu rugăciunea
Curăță sufletul încet,
Când omul lasă răutatea
Și caută chipul lui Hristos.
Nu este doar abținere, Doamne,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale spre curățirea inimii
Și apropierea de Tine.
Cristian Diaconița
147. Milostenia
Dacă ai două pâini, frate,
Împarte una celui flămând,
Căci binele făcut cu dragoste
Nu se pierde niciodată.
Dumnezeu vede mâna întinsă,
Vede inima care dă,
Și binecuvântează sufletul
Care trăiește prin iubire.
Cristian Diaconița
148. Slujirea
Nu vreau să fiu mare-n lume,
Ci vreau să pot sluji smerit,
Să fiu aproape de cel care
Are nevoie de ajutor.
Hristos ne-a arătat prin viață
Că slujirea este iubire,
Și cel ce slujește cu smerenie
Găsește adevărata mărire.
Cristian Diaconița
149. Sufletul meu
Sufletul meu Te caută, Doamne,
În fiecare zi din viață,
Și chiar când mă abat de Tine,
Tu mă întorci către lumină.
Nu mă lăsa să uit vreodată
Că fără Tine sunt sărac,
Ci fă-mi inima plină de Tine
Și drumul meu să fie curat.
Cristian Diaconița
150. Slavă Ție
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru tot ce ne-ai dăruit,
Pentru viață și lumină,
Pentru Fiul Tău iubit.
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Acum și pururea și-n vecii,
În ceruri și pe acest pământ.
500 de Poezii Creștine 251–300
251. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există-o veșnică lumină,
Unde sufletul găsește pace
Și dragostea nu se termină.
Doamne, ajută-mă să caut
Împărăția Ta mereu,
Să nu iubesc mai mult lumea
Decât pe Tine, Dumnezeu.
Cristian Diaconița
252. Viața veșnică
Viața aceasta trece repede
Ca o clipă într-un vis,
Dar nădejdea mea rămâne
În Hristos, Cel ce a promis.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În credință și iubire,
Ca să pot primi, prin mila Ta,
Darul vieții fără sfârșire.
Cristian Diaconița
253. Ziua Judecății
Va veni o zi în care
Fiecare om va sta
Înaintea lui Dumnezeu
Și faptele și le va vedea.
De aceea vreau de astăzi
Să trăiesc cu suflet curat,
Să iubesc și să fac bine
Cât timp încă mi-ai lăsat.
Cristian Diaconița
254. Judecătorul drept
Tu ești Judecătorul lumii,
Drept și fără de păcat,
Și cunoști fiecare inimă
Și tot ce omul a lucrat.
Doamne, nu mă lăsa în rău,
Ci întoarce-mă mereu,
Ca în ziua judecății
Să găsesc mila Ta.
Cristian Diaconița
255. Cartea vieții
Înaintea Ta, Doamne Sfinte,
Nimic nu poate fi ascuns,
Tu cunoști fiecare faptă
Și fiecare gând ascuns.
Scrie, Doamne, în inima mea
Credința, dragostea și pacea,
Ca numele meu să rămână
În cartea vieții prin harul Tău.
Cristian Diaconița
256. Îngerul păzitor
Îngerul meu păzitor
Mă însoțește zi și noapte,
Mă îndeamnă către bine
Și mă ferește de păcate.
Doamne, păzește-mă prin el
De primejdii și ispite,
Și condu-mă pe calea dreaptă
Către cele fericite.
Cristian Diaconița
257. Glasul îngerilor
În cer se-aude cântare
De îngeri înaintea Ta,
Iar sufletul meu dorește
Să Te slăvească asemenea.
Primește, Doamne, cântarea mea,
Chiar dacă este mică și smerită,
Căci vine dintr-o inimă
Care Te caută necontenit.
Cristian Diaconița
258. Heruvimii
Heruvimii Te slăvesc, Doamne,
Înaintea tronului ceresc,
Iar eu, un om atât de mic,
Cu smerenie Te iubesc.
Învață-mă să Te slăvesc
Prin tot ce fac și tot ce spun,
Și să păstrez în viața mea
Un suflet sincer și bun.
Cristian Diaconița
259. Serafimii
Serafimii cântă neîncetat:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”
Iar cerul se umple de slavă
Înaintea Celui Preaînalt.
Doamne, fă și inima mea
Un altar de rugăciune,
În care numele Tău sfânt
Să fie mereu în cântare.
Cristian Diaconița
260. Sfânta Treime
Slavă Tatălui Celui veșnic,
Slavă Fiului iubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Dumnezeului cel desăvârșit.
O singură dumnezeire,
Trei Persoane în iubire,
Taină sfântă și adâncă
Ce ne cheamă la mântuire.
Cristian Diaconița
261. Tatăl nostru
Tatăl nostru din ceruri,
Numele Tău fie sfințit,
Vie Împărăția Ta,
Iar voia Ta să fie împlinită.
Pâinea noastră dă-ne astăzi,
Iartă-ne greșelile noastre,
Și păzește-ne de rău,
Doamne, în toate zilele noastre.
Cristian Diaconița
262. Împărate Ceresc
Împărate Ceresc, Mângâietorule,
Duhul Adevărului cel Sfânt,
Vino și locuiește-n noi
Și curăță-ne de tot păcatul.
Mântuiește, Bunule, sufletele noastre
Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,
Ca să trăim în pace și credință
Sub lumina harului Tău.
Cristian Diaconița
263. Preasfânta Treime
Preasfântă Treime, miluiește-ne,
Doamne, curăță păcatele noastre,
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,
Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.
Pentru numele Tău cel sfânt,
Miluiește-ne și ne mântuiește,
Și dă-ne pace în suflet
Și lumină în viață.
Cristian Diaconița
264. Crezul
Cred în Tatăl cel Atotputernic,
Creatorul cerului și al pământului,
Și în Iisus Hristos, Fiul Său,
Care pentru noi S-a întrupat.
Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,
În învierea morților și viața veșnică,
Și mărturisesc cu credință
Nădejdea mântuirii.
Cristian Diaconița
265. Iisus Hristos
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
A venit în lume pentru noi,
Să ne ridice din păcat
Și să ne ducă spre lumină.
El este Domn și Mântuitor,
El este Calea către Tatăl,
Și cine crede cu iubire
Găsește viață în Hristos.
Cristian Diaconița
266. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
S-a născut Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântau în ceruri
Și pace vesteau pe pământ.
Maica Domnului Îl privea
Cu dragoste și cu smerenie,
Iar lumea primea în acea noapte
Lumina mântuirii.
Cristian Diaconița
267. Peștera din Betleem
Într-o peșteră smerită
S-a arătat Lumina lumii,
Nu într-un palat împărătesc,
Ci în simplitatea unei iesle.
Doamne, învață-mă smerenia
Pe care ai arătat-o nouă,
Și fă-mi inima asemenea
Peșterii ce Te-a primit.
Cristian Diaconița
268. Magii
Trei magi au venit de departe
Urmând lumina stelei sfinte,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se înaintea Lui.
Și noi să venim cu inimă curată
Înaintea lui Hristos,
Aducându-I drept dar viața
Și iubirea noastră.
Cristian Diaconița
269. Steaua
Steaua din Betleem a luminat
Drumul celor ce Te căutau,
Și i-a condus până la Pruncul
Pe care îngerii Îl lăudau.
Fii și pentru mine, Doamne,
Steaua care-mi arată drumul,
Când nu mai știu unde să merg
Și sufletul îmi este tulburat.
Cristian Diaconița
270. Maica Domnului
Preacurată Maică a Domnului,
Tu ai primit vestea cea sfântă
Și ai răspuns cu smerenie
Chemării lui Dumnezeu.
Roagă-te pentru noi, Marie,
Când suntem slabi și încercați,
Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,
Iisus Hristos, Mântuitorul.
Cristian Diaconița
271. Buna Vestire
Îngerul a venit la Maria
Și i-a vestit taina cea mare:
Că din ea Se va naște Hristos,
Mântuitorul omenirii.
Prin ascultarea ei smerită
A venit în lume Mântuitorul,
Iar noi să învățăm de la dânsa
Credința și ascultarea.
Cristian Diaconița
272. Elisabeta
Elisabeta a primit cu bucurie
Vizita Maicii Domnului,
Iar pruncul din pântecele ei
A tresăltat de bucurie.
Doamne, fă și inima mea
Să tresalte când Te simte aproape,
Și să recunoască în orice clipă
Prezența Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
273. Ioan Botezătorul
Ioan Botezătorul a strigat
În pustiu către oameni:
„Pregătiți calea Domnului
Și îndreptați cărările Lui!”
Ajută-mă și pe mine, Doamne,
Să-mi îndrept calea vieții,
Să las păcatul în urmă
Și să Te primesc în inimă.
Cristian Diaconița
274. Iordanul
La râul Iordanului, Hristos
A venit să Se boteze,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui a mărturisit
Iubirea pentru Fiul Său,
Iar noi primim prin această taină
Chemarea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
275. Botezul
Prin Botez omul începe
Un drum nou în Dumnezeu,
Lăsând în urmă păcatul
Și primind harul Său.
Doamne, ajută-mă să păstrez
Curată credința primită,
Și să nu uit niciodată
Chemarea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
276. Pustia
În pustie, Hristos a stat
În post și rugăciune,
Biruitor asupra ispitei
Și statornic în misiunea Sa.
Când vin ispitele la mine,
Dă-mi putere, Doamne Sfinte,
Să aleg adevărul Tău
Și să nu cad în înșelare.
Cristian Diaconița
277. Ispitirea
Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,
Dar Domnul a rămas neclintit,
Arătându-ne nouă tuturor
Cum răul poate fi biruit.
Când ispita mă încearcă,
Dă-mi putere să spun „nu”,
Și să aleg întotdeauna
Calea care duce spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
278. Chemarea
Hristos îi cheamă pe oameni
Să-L urmeze pe calea Sa,
Să lase în urmă păcatul
Și să-și schimbe viața.
Doamne, aud și eu chemarea
Și vreau să-Ți urmez pașii,
Cu credință și cu iubire
În toate zilele mele.
Cristian Diaconița
279. Pescarul
Pescarul și-a lăsat mreaja
Când Hristos l-a chemat,
Și a pornit fără teamă
Pe drumul cel minunat.
Învață-mă și pe mine, Doamne,
Să las ceea ce mă ține,
Și să Te urmez cu credință
Oriunde mă vei chema.
Cristian Diaconița
280. Apostolii
Doisprezece oameni simpli
Au devenit vestitori ai credinței,
Purtând în lume Evanghelia
Și numele lui Hristos.
Doamne, arată-mi și mie
Cum pot face bine în lume,
Prin cuvânt, prin faptă și iubire
În numele Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
281. Petru
Petru a fost pescar simplu,
Dar Hristos l-a chemat la Sine,
Și el a lăsat mrejele
Pentru o misiune mai mare.
Doamne, chiar dacă sunt slab,
Dacă mă chemi, vreau să vin,
Și să lucrez cu credință
Pentru binele aproapelui.
Cristian Diaconița
282. Andrei
Andrei, cel dintâi chemat,
L-a găsit pe Hristos și-a vestit
Cu bucurie fratelui său
Că L-a aflat pe Mesia.
Învață-ne să nu păstrăm
Credința doar pentru noi,
Ci să vestim prin viața noastră
Binele către cei din jur.
Cristian Diaconița
283. Toma
Toma s-a îndoit o vreme,
Dar când L-a întâlnit pe Domnul
A mărturisit cu credință
Învierea lui Hristos.
Doamne, când apar îndoieli,
Nu mă lăsa să mă îndepărtez,
Ci ajută-mă să caut adevărul
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
284. Filip
Filip L-a întâlnit pe Hristos
Și a mers să-i spună lui Natanael
Că L-a găsit pe Cel promis,
Pe Mântuitorul lumii.
Doamne, pune în mine bucuria
De a Te mărturisi cu dragoste,
Nu prin ceartă sau mândrie,
Ci printr-o viață curată.
Cristian Diaconița
285. Natanael
Natanael a venit să vadă
Și L-a întâlnit pe Hristos,
Iar îndoiala lui s-a schimbat
Într-o mărturisire de credință.
Doamne, ajută-mă să caut
Adevărul cu inimă sinceră,
Și când îl voi găsi,
Să nu mă mai despart de Tine.
Cristian Diaconița
286. Matei
Matei stătea la vamă
Când Hristos l-a chemat,
Iar el a lăsat totul în urmă
Și după Domnul a plecat.
Aceasta-mi arată, Doamne,
Că omul se poate schimba,
Când primește chemarea Ta
Și răspunde cu credință.
Cristian Diaconița
287. Marcu
Marcu a vestit Evanghelia
Despre Hristos, Mântuitorul,
Și a lăsat Bisericii
O mărturie despre Domnul.
Doamne, fă și viața mea
O mică mărturie curată,
Prin care oamenii să vadă
Lumina Evangheliei Tale.
Cristian Diaconița
288. Luca
Luca a scris despre Hristos
Și despre faptele Apostolilor,
Păstrând pentru Biserică
Mărturia sfântă a credinței.
Doamne, ajută-mă să citesc
Cuvântul cu inimă deschisă,
Ca să înțeleg mai bine
Calea pe care Tu mă chemi.
Cristian Diaconița
289. Ioan Evanghelistul
Ioan a vorbit despre Cuvântul
Care era dintru început,
Și despre lumina adevărată
Care în lume a venit.
Doamne, fă-mă să înțeleg
Taina iubirii Tale mari,
Și să rămân în lumina Ta
În toate zilele mele.
Cristian Diaconița
290. Evanghelia după Matei
Matei ne vestește despre Hristos,
Împăratul și Mesia,
Cel promis de prooroci
Pentru mântuirea lumii.
Doamne, deschide-mi mintea
Când citesc Evanghelia,
Ca să înțeleg Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu credință.
Cristian Diaconița
291. Evanghelia după Marcu
Marcu vestește cu putere
Faptele și minunile Domnului,
Arătând lumii pe Hristos
Ca Fiul lui Dumnezeu.
Fă-mi, Doamne, inima atentă
La fiecare cuvânt citit,
Ca Evanghelia să devină
Viață în sufletul meu.
Cristian Diaconița
292. Evanghelia după Luca
Luca ne vestește iubirea
Lui Hristos pentru cei pierduți,
Pentru săraci și pentru oameni
Ce caută să fie mântuiți.
Doamne, fă-mă milostiv
Cu cei pe care-i întâlnesc,
Ca prin iubirea mea smerită
Să mă apropii de Hristos.
Cristian Diaconița
293. Evanghelia după Ioan
Ioan ne vestește despre Cuvânt,
Despre lumină și iubire,
Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Venit în lume pentru mântuire.
Să păstrez în inima mea
Cuvintele Evangheliei sfinte,
Ca ele să-mi fie mereu
Lumină înainte.
Cristian Diaconița
294. Cuvântul s-a făcut trup
Cuvântul S-a făcut trup
Și a locuit printre oameni,
Iar slava Sa s-a arătat
Celui ce crede cu iubire.
Taină mare și minunată,
Pe care mintea n-o cuprinde,
Dar inima o poate primi
Prin credință și smerenie.
Cristian Diaconița
295. Apa prefăcută în vin
La nunta din Cana Galileii
Hristos a făcut o minune,
Prefăcând apa în vin
Și arătând slava Sa.
Doamne, transformă și viața mea
Când este goală și lipsită,
Și umple-o cu harul Tău
Și cu iubirea Ta sfințită.
Cristian Diaconița
296. Cana Galileii
În Cana Galileii s-a arătat
Un început al minunilor Domnului,
Iar ucenicii au văzut
Slava lui Iisus Hristos.
Doamne, fă și din casa mea
Un loc al păcii și iubirii,
În care să fie mereu
Prezența și binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
297. Samariteanca
La fântână, Hristos a vorbit
Cu femeia din Samaria,
Și i-a vestit despre apa vie
Care poate potoli setea sufletului.
Doamne, dă-mi și mie
Apa vie a harului Tău,
Ca să nu mai caut viața
În lucruri care trec.
Cristian Diaconița
298. Apa cea vie
Cine bea din apa lumii
Va înseta din nou mereu,
Dar cine primește apa vie
Găsește viață în Dumnezeu.
Doamne, satură-mi sufletul
Cu iubirea Ta cea mare,
Ca să nu mai caut fericirea
În lucruri trecătoare.
Cristian Diaconița
299. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cine vine către El
Găsește viață din belșug.
Doamne, hrănește-mă cu har
Și păstrează-mi credința vie,
Ca sufletul meu să nu piară
Departe de Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
300. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Și cine-L urmează nu rămâne
În întunericul păcatului,
Ci merge spre viața veșnică.
Doamne, luminează-mi pașii,
Luminează-mi inima mereu,
Ca în toate zilele vieții
Să merg cu Tine, Dumnezeu.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 301–350
301. Hristos, Lumina mea
Când lumea pare întunecată
Și drumul meu nu-l mai zăresc,
Ridic privirea către Tine,
Iisuse, Doamne, și Te chem.
Tu ești lumina mea cea vie,
Tu ești nădejdea mea mereu,
Și chiar în noaptea cea mai grea
Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.
Cristian Diaconița
302. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,
Cu sufletul îndurerat,
Și văd iubirea Ta cea mare
Pentru omul vinovat.
Nu merit jertfa Ta cea sfântă,
Dar Tu ai mers până la sfârșit,
Ca omul să găsească iarăși
Drumul spre Tatăl infinit.
Cristian Diaconița
303. Golgota
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos purta păcatul lumii,
Iar Crucea Sa a devenit
Semn al iubirii și-al minunii.
Acolo sângele cel sfânt
A curs pentru întreaga lume,
Iar noi primim prin jertfa Sa
Nădejdea vieții fără moarte.
Cristian Diaconița
304. Învierea
Hristos a înviat din morți,
Biruitor asupra morții,
Și piatra nu L-a putut ține
În întunericul mormântului.
Hristos a înviat cu slavă,
Iar cerul s-a umplut de lumină,
Și pentru noi s-a deschis iar
Nădejdea vieții celei veșnice.
Cristian Diaconița
305. Hristos a înviat!
Hristos a înviat, creștine!
Să cânte cerul și pământul,
Să fie plină de lumină
Și casa, sufletul și gândul.
Hristos a biruit moartea,
Iar noi cu bucurie spunem:
„Adevărat a înviat Hristos!”
Și slavă Lui aducem.
Cristian Diaconița
306. Mormântul gol
Femeile au venit la mormânt
În zorii zilei celei sfinte,
Dar piatra era dată la o parte,
Iar trupul Domnului nu era.
Îngerul le-a vestit minunea:
„Nu este aici, a înviat!”
Și lumea întreagă a primit
Vestea vieții fără de sfârșit.
Cristian Diaconița
307. Maria Magdalena
Maria Magdalena a venit
Cu lacrimi la mormântul gol,
Dar L-a întâlnit pe Domnul
Și inima i s-a umplut de dor.
Doamne, când și eu sunt întristat,
Arată-mi lumina Învierii,
Ca să nu rămân în întuneric,
Ci să găsesc bucuria Ta.
Cristian Diaconița
308. Ucenicii la Emaus
Pe drumul către Emaus
Doi ucenici mergeau întristați,
Dar Hristos li S-a alăturat
Și ochii lor au fost luminați.
Doamne, mergi și Tu cu mine
Pe drumul vieții mele,
Și deschide-mi ochii inimii
Ca să Te recunosc în toate.
Cristian Diaconița
309. Frângerea pâinii
Când pâinea a fost frântă
La Emaus, L-au recunoscut,
Iar inimile lor ardeau
De cuvântul ce l-au auzit.
Doamne, fă să ardă-n mine
Iubirea pentru adevăr,
Și când citesc Sfânta Scriptură
Să Te cunosc tot mai mult.
Cristian Diaconița
310. Toma și Învierea
Toma a dorit să vadă
Și să creadă în Înviere,
Dar când Hristos i S-a arătat,
A mărturisit cu putere.
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
A spus cu inimă smerită,
Iar credința lui ne cheamă
Să credem în Hristos cu toții.
Cristian Diaconița
311. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Hristos S-a înălțat la Tatăl,
Iar ucenicii au rămas
Cu nădejdea și făgăduința.
Doamne, îndreaptă-mi și mie
Privirea către cele de sus,
Ca inima mea să nu rămână
Prinsă doar de lumea aceasta.
Cristian Diaconița
312. Rusaliile
Duhul Sfânt S-a pogorât
Peste Apostolii adunați,
Și inimile lor s-au umplut
De putere și de har.
Biserica a început să vestească
Evanghelia în întreaga lume,
Iar glasul Apostolilor
A dus tuturor numele lui Hristos.
Cristian Diaconița
313. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Luminează-mi mintea mea,
Curăță-mi inima de răutate
Și întărește credința mea.
Fii lumină în întuneric,
Fii pace în sufletul meu,
Și condu-mă pe calea dreaptă
Către Împărăția lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
314. Harul
Harul Tău este lumină
Pentru omul obosit,
Este darul fără plată
Pentru sufletul smerit.
Doamne, nu mă lăsa departe
De lucrarea harului Tău,
Ci fă-mă atent la chemarea
Pe care mi-o faci mereu.
Cristian Diaconița
315. Biserica
Biserica este casa
Unde ne-adunăm la rugăciune,
Unde cântarea se ridică
Spre Dumnezeu în comuniune.
Aici ascultăm Cuvântul,
Aici cerem iertare și pace,
Aici ne apropiem de Hristos
Cu inimă smerită.
Cristian Diaconița
316. Sfânta Liturghie
Când clopotul bisericii bate
Și ne cheamă la Liturghie,
Las grijile lumii deoparte
Și vin cu sufletul spre Tine.
În sfântul locaș mă rog
Cu frații mei împreună,
Și cer de la Dumnezeu
Pace, iertare și lumină.
Cristian Diaconița
317. Clopotul
Clopotul sună peste sat
Și cheamă oamenii la rugăciune,
Iar glasul lui se ridică
Peste case și peste lume.
„Veniți la Domnul”, pare-a spune,
„Lăsați grijile pentru-o clipă!”
Și sufletul se îndreaptă
Spre casa cea sfântă.
Cristian Diaconița
318. Biserica din sat
Biserica mică de la margine
Stă liniștită lângă drum,
Dar rugăciunile din ea
Se ridică spre cer acum.
Acolo copilul învață
Să spună „Doamne, ajută!”,
Iar omul bătrân găsește
Mângâiere în rugăciune.
Cristian Diaconița
319. Icoana
În fața sfintei icoane
Mă opresc și mă rog smerit,
Nu lemnului, ci lui Dumnezeu
Și sfinților pe care i-a sfințit.
Icoana îmi amintește
De lumea cerească și sfântă
Și îmi ridică gândul
Din lumea trecătoare.
Cristian Diaconița
320. Candela
O candelă arde încet
În fața icoanei sfinte,
Și luminează în tăcere
Gândurile mele smerite.
Doamne, păstrează candela
Credinței aprinsă-n mine,
Ca să nu mă pierd vreodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
321. Tămâia
Fumul tămâiei se ridică
În biserica luminată,
Ca rugăciunea credincioșilor
Să se înalțe către Tatăl.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem azi,
Și umple inimile noastre
Cu pace și cu har.
Cristian Diaconița
322. Sfânta Cruce
Crucea o port la piept
Ca semn al credinței mele,
Și când o privesc îmi amintesc
De jertfa Domnului.
Nu este doar un semn exterior,
Ci chemare la iubire,
La răbdare și la credință
Și la urmarea lui Hristos.
Cristian Diaconița
323. Semnul Sfintei Cruci
Cu dreapta fac semnul Crucii
Și spun: „În numele Tatălui,
Al Fiului și al Sfântului Duh”,
Cu credință în Dumnezeu.
Să-mi fie Crucea apărare
Împotriva răului și-a ispitei,
Și să-mi amintească mereu
De iubirea Mântuitorului.
Cristian Diaconița
324. Rugăciunea de dimineață
Când zorii zilei se arată
Și mă trezesc din somn,
Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,
Pentru această nouă zi.
Păzește-mi pașii astăzi,
Ferește-mă de rău,
Și ajută-mă să fac bine
Înaintea Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
325. Rugăciunea de seară
Când noaptea vine peste lume
Și liniștea coboară,
Îți mulțumesc pentru ziua
Pe care mi-ai dat-o, Doamne.
Iartă-mi toate greșelile
Și păzește somnul meu,
Iar dimineața fă să mă ridic
Cu gândul către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
326. Înainte de masă
Pentru pâinea de pe masă
Îți mulțumim, Doamne Sfinte,
Pentru mâna care ne-a hrănit
Și pentru toate cele primite.
Binecuvântează masa noastră
Și casa în care locuim,
Și fă să nu uităm niciodată
De cei care sunt flămânzi.
Cristian Diaconița
327. După masă
După ce am mâncat, Doamne,
Îți mulțumesc din inimă,
Căci Tu ne-ai dat hrană
Și ne-ai păzit de nevoie.
Ajută-ne să fim recunoscători
Și să împărțim cu cel lipsit,
Ca darurile primite de noi
Să devină binecuvântare.
Cristian Diaconița
328. Rugăciunea copilului
Doamne, eu sunt încă mic,
Dar vreau să Te iubesc,
Să ascult de părinții mei
Și binele să-l săvârșesc.
Păzește-mi inima curată,
Ferește-mă de orice rău,
Și crește-mă în credință
Aproape de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
329. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică mâinile
Și se roagă pentru copil,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și drum bun pentru al ei fiu.
Doamne, ascultă rugăciunea
Oricărei mame îndurerate,
Și acoperă-i copiii
Cu mila Ta cea mare.
Cristian Diaconița
330. Rugăciunea tatălui
Un tată se roagă în taină
Pentru casa lui iubită,
Cerând putere și răbdare
Pentru familia lui smerită.
Doamne, binecuvântează familiile
Și păstrează-le unite,
În iubire, pace și credință
Și în nădejdea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
331. Familia creștină
Familia este o biserică
În care iubirea trebuie să crească,
Unde părinții și copiii
Învață împreună să se iubească.
Doamne, păzește fiecare casă
De ceartă și de dezbinare,
Și pune între oameni
Iubirea Ta cea mare.
Cristian Diaconița
332. Părinții
Părinții sunt un dar
Pe care Dumnezeu ni-l dă,
Și trebuie să-i cinstim
Cu dragoste și cu respect.
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,
Și ajută-ne să le fim aproape
Cu inimă recunoscătoare.
Cristian Diaconița
333. Copiii
Copiii sunt ca florile
Ce cresc în grădina vieții,
Și au nevoie de iubire,
De credință și de lumină.
Doamne, păzește fiecare copil
De rău și de ispite,
Și dă-le părinți înțelepți
Care să-i conducă spre Tine.
Cristian Diaconița
334. Bunicii
Bunicii poartă-n suflet
Povești, credință și răbdare,
Și ne învață uneori
Ce înseamnă iubirea mare.
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei bătrâni și încercați,
Și fă-ne să-i iubim
Și să nu-i lăsăm uitați.
Cristian Diaconița
335. Prietenia
Un prieten adevărat
Nu te lasă când e greu,
Ci rămâne lângă tine
Și te îndeamnă către bine.
Doamne, dă-mi prieteni buni
Și fă-mă și eu prieten bun,
Să nu rănesc și să nu trădez,
Ci să iubesc și să ajut.
Cristian Diaconița
336. Aproapele
Aproapele nu este străin,
Ci om creat de Dumnezeu,
Cu bucurii și cu dureri
Și cu un suflet asemenea mie.
Ajută-mă să-l văd cu iubire,
Nu cu judecată și dispreț,
Și să-i fiu aproape când îi este greu,
Așa cum ne-a învățat Hristos.
Cristian Diaconița
337. Omul sărac
Un om sărac stă lângă drum
Și poate nimeni nu-l vede,
Dar Dumnezeu îi știe viața
Și lacrimile lui cele grele.
Doamne, deschide-mi ochii
Să văd nevoia aproapelui,
Și pune în mâna mea putere
Să-l ajut după putință.
Cristian Diaconița
338. Străinul
Un străin poate veni la ușă
Fără să cunoască pe nimeni,
Dar iubirea creștină îi poate spune:
„Nu ești singur aici.”
Doamne, învață-mă ospitalitatea,
Să primesc omul cu bunătate,
Și să văd în fiecare persoană
Chipul unei făpturi create de Tine.
Cristian Diaconița
339. Cel întristat
Când cineva plânge lângă mine,
Nu vreau să trec nepăsător,
Ci să-i spun un cuvânt bun
Și să-i fiu alături cu drag.
Poate o vorbă simplă
Îi poate schimba ziua grea,
De aceea, Doamne, pune-n mine
Puterea de a mângâia.
Cristian Diaconița
340. Cel bolnav
Când cineva este încercat
Și trupul lui este slăbit,
Doamne, fii aproape de el
Și dă-i nădejde și răbdare.
Iar nouă dă-ne inimă bună
Să-l sprijinim după putere,
Cu rugăciune și iubire
Și cu un cuvânt de mângâiere.
Cristian Diaconița
341. Cel singur
Un om poate fi înconjurat
De oameni și totuși să fie singur,
Dar Dumnezeu vede inima lui
Și nu-l uită niciodată.
Doamne, apropie de cei singuri
Oameni cu inimă bună,
Ca nimeni să nu simtă
Că este uitat de lume.
Cristian Diaconița
342. Cel pierdut
Când un om se rătăcește
Și nu mai știe unde să meargă,
Doamne, trimite-i lumină
Și o mână care să-l ajute.
Fă-ne și pe noi asemenea
Celui care caută oaia pierdută,
Să nu abandonăm pe nimeni
Când are nevoie de ajutor.
Cristian Diaconița
343. Mâna întinsă
O mână întinsă către altul
Poate fi un semn de iubire,
Un gest simplu, dar puternic,
Într-o lume plină de grabă.
Doamne, fă mâinile mele
Mâini care ajută, nu rănesc,
Mâini care ridică omul
Când acesta cade.
Cristian Diaconița
344. Cuvântul bun
Un cuvânt bun spus la timp
Poate vindeca o inimă,
Iar un cuvânt rău și nepăsător
Poate lăsa o rană adâncă.
Doamne, pune pază gurii mele,
Să nu rănesc prin vorbe,
Ci fiecare cuvânt al meu
Să aducă pace și lumină.
Cristian Diaconița
345. Tăcerea
Uneori tăcerea spune
Mai mult decât o mie de cuvinte,
Când omul stă înaintea Domnului
Cu inima smerită.
Învață-mă să tac atunci
Când vorba mea ar răni,
Și să vorbesc atunci când trebuie
Să apăr binele și adevărul.
Cristian Diaconița
346. Gândul curat
Păzește-mi, Doamne, gândul
De tot ce este întunecat,
Și pune în mintea mea
Cuvântul Tău cel luminat.
Căci gândul devine faptă
Și fapta poate deveni drum,
De aceea vreau să aleg
Calea binelui acum.
Cristian Diaconița
347. Inima
Inima omului este adâncă
Și numai Dumnezeu o cunoaște,
El vede rana ascunsă
Și bucuria care crește.
Doamne, locuiește în inima mea
Și curăță tot ce este rău,
Ca ea să devină casă
Pentru iubirea Ta.
Cristian Diaconița
348. Sufletul
Sufletul nu poate fi cumpărat
Cu aur, bani sau bogății,
Căci valoarea lui este veșnică
Înaintea lui Dumnezeu.
Ajută-mă să-mi păstrez sufletul
Departe de păcat și mândrie,
Și să-l hrănesc prin rugăciune,
Credință și iubire.
Cristian Diaconița
349. Viața creștinului
Viața creștinului este drum
Cu încercări și bucurii,
Cu rugăciune și răbdare
Și cu multe lupte zi de zi.
Dar dacă Hristos merge cu noi,
Nu trebuie să ne temem,
Căci El ne poate ridica
De fiecare dată când cădem.
Cristian Diaconița
350. Cu Hristos înainte
Cu Hristos înainte merg
Prin zile bune și prin greu,
Cu Crucea sfântă înainte
Și cu nădejde în Dumnezeu.
Nu știu ce-mi aduce ziua,
Dar știu că Domnul este viu,
Și vreau să merg cu El mereu
Pe drumul către veșnicie.
ȘCOALA TĂCERII
I. ȘCOALA TĂCERII
Nu școala este vinovată
Când nedreptatea crește-n ea,
Ci omul care vede totul
Și tace când ar trebui să stea.
Un elev spune: „Sunt lovit,
Mă strigă, râd și mă jignesc.”
Dar glasul lui rămâne-n ziduri,
Deși adulții îl privesc.
Profesorul știe, dar nu face,
Directorul află, dar așteaptă,
Iar cel ce-ar trebui să apere
Privește rece și nu-ndreaptă.
„Am spus”, răspunde câte unul,
„Dar ei oricum nu vor asculta.”
Dar poate fi aceasta o scuză
Când un copil nu mai poate sta?
Căci nu e de ajuns să spui
O dată rece: „Nu e bine!”
Când vezi că răul se repetă,
Ai datoria să intervii.
Nu poți lăsa un copil singur
În fața celor ce-l rănesc,
Apoi să spui că n-ai putere
Și să aștepți să se oprească firesc.
Școala ar trebui să fie
Un loc în care poți învăța,
Să fii ascultat și respectat,
Să poți veni fără a te temea.
Dar când cei puși să o conducă
Își uită rostul și tac mereu,
Nedreptatea prinde putere,
Iar cel mai slab rămâne greu.
Nu cărțile sunt vinovate,
Nici tabla, clasa sau caietul,
Ci nepăsarea ce apare
Când omul își uită jurământul.
Un profesor nu-i doar o funcție,
Nici doar un serviciu oarecare;
El poartă-n suflet răspunderea
De-a fi un sprijin la nevoie mare.
Iar cel ce conduce o școală
Nu trebuie doar să dea ordine;
El trebuie să vadă răul
Și să oprească nedreptățile.
Când un copil spune adevărul,
El trebuie să fie ascultat,
Nu ignorat, nu pus deoparte,
Nu judecat și condamnat.
Iar dacă cel ce face răul
Nu se oprește la cuvinte,
Atunci trebuie luate măsuri,
Nu doar rostite avertismente.
Căci autoritatea fără faptă
Devine doar un cuvânt gol,
Iar tăcerea celor responsabili
Lasă în urmă un greu ecou.
Nu spun că toate școlile tac,
Nu spun că toți profesorii greșesc;
Există oameni care apără
Și pentru elevi se dăruiesc.
Dar unde omul vede răul
Și poate face ceva — dar tace,
Acolo nu mai este doar tăcere:
Nepăsarea începe să crească.
Și poate într-o zi, în școli,
Nu zidurile se vor schimba,
Ci oamenii care le conduc
Vor înțelege menirea sa.
Că școala nu-i doar o clădire,
Nici catalog, note sau program;
Școala înseamnă oameni, copii,
Și fiecare are un dar.
De aceea, când un elev strigă,
Să nu-i răspundem cu tăcere;
Să fie ascultat și apărat,
Cu dreptate, grijă și putere.
Nu școala este problema,
Ci nepăsarea unor oameni;
Iar școala se poate îndrepta
Când cei responsabili rămân oameni.
II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII
În școala unde toți aud,
Dar prea puțini vor să spună,
Se-aude clopoțelul zilnic,
Dar dreptatea nu răsună.
Se intră-n clase, se predă,
Se scriu cuvinte în caiete,
Dar printre bănci rămân probleme
Pe care nimeni nu le vede.
Sau poate le vede, dar tace,
Fiindcă e mai simplu să ignori,
Să spui că „nu e treaba noastră”
Și să aștepți o altă zi.
Iar dacă banii sunt pe primul loc,
Iar funcția trebuie păstrată,
Ce mai înseamnă răspunderea
Față de o generație întreagă?
Unii vor să iasă-n evidență,
Să fie numele lăudat,
Să spună lumea cât de bine
Au condus și-au realizat.
Dar dacă-n spatele imaginii
Un elev rămâne singur,
Atunci ce folos mai are faima
Când omul nu mai este văzut?
Nu poți clădi o școală bună
Doar cu statistici și rezultate,
Când elevii ajung să creadă
Că problemele lor nu contează.
Ne puneți să luptăm între noi
Pentru fiecare punct și notă,
De parcă succesul unui coleg
Ar însemna că altul pierde.
Și ajungem să ne privim
Cu teamă și neîncredere,
Uitând că suntem colegi
Și avem nevoie unii de alții mereu.
O notă nu trebuie să fie
Motivul pentru care ne urâm,
Iar catalogul nu poate spune
Cine suntem și ce devenim.
Și totuși, presiunea crește,
Comparațiile nu se termină:
„El are mai mult decât tine.”
„Ea este mai bună decât tine.”
Dar nimeni nu se mai întreabă
Cât a muncit fiecare,
Ce greutăți a avut în viață
Și cât de greu i-a fost să urce.
Nu toți învățăm la fel,
Nu toți avem același drum,
Dar toți merităm respect
Și șansa de-a deveni mai buni.
Iar când un elev spune:
„Am o problemă, ajutați-mă!”,
Nu este suficient să-i răspunzi
Și-apoi să uiți ce ți-a spus.
Dacă problema mai continuă,
Trebuie căutat un răspuns;
Dacă primul pas nu ajunge,
Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.
„Le-am spus să se oprească.”
Dar dacă nu s-au oprit?
„I-am avertizat.”
Dar dacă au continuat?
Atunci nu mai este suficient
Un singur cuvânt spus în grabă;
Responsabilitatea înseamnă
Să cauți o soluție adevărată.
Căci elevul care cere ajutor
Nu trebuie să plece mai departe
Cu impresia că este singur
Într-un loc ce trebuia să-l apere.
Iar dacă un elev este agresat,
Nu trebuie întrebat doar
De ce nu s-a apărat singur
Și de ce n-a încercat mai mult.
Întrebarea trebuie să fie:
„De ce s-a ajuns până aici
Și ce putem face să se oprească?”
Asta înseamnă răspundere,
Asta înseamnă să fii drept:
Nu ascunzi problema de mâine,
Ci cauți soluția cât mai concret.
Nu muți problema de pe-o zi pe alta,
Nu speri că va dispărea singură;
Căci o problemă ignorată
Rămâne acolo și se adună.
Ea rămâne.
Și uneori crește.
Iar școala devine tăcută
Nu pentru că nu sunt probleme,
Ci pentru că oamenii au învățat
Să nu mai vorbească despre ele.
Aceasta este școala tăcerii:
Elevul vorbește,
Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.
Profesorul vede,
Dar uneori trece mai departe.
Conducerea știe,
Dar imaginea pare mai importantă.
Nota devine competiție,
Iar colegul devine rival.
Banii, funcțiile și prestigiul
Ajung uneori înaintea răspunderii.
Dar tăcerea nu poate dura
La nesfârșit, fără glas,
Fiindcă există elevi care întreabă
Și elevi care nu fac un pas înapoi.
Există elevi care observă
Și nu vor să accepte
Că nedreptatea este normală
Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.
Poate că într-o zi
Școala tăcerii se va schimba.
Nu prin dărâmarea clădirilor,
Nu prin schimbarea cărților,
Ci prin schimbarea oamenilor
Care au puterea să facă ceva.
Atunci profesorul va asculta,
Directorul va interveni,
Regulile vor fi respectate,
Iar elevul va fi protejat.
Nota va rămâne doar o notă,
Iar colegul nu va fi dușman;
Școala va deveni din nou
Un loc pentru fiecare an.
Atunci școala va fi locul
În care omul este mai important
Decât funcția, banii, imaginea
Și orice interes trecător.
Până atunci însă rămâne
O întrebare către noi:
Cât timp poate dura tăcerea
Când atât de mulți au ceva de spus?
Și cât timp poate fi numită
„educație” o lume în care
Elevii trebuie să învețe singuri
Cum să lupte ca să fie ascultați?
Nu școala trebuie condamnată,
Ci nepăsarea trebuie schimbată.
Nu educația trebuie distrusă,
Ci nedreptatea trebuie înlăturată.
Și nu elevii trebuie puși
Să se lupte între ei,
Ci oamenii responsabili
Să lupte pentru drepturile lor.
III. FINAL
Nu orice om ce intră-n clasă
Și ține lecții zi de zi
Înțelege cu adevărat
Ce-nseamnă profesor a fi.
Profesorul adevărat nu doar predă,
Nu doar note pune-n catalog,
Nu cere doar liniște și teme,
Apoi pleacă nepăsător.
Profesorul adevărat ascultă,
Observă chiar când nimeni nu vorbește,
Apără dreptatea când o vede
Și nu lasă răul să crească orbește.
Când un elev cere ajutor,
Nu întoarce capul nepăsător;
Când vede-o nedreptate,
Nu spune: „Nu este treaba mea.”
Iar când situația continuă,
Nu se ascunde după cuvinte;
Caută soluții, ia măsuri
Și-și asumă lucrurile sfinte.
Pentru că a fi profesor
Nu înseamnă doar o funcție;
Înseamnă grijă și răspundere,
Înseamnă suflet și misiune.
De aceea spun la final,
Fără să condamn școala sau educația:
Cei care văd nedreptatea
Și aleg mereu să tacă,
Cei ce-aud un elev și-l ignoră
Își uită adevărata menire.
Un profesor adevărat
Nu este definit de catedră,
Ci de ceea ce face
Când un elev are nevoie de el.
Școala nu este problema.
Problema este nepăsarea
Celui care vede și poate
Să schimbe ceva, dar nu vrea.
Iar școala tăcerii
Va deveni școala dreptății
Atunci când cei responsabili
Vor alege să nu mai tacă.
Atunci clopoțelul va suna
Nu doar pentru-o nouă lecție,
Ci pentru-o școală în care
Dreptatea devine direcție.
Iar fiecare copil va ști,
Când va păși pe poarta ei,
Că glasul lui va fi ascultat
Și că nu este singur printre cei.
Atunci școala nu va mai fi
Doar zid, catalog și catalogare,
Ci locul unde fiecare copil
Își poate găsi propria valoare.
Și poate acesta este rostul
Pe care școala trebuie să-l aibă:
Să formeze oameni cu suflet,
Nu doar elevi cu note-n grabă.
Să învețe omul să respecte,
Să ajute și să apere,
Iar atunci când vede nedreptatea,
Să aibă curajul să nu mai tacă.
MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI
PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR
Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.
Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.
Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.
În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.
El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.
Acolo învățase să citească.
Acolo învățase să se roage.
Acolo studiase Sfânta Scriptură.
Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:
— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.
Mihail studiase ani întregi.
Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.
Cunoscuse viețile Apostolilor.
Cunoscuse istoria primilor creștini.
Cunoscuse mărturiile martirilor.
Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.
Nu pentru a-i urî pe oameni.
Ci pentru a înțelege întrebările lor.
Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.
Candela tremura.
Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.
Mihail își plecă fruntea.
— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.
Apoi adăugă:
— Și păzește-mă de mândrie.
Din acea noapte începu marea sa călătorie.
---
PARTEA I
DRUMUL
CAPITOLUL I — PLECAREA
În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.
Își puse Evanghelia în traistă.
Luă crucea de lemn primită de la Andronic.
Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.
— Unde vei merge?
— Până unde mă va purta Dumnezeu.
— Și ce vei face?
— Voi vorbi despre Hristos.
Andronic îl privi lung.
— Ai grijă.
— De ce?
— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.
— Nu mă tem.
— Să nu spui asta.
Mihail îl privi nedumerit.
— De ce?
— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”
Mihail zâmbi.
— Atunci asta voi spune.
Bătrânul îl binecuvântă.
Clopotul bătu.
Porțile mănăstirii se deschiseră.
Mihail porni.
---
CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE
După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.
Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.
În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.
Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.
Un bătrân îl întrebă:
— Cine ești?
— Un creștin.
— Și ce cauți aici?
— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.
— Crezi că religia ta este adevărată?
Mihail răspunse:
— Da.
Mulțimea începu să murmure.
— Atunci dovedește!
Mihail deschise Evanghelia.
— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.
Astfel începu prima mare confruntare.
---
CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ
Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.
Învățații îl întrebau.
El răspundea.
Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.
Când considera că o idee este greșită, o argumenta.
— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.
Un filosof îl provocă:
— Și dacă descoperi că ai greșit?
Mihail răspunse:
— Atunci voi fi primul care va recunoaște.
Sala amuți.
Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.
— Atunci nu ești un fanatic.
Mihail zâmbi.
— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.
---
CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII
În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.
Citea.
Asculta.
Întreba.
Apoi compara.
În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.
El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.
Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.
Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.
Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:
— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?
Mihail privi spre cetate.
— Nu știu ce va face istoria.
— Dar tu ce vrei?
Mihail răspunse:
— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.
— Și cum o vei distruge?
Mihail ridică Evanghelia.
— Prin lumină.
---
CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI
În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.
Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.
Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.
În mijlocul sălii se afla un tron gol.
Pe peretele din spatele lui era scris:
„Cine cunoaște adevărul?”
Mihail păși înăuntru.
Primul învățat întrebă:
— Ești sigur că ai dreptate?
— Sunt convins de credința mea.
— Și noi suntem convinși de ale noastre.
— Atunci să cercetăm.
De dimineață până seara, întrebările se succedară.
Dumnezeu.
Omul.
Păcatul.
Moartea.
Mântuirea.
Rugăciunea.
Viața veșnică.
Hristos.
Crucea.
Învierea.
Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.
Nu ridica vocea.
Nu insulta.
Nu râdea.
Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.
La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:
— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.
Mihail răspunse:
— Nici nu am venit pentru asta.
— Atunci ce ai vrut să distrugi?
Mihail închise Evanghelia.
— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.
---
CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE
După dezbatere, Mihail plecă din cetate.
Se urcă pe o corabie.
În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.
Cerul se întunecă.
Valurile loviră corabia.
Un catarg se rupse.
Marinarii strigau.
Mihail îi ajută.
Un tânăr marinar căzu pe punte.
Mihail îl ridică.
— Ține-te bine!
— Vom muri!
— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.
Toți munciră.
În cele din urmă, furtuna trecu.
Când soarele răsări, marea devenise liniștită.
Căpitanul se apropie.
— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.
— Da.
— Atunci de ce a îngăduit furtuna?
Mihail privi marea.
— Nu știu.
— Și totuși crezi?
— Da.
— De ce?
Mihail răspunse:
— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.
---
CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI
În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.
Erau puțini.
Aveau o biserică mică.
Clopotul era vechi.
Icoanele erau simple.
Dar oamenii se rugau.
Preotul cetății îi spuse:
— Suntem puțini.
Mihail răspunse:
— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.
— Și dacă vântul o stinge?
— O aprindem din nou.
Mihail rămase acolo câteva săptămâni.
Îi învăță pe copii din Scriptură.
Vorbi oamenilor despre Evanghelie.
Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.
— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.
---
CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ
Într-o noapte, Mihail rămase singur.
Se uită la toate manuscrisele sale.
Își aminti de toate dezbaterile.
De toate drumurile.
De toate victoriile.
Și atunci o întrebare îl lovi:
„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”
Mihail închise ochii.
Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.
Era propria lui mândrie.
Îngenunche.
— Doamne, păzește-mă de mine însumi.
Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.
Nu era făcută să lovească oameni.
Era făcută să taie mândria.
---
CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ
Anii trecură.
Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.
În fiecare cetate apărea aceeași poveste:
un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.
Nu toate cetățile îl ascultau.
Nu toți îl credeau.
Uneori era alungat.
Alteori era primit.
Uneori câștiga dezbateri.
Alteori era învins într-un argument.
Dar continua.
Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.
Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.
Mii de oameni umplură piața.
Mihail urcă pe trepte.
În mâna sa avea Evanghelia.
În spatele lui se ridica o cruce.
Un conducător al cetății întrebă:
— De ce ai venit?
Mihail răspunse:
— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.
— Și ce ai învățat după atâția ani?
Mihail privi mulțimea.
— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”
Apoi ridică Evanghelia.
— Eu am găsit răspunsul în Hristos.
Piața deveni tăcută.
— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.
Un vânt puternic trecu prin piață.
Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.
---
CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA
După acea zi, oamenii începură să cerceteze.
Unii descoperiră creștinismul.
Alții rămaseră în tradițiile lor.
Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.
Nu prin foc.
Nu prin sabie.
Ci prin întrebări.
Prin cărți.
Prin dezbateri.
Prin rugăciune.
Prin convertiri sincere.
Mihail privea toate acestea și spunea:
— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.
Un tânăr îl întrebă:
— Atunci cine a biruit?
Mihail privi spre cruce.
— Hristos.
---
EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI
Mihail îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Pașii îi erau mai lenți.
Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.
Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.
Bătrânul Andronic nu mai era.
Mormântul său se afla lângă biserică.
Mihail se opri înaintea lui.
— Părinte, m-am întors.
Vântul mișcă frunzele.
Mihail zâmbi.
Apoi intră în biserică.
În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.
— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.
Tăcu.
Clopotul începu să bată.
Un sunet adânc se răspândi peste munți.
Mihail privi crucea.
În acea clipă își aminti toate drumurile.
Marea.
Furtunile.
Cetățile.
Dezbaterile.
Prietenii.
Adversarii.
Oamenii care îl ascultaseră.
Oamenii care îl respinseseră.
Și înțelese ceva.
Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.
Câștigase o luptă împotriva fricii sale.
Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.
Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.
Nu fusese distrugerea oamenilor.
Nu fusese cucerirea cetăților.
Fusese lumina aprinsă în suflete.
Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:
HRISTOS.
De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.
Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.
Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.
Sabia lui nu fusese făcută din fier.
Era Cuvântul.
Scutul lui era credința.
Armura lui era rugăciunea.
Puterea lui era adevărul.
Iar legea lui era:
„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”
Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.
Dar crucea rămânea.
Evanghelia rămânea.
Credința creștină rămânea.
Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:
Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.
MAREA CÂNTARE A SFINȚILOR
1
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește cântarea mea smerită,
Că Tu ești Lumina lumii,
Și Viața cea nemărginită.
2
Pe Cruce Te-ai răstignit,
Pentru a noastră mântuire,
Iar moartea ai biruit-o,
Prin slăvita Ta Înviere.
3
Din mormânt ai înviat,
Cu puterea dumnezeiască,
Și ai deschis oamenilor
Calea spre viața cerească.
4
Apostolii Tăi au plecat,
Evanghelia propovăduind,
Și Numele Tău cel sfânt
Pretutindeni mărturisind.
5
Petru, Apostolul Tău,
Te-a mărturisit cu credință,
Iar după a sa lepădare
S-a întărit prin pocăință.
6
Pavel, chemat de Tine, Doamne,
Din prigonitor, Apostol s-a făcut,
Și Evanghelia cu râvnă
Până la marginile lumii a vestit.
7
Andrei, Apostolul cel sfânt,
A venit și-n țara noastră,
Vestind pe Hristos oamenilor
Și lumina Evangheliei cerești.
8
Ioan, Apostolul iubirii,
Pe Hristos L-a mărturisit,
Și prin cuvântul său cel sfânt
Pe credincioși i-a întărit.
9
Iacov, Apostolul Domnului,
A primit cununa mucenicească,
Pentru Numele lui Hristos
Și pentru credința apostolească.
10
Filip, Apostolul cel sfânt,
Evanghelia a vestit,
Și prin credință și răbdare
Pe Hristos L-a mărturisit.
11
Bartolomeu, Apostol ales,
Cu râvnă Domnului I-a slujit,
Și până la sfârșitul vieții
Credința și-a mărturisit.
12
Toma, după Învierea Ta,
Cu uimire Te-a privit,
Și, văzându-Te, a strigat:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
13
Matei, vameșul chemat,
A lăsat cele pământești,
Și, urmând chemarea Ta,
A vestit tainele cerești.
14
Iacov, fiul lui Alfeu,
A rămas Apostol credincios,
Și a vestit cu smerenie
Evanghelia lui Hristos.
15
Simon, numit și Zelotul,
A urmat pe Domnul său,
Și cu râvnă a mărturisit
Credința în Dumnezeu.
16
Iuda, Apostolul Domnului,
A propovăduit cuvântul sfânt,
Și a întărit pe cei credincioși
În adevărul lui Hristos.
17
Matia, ales Apostol,
În ceata celor doisprezece,
A vestit pe Hristos cu râvnă
Și credința nu și-a pierdut.
18
O, Sfinți Apostoli ai Domnului,
Rugați-vă lui Dumnezeu,
Ca să păstrăm dreapta credință
Și iubirea în suflet mereu.
19
Ștefane, întâiul Mucenic,
Cu fața către cer priveai,
Și în ceasul pătimirii tale
Pe Hristos Îl mărturiseai.
20
Sub pietre ai rămas statornic,
Fără să te lepezi de Domnul,
Și te-ai rugat pentru cei
Care te loveau fără milă.
21
Cu ochii ridicați spre cer,
Ai văzut slava lui Dumnezeu,
Iar sufletul tău, plin de credință,
S-a încredințat Domnului său.
22
Sfinți Mucenici ai lui Hristos,
Cu sângele vostru ați mărturisit
Că nimic nu poate despărți
Pe cel ce-L iubește pe Domnul.
23
Nici focul, nici sabia,
Nici lanțurile cele grele
Nu v-au făcut să vă lepădați
De credința voastră în Hristos.
24
În temnițe ați stat rugându-vă,
În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,
Și ați păstrat în inimă
Numele lui Hristos mereu.
25
Ați primit cununa vieții,
Ca dar de la Dumnezeu,
Pentru credința mărturisită
Și pentru dragostea către El.
26
Sfinți Mărturisitori ai credinței,
Care adevărul l-ați păzit,
Rugați-vă pentru Biserică
Și pentru omul rătăcit.
27
Cuvioșii din pustie
În post și rugăciune au stat,
Și prin viața lor ascetică
Pe Dumnezeu L-au preamărit.
28
Au fugit de slava lumii,
De bogăție și deșertăciune,
Și au ales în locul lor
Rugăciunea și pocăința.
29
În liniștea pustiei sfinte
Au căutat pe Dumnezeu,
Curățindu-și inima
Prin nevoință și rugăciune.
30
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Luminători ai Bisericii,
Rugați-vă pentru noi,
Pe calea sfintei credințe.
31
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Maica Domnului Iisus Hristos,
Roagă-te Fiului tău pentru noi,
Cu suflet smerit și luminos.
32
Prin ascultarea ta smerită
Ai primit voia lui Dumnezeu,
Și ai născut după trup pe Fiul,
Pe Mântuitorul lumii.
33
O, Preasfântă Născătoare,
Roagă-te Fiului tău,
Să ne dăruiască pocăință
Și milă de la Dumnezeu.
34
Îngerii în ceruri cântă
Slavă Dumnezeului Sfânt,
Iar împreună cu Sfinții
Îl laudă neîncetat.
35
Biserica de pe pământ
Cu Biserica din cer se unește
Într-o singură laudă sfântă
Adusă Dumnezeului celui veșnic.
36
Sfinții nu iau locul Domnului,
Ci ne îndreaptă către El,
Prin viața lor cea luminată
Ne cheamă spre Dumnezeu.
37
Îi cinstim cu bucurie
Pentru credința lor curată,
Și-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru viețile lor sfinte.
38
Harul lui Dumnezeu i-a întărit
În necazuri și-n încercare,
Și prin puterea Lui au rămas
Credincioși până la moarte.
39
Când prigoana s-a ridicat,
Ei n-au părăsit adevărul,
Ci au rămas lângă Hristos
Cu nădejde și răbdare.
40
Au suferit pentru credință,
Dar sufletul nu și l-au vândut,
Ci au rămas lângă Hristos
Până la sfârșitul vieții.
41
O, Mucenici cu suflet tare,
Rugați-vă pentru cei slabi,
Ca Dumnezeu să ne întărească
În ceasurile cele grele.
42
Când ispita ne cuprinde,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să privim spre Crucea sfântă
Și să păstrăm a noastră credință.
43
Crucea lui Hristos ne este
Semnul jertfei Sale sfinte,
Prin ea vedem iubirea Domnului
Și puterea mântuitoare.
44
Învierea Ta, Hristoase,
Este nădejdea tuturor,
Căci Tu ai biruit moartea
Și ești al nostru Mântuitor.
45
Sfinții au mărturisit aceasta
Prin viața lor cea luminată,
Privind spre Împărăția Ta
Cu nădejde adevărată.
46
Nu s-au temut de moarte,
Căci Te-au iubit pe Tine,
Și au nădăjduit în viața
Cea veșnică împreună cu Tine.
47
O, Doamne, dă-ne și nouă
O inimă curată și smerită,
Ca să urmăm Evanghelia Ta
Și calea Ta cea sfântă.
48
Să iubim pe aproapele nostru,
Să iertăm din inimă mereu,
Să facem bine celui în nevoie
După porunca Ta, Doamne.
49
Să nu răspundem răului cu rău,
Ci binele să-l săvârșim,
Și prin iubire și răbdare
Pe Tine să Te mărturisim.
50
Să fim milostivi cu toții,
Să nu uităm pe cel sărac,
Căci iubirea față de aproapele
Este porunca Ta, Hristoase.
51
Sfinții ne-au arătat prin viață
Că drumul nu este ușor,
Dar cel ce rămâne cu Hristos
Primește harul ajutător.
52
În suferință au avut răbdare,
În lipsuri nu s-au lepădat,
În singurătate și durere
Pe Dumnezeu L-au chemat.
53
În noaptea cea întunecată
Credința le-a fost făclie,
Iar rugăciunea către Domnul
Le-a fost putere și tărie.
54
Sfinții sunt pilde pentru noi
Ale vieții în Dumnezeu,
Nu pentru slava lor omenească,
Ci spre slava Domnului.
55
Prin ei vedem lucrarea harului
În oameni slabi și încercați,
Căci Dumnezeu îi întărește
Pe cei ce rămân credincioși.
56
O, Hristoase, Păstorul nostru,
Păzește turma Ta cea sfântă,
Și fă ca inimile noastre
Spre Tine pururea să cânte.
57
Dă-ne credință în încercare,
Nădejde când suntem căzuți,
Iubire când suntem răniți
Și pace când suntem temători.
58
Să nu iubim deșertăciunea,
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să căutăm Împărăția
Și voia Ta cea mântuitoare.
59
Că viața noastră este floare
Care se veștejește curând,
Dar Cuvântul Tău rămâne
În veacul veacului.
60
Sfinții au înțeles aceasta
Și au ales ceea ce este sfânt,
Punând iubirea pentru Tine
Mai presus de cele pământești.
61
Fericiți cei ce plâng acum,
Căci vor primi mângâiere,
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Căci Împărăția Ta este a lor.
62
Fericiți cei ce iubesc pacea
Și dreptatea o doresc,
Fericiți cei prigoniți pentru Tine,
Căci Împărăția Ta o moștenesc.
63
Așa ai spus în Evanghelie,
Iar Sfinții Tăi au ascultat,
Punând în lucrare Cuvântul
Pe care Tu ni l-ai lăsat.
64
Evanghelia este lumină
Pentru sufletul omenesc,
Ea ne arată calea dreaptă
Și drumul către Dumnezeu.
65
Prin Apostoli ai vestit-o,
Prin Mucenici ai mărturisit-o,
Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,
Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.
66
O, Sfinți ai lui Hristos,
Voi care ați rămas credincioși,
Învățați-ne și pe noi
Să fim smeriți și curajoși.
67
Să nu ne temem de oameni
Când trebuie adevărul spus,
Ci să rămânem cu credință
În Domnul nostru Iisus.
68
Dar să vorbim întotdeauna
Cu dragoste și bunătate,
Căci adevărul se vestește
Cu blândețe și dreptate.
69
Sfinții au avut milă
Chiar și față de vrăjmași,
Și s-au rugat lui Dumnezeu
Pentru cei ce-i prigoneau.
70
Aceasta este biruința
Pe care Domnul ne-a lăsat-o:
Să răspundem urii cu iubire
Și răului cu bunătate.
71
O, Mucenici ai lui Hristos,
Ce-ați primit cununa sfântă,
Rugați-vă pentru Biserică,
Ca în adevăr să rămână.
72
Pentru păstori și pentru popor,
Pentru copii și pentru bătrâni,
Pentru cei ce caută credința
Și pentru cei ce sunt străini.
73
Pentru cei ce plâng în taină,
Pentru cei singuri și săraci,
Pentru cei bolnavi și încercați,
Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.
74
Pentru cei care s-au rătăcit
Și nu mai știu drumul spre casă,
Ca Dumnezeu să-i lumineze
Și să le dea inimă curată.
75
Pentru cei ce se pocăiesc
Cu lacrimi și cu smerenie,
Ca Domnul să le dăruiască
Iertare și îndreptare.
76
O, Sfinților, rugați-vă
Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,
Cei slabi și păcătoși,
În toate zilele vieții noastre.
77
Dar noi să nu uităm nicicând
Că Domnul este Mântuitorul,
Și numai El dăruiește
Iertarea și mântuirea.
78
Cinstim pe Sfinți cu bucurie
Și pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci toate darurile sfinte
De la El le primim.
79
Slavă Tatălui din ceruri,
Slavă Fiului preaiubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
80
Treimea cea Sfântă și veșnică
O lăudăm cu glas smerit,
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
Un singur Dumnezeu preamărit.
81
Sfinții din toate popoarele
Au mărturisit același Domn,
Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,
Și au urmat al Său cuvânt.
82
Unii în pustie s-au nevoit,
Alții în lume au slujit,
Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt
Cu inimă L-au preamărit.
83
Unii au fost împărați și regi,
Dar au rămas smeriți înaintea Ta,
Alții au fost oameni simpli,
Dar bogați în credință.
84
Unii au fost păstori de turme,
Alții au fost învățători,
Dar toți au devenit lumină
Prin harul Domnului Hristos.
85
Unele Sfinte au fost mame,
Altele fecioare curate,
Și toate au slujit lui Dumnezeu
Cu dragoste și credință.
86
Mucenițe și Cuvioase,
Femei cu suflet luminat,
Au rămas în credință tare
Și pe Hristos L-au mărturisit.
87
Sfinte femei, mame și fecioare,
Care pe Domnul L-ați iubit,
Rugați-vă pentru familii
Și pentru omul rătăcit.
88
Sfinții Părinți și Dascăli,
Credința ne-ați păstrat-o curată,
Prin cuvânt și prin viață sfântă
Ați apărat dreapta învățătură.
89
Sfinții Ierarhi ai Bisericii,
Păstori ai turmei lui Hristos,
Ați învățat poporul credința
Și drumul cel luminos.
90
Cu dragoste ați slujit Bisericii,
Cu rugăciune și smerenie,
Păstrând învățătura cea dreaptă
În adevăr și iubire.
91
Sfinte Nicolae, Părinte,
Pildă de milă ai fost,
Prin iubirea față de aproapele
Ai slujit lui Iisus Hristos.
92
Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,
Cu credință ai mărturisit,
Și pentru Numele lui Hristos
Până la moarte ai pătimit.
93
Sfinte Dimitrie, Mucenice,
Cu tărie ai mărturisit
Pe Hristos, Mântuitorul,
Și credința ți-ai păzit.
94
Sfinte Mina, Mucenice,
Cu inimă neînfricată,
Ai mărturisit pe Hristos
În lumea cea tulburată.
95
Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,
Ai slujit celor bolnavi,
Iar pentru credința în Hristos
Ai răbdat chinuri și ocări.
96
Sfinte Ioane Botezătorule,
Prooroc și Înaintemergător,
Ai pregătit calea Domnului
Și ai fost mare mărturisitor.
97
Ai chemat lumea la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu,
Și ai arătat spre Hristos,
Mielul lui Dumnezeu.
98
Sfinții Prooroci ai Domnului
Au vestit voia lui Dumnezeu
Și au chemat poporul mereu
La pocăință și credință.
99
Prin glasul lor Dumnezeu
A chemat oamenii la dreptate,
La credință și ascultare,
La întoarcerea din păcate.
100
O, Sfinți ai Vechiului Legământ,
Care pe Domnul L-ați slujit,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței fără sfârșit.
101
Avraam a crezut în Dumnezeu
Și a mers pe calea credinței,
Punându-și nădejdea în Domnul
În toate zilele vieții.
102
Moise a primit Legea sfântă
Și poporul l-a călăuzit,
Prin pustiu și încercări,
Spre pământul făgăduit.
103
Ilie, Proorocul cel sfânt,
Cu râvnă pe Domnul L-a slujit
Și împotriva idolatriei
Cu tărie s-a împotrivit.
104
Daniel în groapa leilor
Nu și-a pierdut credința sa,
Ci s-a rugat lui Dumnezeu
Și Domnul l-a păzit.
105
Tinerii cei trei în cuptor
Au rămas credincioși lui Dumnezeu,
Nu s-au închinat idolului,
Ci au nădăjduit în Domnul.
106
O, Sfinți din vremurile vechi,
Păstrători ai credinței sfinte,
Învățați-ne să fim statornici
În al Domnului cuvânt.
107
Când lumea ne îndeamnă la rău,
Să alegem calea cea dreaptă
Și să păstrăm în inima noastră
Credința curată și înțeleaptă.
108
Să nu ne închinăm idolilor,
Nici lucrurilor trecătoare,
Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,
Creatorul tuturor.
109
Să nu schimbăm adevărul
Pentru plăceri și slavă deșartă,
Ci să păstrăm Evanghelia
Ca pe o comoară neprețuită.
110
Sfinții au păzit credința
În vremuri bune și în rele
Și au rămas cu Dumnezeu
Prin toate încercările grele.
111
O, Doamne, dă-ne înțelepciune
Să deosebim binele de rău
Și să urmăm Cuvântul Tău
În fiecare zi a vieții.
112
Dă-ne inimă iubitoare
Și minte luminată,
Să nu judecăm pe aproapele,
Ci să-l ajutăm cu bunătate.
113
Să ne rugăm pentru vrăjmași,
Așa cum Tu ne-ai învățat,
Și să iertăm din inimă
Pe cel ce ne-a supărat.
114
Sfinții au iertat adesea
Pe cei ce i-au prigonit,
Căci iubirea lui Hristos
În inimile lor a locuit.
115
Aceasta este calea sfântă
A iubirii adevărate:
Să biruim ura și mânia
Prin pace și bunătate.
116
Când suntem loviți de necazuri,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să cerem ajutor Domnului
Cu credință și cu nădejde.
117
Când sufletul este întristat
Și ochii varsă lacrimi grele,
Hristos rămâne lângă noi
În toate clipele acelea.
118
Sfinții au trecut prin durere,
Dar nu au fost părăsiți,
Căci Dumnezeu i-a întărit
Și i-a păzit până la sfârșit.
119
O, Doamne, fii cu noi mereu
În bucurie și-n necaz
Și luminează-ne cărarea
În fiecare nou popas.
120
Să mergem după Tine, Doamne,
Pe calea Crucii Tale sfinte
Și să păstrăm în suflet
Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.
121
Când dimineața se arată,
Să-Ți mulțumim pentru lumină,
Iar când se lasă seara,
Să ne rugăm cu inimă senină.
122
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru familie și prieteni,
Pentru toate darurile Tale.
123
Pentru cei care ne iubesc
Și pentru cei care ne rănesc,
Îți cerem pace și iertare
Și puterea de a-i iubi.
124
Sfinții ne învață rugăciunea
Ca pe un drum către Dumnezeu
Și ne îndeamnă la smerenie
În fiecare ceas.
125
Rugăciunea este ridicarea
Inimii către Dumnezeu,
Cu credință și smerenie,
Cu nădejde în mila Sa.
126
Când ne rugăm în taină,
Domnul vede inima noastră
Și ne cheamă la pocăință
Pe calea cea luminoasă.
127
O, Sfinți ai rugăciunii,
Voi care ați privegheat,
Învățați-ne să-L căutăm
Pe Domnul cel adevărat.
128
Să nu căutăm semne deșarte
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să avem credință vie
Și dragoste lucrătoare.
129
Hristos este Calea noastră,
Adevărul și Viața Sa;
În El găsim nădejdea
Și pacea inimii noastre.
130
Așa au trăit și Sfinții
În credință și iubire
Și-au mers către Împărăție
Prin rugăciune și smerenie.
131
Sfinților Apostoli, rugați-vă
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ca Evanghelia să rămână
În sufletele noastre roditoare.
132
Sfinților Mucenici, rugați-vă
Pentru cei aflați în încercare,
Ca Domnul să le dea putere
Și pace în orice stare.
133
Sfinților Cuvioși, rugați-vă
Pentru cei ce se nevoiesc,
Ca Dumnezeu să le dăruiască
Putere spre pocăință.
134
Sfinților Ierarhi, rugați-vă
Pentru Biserica lui Hristos,
Ca să păstreze adevărul
Și să-l vestească luminos.
135
Sfinților Prooroci, rugați-vă
Pentru cei care caută lumină,
Ca Domnul să le arate calea
Și să-i călăuzească spre credință.
136
Sfinților Mărturisitori,
Voi care adevărul ați păstrat,
Ajutați-ne prin rugăciune
Să fim statornici în credință.
137
Sfinților Drepți și Patriarhi,
Care în Domnul ați nădăjduit,
Rugați-vă pentru noi
Ca să rămânem neclintiți.
138
Sfinților din toate țările,
Din neamuri și din veacuri multe,
O singură credință ați mărturisit:
Pe Hristos, Domnul cel veșnic.
139
Din Răsărit și din Apus,
Din miazănoapte și miazăzi,
Toți Sfinții lui Dumnezeu
Pe Hristos Îl laudă.
140
În cer nu este dezbinare,
Ci laudă și pace sfântă,
Iar ceata Sfinților cu îngerii
Lui Dumnezeu Îi cântă.
141
O, Doamne, unește inimile
Celora ce Te mărturisesc,
Ca ura să se stingă din lume
Și oamenii să se iubească.
142
Să fie pace între popoare
Și milă între oameni,
Să înceteze ura și războiul
Și să domnească pacea.
143
Pentru cei ce suferă în lume
Ridicăm rugăciune către Tine:
Dă-le putere și mângâiere
Și zile mai senine.
144
Pentru copii ne rugăm
Să crească în adevăr și pace,
Să cunoască iubirea Ta
Și binele să-l săvârșească.
145
Pentru tineri ne rugăm
Să nu se piardă în ispite,
Ci să găsească drumul sfânt
Și inimile lor să fie curate.
146
Pentru părinți ne rugăm
Să aibă răbdare și iubire,
Să-și crească pruncii în credință
Cu pace și bunăvoire.
147
Pentru bătrânii încercați
Dă-le, Doamne, mângâiere
Și fă-le anii vieții
Plini de pace și putere.
148
Pentru cei singuri ne rugăm
Să simtă iubirea Ta cea mare
Și să găsească oameni buni
În vremea lor de încercare.
149
Pentru cei fără adăpost
Dă-le, Doamne, loc și pâine
Și trimite oameni milostivi
Să-i ajute azi și mâine.
150
Pentru cei flămânzi și goi
Dă-ne nouă milă sfântă,
Ca să împărțim cu dânșii
Din ceea ce Tu ne-ai dat.
151
Sfinții au slujit săracilor
Și celor aflați în nevoi,
Arătând iubirea lui Hristos
Prin fapte de milostenie.
152
Nu doar cu vorbe au iubit,
Ci prin fapte de iubire,
Și au făcut din viața lor
O slujire către Dumnezeu.
153
O, Doamne, învață-ne și pe noi
Să facem bine fără laudă,
Să nu căutăm răsplată omenească,
Ci să slujim cu inimă curată.
154
Când facem bine celui slab,
Să nu trâmbițăm în lume,
Ci să păstrăm smerenia
Și să slăvim al Tău Nume.
155
Sfinții au fost smeriți,
Deși au fost mari înaintea Ta,
Căci au știut că orice dar
Vine de la Dumnezeu.
156
Nimic nu este al nostru
Fără binecuvântarea Ta:
Viața, iubirea și lumina
Sunt daruri de la Dumnezeu.
157
De aceea Te lăudăm
Și Îți mulțumim mereu
Pentru toate câte ne dai,
Bunule Dumnezeu.
158
Slavă Ție pentru Sfinți,
Pentru viața lor curată,
Pentru jertfa mărturisirii
Și pentru credința adevărată.
159
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru propovăduirea lor,
Pentru Evanghelia vestită
În lume și între popoare.
160
Slavă Ție pentru Mucenici,
Pentru mărturia lor sfântă,
Pentru credința statornică
Și dragostea lor neînfrântă.
161
Slavă Ție pentru Cuvioși,
Pentru post și priveghere,
Pentru lacrimile rugăciunii
Și pentru sfânta lor tăcere.
162
Slavă Ție pentru Ierarhi,
Pentru învățătura curată,
Pentru păstorirea Bisericii
Și pentru slujirea lor smerită.
163
Slavă Ție pentru Sfintele Femei,
Pentru mamele credincioase,
Pentru fecioarele curate
Și pentru toate Sfintele Tale.
164
Slavă Ție pentru Drepți,
Pentru toți cei ce Te-au iubit,
Pentru cei ce prin viața lor
Pe Tine Te-au mărturisit.
165
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru ceata Sfinților Tăi,
Care ne arată calea
Spre Împărăția Ta cea sfântă.
166
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Stele ale Bisericii,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței și iubirii.
167
Nu prin voi înșivă străluciți,
Ci prin harul lui Hristos,
Ca luna ce primește lumină
De la soarele luminos.
168
Așa și Sfinții în Biserică
Arată către Hristos mereu
Și prin viața lor ne cheamă
Să ne apropiem de Dumnezeu.
169
O, Hristoase, Soarele dreptății,
Lumina sufletelor noastre,
Alungă întunericul păcatului
Și fă inimile curate.
170
Curăță-ne de răutate,
De mândrie și de ură,
Și pune în noi iubire,
Pace, răbdare și măsură.
171
Sfinții au fugit de mândrie
Și au căutat smerenia,
Știind că înaintea Ta
Smerenia este calea.
172
Cine se smerește înaintea Ta
Primește har și mângâiere,
Iar cel ce se înalță singur
Se poate pierde în mândrie.
173
Învață-ne să fim smeriți
Și să nu ne lăudăm,
Ci pentru orice lucru bun
Lui Dumnezeu să-I mulțumim.
174
Când primim cinste de la oameni
Să nu ne înălțăm cu ea,
Ci să ne aducem aminte
Că tot darul vine de la Tine.
175
Sfinții au fugit de slava
Care vine de la oameni
Și au căutat mai presus
Împărăția lui Dumnezeu.
176
O, Doamne, fă-ne curați
În cuget, în faptă și-n cuvânt,
Ca să fim mărturisitori
Ai iubirii pe acest pământ.
177
Să nu mințim pe aproapele,
Să nu furăm și să nu rănim,
Ci poruncile Tale sfinte
Cu inimă să le păzim.
178
Să cinstim pe tatăl și pe mama,
Să iubim familia noastră
Și să păstrăm pacea în casă
Prin dragostea cea creștinească.
179
Să fim credincioși în iubire
Și curați în gând și faptă,
Ca viața noastră întreagă
Să fie către Tine îndreptată.
180
Sfinții sunt pilde pentru noi
În virtuțile creștinești,
Prin viața lor ne luminează
Și ne îndeamnă spre sfințenie.
181
Sfinte Ioane Gură de Aur,
Dascăl al cuvântului sfânt,
Ai învățat poporul credința
Și milostenia pe pământ.
182
Sfinte Vasile cel Mare,
Părinte iubitor și blând,
Ai slujit celor săraci
Cu inimă și cuget curat.
183
Sfinte Grigorie Teologul,
Ai apărat credința curată
Și ai vestit taina Treimii
Cu inimă luminată.
184
Sfinte Atanasie cel Mare,
Stâlp al credinței ai fost,
Apărând adevărul despre
Domnul nostru Iisus Hristos.
185
Sfinte Maxim Mărturisitorul,
Cu răbdare ai mărturisit
Adevărul credinței Bisericii
Și pentru el ai pătimit.
186
Sfinte Ioane de la Rila,
Pildă de nevoință ai fost,
În liniștea pustiei căutând
Pe Domnul Iisus Hristos.
187
Sfinte Serafim de Sarov,
Cu blândețe ai mărturisit
Lucrarea Duhului Sfânt
În viața omului smerit.
188
Sfinte Paisie cel Mare,
Părinte al pustiei sfinte,
Ai rămas în rugăciune
Și în iubirea cea fierbinte.
189
Sfinților Părinți ai pustiei,
Nevoitori și rugători,
Rugați-vă pentru noi,
Cei slabi și păcătoși.
190
Ați trăit în peșteri și pustie,
În post și priveghere,
Și ați căutat pe Domnul
Cu inimă plină de putere.
191
Ați învățat tăcerea sfântă
Și rugăciunea neîncetată,
Ca mintea să se întoarcă
Spre Dumnezeu cu inimă curată.
192
Sfinții Mucenici ai lumii,
Din Răsărit și din Apus,
Ați mărturisit cu tărie
Pe Domnul nostru Iisus.
193
Din vechile cetăți și sate,
Din țări și neamuri felurite,
Ați purtat aceeași credință
Și nădejde în cele sfinte.
194
Numele unora sunt cunoscute
De Biserica lui Dumnezeu,
Iar alții numai de Tine,
Doamne, sunt cunoscuți.
195
Și pentru Sfinții necunoscuți
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru toți cei ce Te-au iubit
În taina vieții lor smerite.
196
Pentru cei care au făcut bine
Fără să fie cunoscuți,
Pentru cei ce-au slujit în taină
Și au rămas smeriți.
197
Tu singur le cunoști viața
Și inimile lor curate;
Primește-i în lumina Ta,
După voia Ta cea dreaptă.
198
O, Doamne, numără-ne pașii
Pe calea pocăinței,
Și dă-ne putere să alegem
Calea cea dreaptă a credinței.
199
Să ajungem la sfârșitul vieții
Cu sufletul împăcat,
Rămânând până la sfârșit
În credința ce ne-ai dat.
200
Când va veni ceasul plecării,
Nu ne lăsa fără de Tine,
Ci primește-ne cu milă
În lumina Ta cea veșnică.
201
Nu pentru faptele noastre
Ne punem nădejdea în noi,
Ci în mila Ta cea mare
Și în iubirea Ta pentru noi.
202
Sfinții au nădăjduit în Tine
Până în ultima lor clipă
Și au păstrat credința vie
În inima lor neclintită.
203
Dă-ne și nouă aceeași pace
În ceasul încercării grele,
Ca să privim către Tine
Și să nu ne pierdem nădejdea.
204
O, Hristoase, Mântuitorule,
Tu ești nădejdea tuturor,
Primește rugăciunea noastră
Și fii al nostru ajutor.
205
Când ne ridicăm din cădere,
Să nu uităm mila Ta,
Ci să mergem iar înainte
Pe calea cea adevărată.
206
Pocăința este întoarcerea
Din întuneric spre lumină,
Din păcat către Dumnezeu,
Cu inimă sinceră și smerită.
207
Sfinții au plâns pentru păcate
Și au căutat curățirea,
Nu pentru lauda oamenilor,
Ci pentru apropierea de Dumnezeu.
208
Învață-ne, Doamne, pocăința
Și lacrima cea curată,
Ca inima să se întoarcă
Spre iubirea Ta adevărată.
209
Să nu rămânem în păcat
Nici în nepăsare rece,
Ci să ne ridicăm mereu
Prin mila Ta, când cădem.
210
O, Sfinți, purtați rugăciunea
Noastră înaintea Domnului
Și cereți pentru noi lumină
Pe calea adevărului.
211
Căci suntem slabi și trecători
Și adesea ne clătinăm,
Dar cu ajutorul lui Hristos
Putem din nou să ne ridicăm.
212
Să nu ne pierdem nădejdea
Când sufletul este încercat,
Căci Dumnezeu este aproape
De omul cel întristat.
213
El vede lacrima ascunsă
Și suspinul nerostit
Și poate ridica din nou
Pe omul care a căzut.
214
Sfinții ne dau mărturie
Că harul poate întări
Pe omul slab și păcătos
Și-l poate către Domnul călăuzi.
215
O, Hristoase, dă-ne harul
Să trăim în adevăr
Și să păstrăm în noi iubirea
Ca pe un sfânt și viu tezaur.
216
Să nu uităm că Evanghelia
Este vestea mântuirii
Și să o păstrăm în inimă
Cu puterea iubirii.
217
Cuvântul Tău să fie pâine
Pentru sufletul flămând
Și apă vie pentru omul
Care Te caută plângând.
218
Fericit este omul
Care ascultă Cuvântul Tău
Și îl împlinește cu iubire
În viața sa, Dumnezeule.
219
Apostolii au mers prin lume
Și au vestit Evanghelia,
Iar noi primim astăzi vestea
Prin Biserica Ta cea sfântă.
220
Sfinții au păstrat comoara
Și ne-au dat-o mai departe,
Ca lumina lui Hristos
Să nu se stingă niciodată.
221
Din generație în generație
Credința sfântă s-a transmis
Prin rugăciune și prin viață
Și prin mărturisirea lui Hristos.
222
Biserica este casa
În care Domnul este slăvit,
Iar poporul credincios
Se roagă Celui răstignit.
223
În sfintele locașuri cântăm
Cu glas și inimă smerită
Și aducem lui Dumnezeu
Lauda noastră cea curată.
224
Cântările bisericești răsună
Ca o rugăciune către cer,
Iar inimile se ridică
Spre Domnul nostru Dumnezeu.
225
Cu strană, tămâie și rugăciune
Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,
Iar glasul Sfinților ne cheamă
Spre cer și spre al Său Cuvânt.
226
O, Hristoase, primește cântarea
Pe care Ți-o aducem smerit
Și fă din inimile noastre
Loc al rugăciunii curate.
227
Să cântăm cu bucurie
Nu pentru slava oamenilor,
Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt
Și pentru iubirea Lui.
228
Sfinții cântă în Împărăție
Împreună cu îngerii sfinți,
Iar noi pe pământ ne rugăm
Cu sufletele către cer.
229
O, ceată sfântă și măreață
A celor care L-au iubit,
Rugați-vă lui Dumnezeu
Pentru poporul Său smerit.
230
Când vine vremea de ispită
Să ne amintim de Sfinți,
De cei ce-au rămas statornici
Cu ochii ridicați spre cer.
231
Când lumea ne promite slavă
Să nu uităm de Dumnezeu,
Căci toate cele pământești
Trec ca un vis.
232
Când bogăția ne îndeamnă
Să uităm de cel sărac,
Să ne amintim de Sfinții
Care au împărțit cu milă.
233
Când mândria ne cuprinde,
Să privim la cei smeriți,
La Cuvioșii care-n taină
Au fost credincioși lui Hristos.
234
Când mânia ne aprinde,
Să ne amintim de Hristos,
Care ne cheamă la iubire
Și la un suflet luminos.
235
Când ura ne îndeamnă
Să răspundem cu răzbunare,
Să alegem calea Sfinților,
A iertării și iubirii.
236
Când tristețea ne apasă,
Să ridicăm ochii spre cer
Și să cerem de la Domnul
Mângâiere și putere.
237
Când singurătatea ne cuprinde,
Să știm că Domnul este aproape
Și că rugăciunea ne unește
Cu Biserica Sa.
238
O, Doamne, fă-ne vrednici
De numele de creștini,
Nu doar prin vorbe frumoase,
Ci prin fapte și credință.
239
Să fim lumină pentru oameni
Fără mândrie și fățărnicie,
Și prin viața noastră simplă
Să vestim a Ta Împărăție.
240
Sfinții n-au căutat puterea,
Ci au căutat voia Ta
Și și-au pus întreaga viață
În mâna lui Dumnezeu.
241
De aceea au fost biruitori,
Nu prin arme sau putere,
Ci prin credință și iubire,
Prin răbdare și smerenie.
242
Mucenicii au biruit
Prin credința în Hristos
Și au rămas în adevăr
Cu sufletul curajos.
243
Cuvioșii au biruit
Prin post și rugăciune
Și și-au făcut din viață
O jertfă de slujire.
244
Apostolii au biruit
Prin vestirea Evangheliei
Și au dus până la margini
Vestea mântuirii.
245
Ierarhii au slujit
Prin învățătură și iubire,
Păstrând credința Bisericii
Cu dragoste și smerenie.
246
Fecioarele au mărturisit
Credința prin viață curată
Și au păstrat în inimă
Nădejdea în Dumnezeu.
247
Drepții au slujit Domnului
Prin viața lor smerită
Și au mers către Dumnezeu
Pe calea cea sfințită.
248
Toți Sfinții au mărturisit
Că Dumnezeu este iubire
Și că viața în Hristos
Este adevărata împlinire.
249
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi
Și îndrumați-ne prin pilda voastră
Spre Hristos, Domnul nostru.
250
Când vom ajunge înaintea
Porții veșniciei sfinte,
Să avem în inimă credință
Și dragostea lui Hristos.
251
Să nu ne fie teamă atunci,
Ci să nădăjduim în Domnul,
Căci El este Viața noastră
Și al nostru Mântuitor.
252
Moartea nu este ultimul cuvânt
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ci nădejdea învierii
Prin Domnul cel luminos.
253
Hristos a înviat din morți
Și moartea a biruit,
De aceea cântăm cu bucurie:
„Hristos a înviat!”
254
O, Sfinților Mucenici,
Ați mers spre Hristos cu credință
Și ați primit cununa vieții
Ca dar al Domnului.
255
În Împărăția lui Dumnezeu
Nu mai este moarte și durere,
Ci viață, pace și lumină
În comuniune cu Dumnezeu.
256
Acolo Sfinții se bucură
În lumina lui Hristos
Și laudă pe Dumnezeu
Cu glasul lor cel luminos.
257
Acolo nu mai este plâns,
Nici suferință, nici durere,
Ci pacea lui Dumnezeu
Și veșnică mângâiere.
258
Acolo nădejdea se împlinește,
Iar credința vede pe Domnul,
Și dragostea rămâne veșnic
În Împărăția lui Dumnezeu.
259
O, Doamne, du-ne spre Împărăție
Pe calea cea îngustă și sfântă
Și fă ca viața noastră întreagă
Să fie o rugăciune.
260
Pentru aceasta Te lăudăm,
Pentru aceasta ne rugăm
Și împreună cu toți Sfinții
Numele Tău Îl înălțăm.
261
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru toate câte ne-ai dat,
Pentru Cruce și Înviere
Și pentru harul Tău bogat.
262
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru Sfinții Mucenici,
Pentru Cuvioși și Ierarhi
Și pentru toți Sfinții Tăi.
263
Slavă Ție pentru Maica
Domnului nostru Iisus,
Pentru ascultarea ei sfântă
Și pentru Fiul ei, Iisus.
264
Slavă Ție pentru îngeri,
Pentru cetele cerești,
Care împreună cu Sfinții
Neîncetat Te preamăresc.
265
Slavă Ție pentru Biserică,
Pentru credința ce ne-ai dat,
Pentru Sfântul Tău Cuvânt
Și pentru harul revărsat.
266
Slavă Ție pentru viață,
Pentru fiecare răsărit,
Pentru fiecare zi primită
Și pentru tot ce ne-ai dăruit.
267
Slavă Ție pentru iubire,
Pentru familie și prieteni,
Pentru cei care ne ajută
Și pentru cei ce ne învață.
268
Slavă Ție pentru iertare
Când ne întoarcem către Tine,
Pentru mila Ta cea mare
Care ne ridică spre bine.
269
Slavă Ție pentru nădejde
Când sufletul este încercat,
Căci nu ne părăsești niciodată
Când către Tine ne-am întors.
270
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Primiți această cântare
Ca pe o floare smerită
Așezată înaintea Domnului.
271
Iar noi prin voi Îl lăudăm
Pe Dumnezeu cel Preasfânt,
Căci El v-a dat putere
Să rămâneți credincioși.
272
Voi ați fost făclii aprinse
În întunericul lumii
Și ați arătat către Hristos
Prin viața și credința voastră.
273
Fie ca pilda voastră sfântă
Să ne îndrepte către Domnul
Și să păstrăm în inimă
Credința, iubirea și adevărul.
274
Să nu uităm niciodată
Pe cei ce-au mărturisit
Pe Hristos înaintea lumii
Și pentru El au pătimit.
275
Să cinstim pe toți Sfinții
Cu dragoste și cu smerenie
Și să-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru a lor mărturie.
276
Să cinstim pe Mucenici
Pentru răbdarea lor cea mare,
Pe Apostoli pentru vestire
Și pe Cuvioși pentru rugăciune.
277
Pe Ierarhi pentru învățătură,
Pe Drepți pentru credință,
Pe Sfintele Femei pentru virtute
Și pe toți pentru mărturisire.
278
Dar mai presus de toți Sfinții
Pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci El este izvorul sfințeniei
Și Lui Îi mulțumim.
279
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește rugăciunea noastră
Și fă-ne părtași cu Sfinții
La Împărăția Ta cerească.
280
Păzește Biserica Ta
Și poporul Tău credincios
Și dă-ne pace pe pământ
Prin iubirea Ta, Hristoase.
281
Păzește pe cei ce Te caută
Și pe cei care Te-au uitat
Și cheamă-i cu iubire
La adevărul Tău curat.
282
Păzește familiile noastre
Și casele celor credincioși,
Dă-le dragoste și pace
Și inimă bună.
283
Păzește-i pe cei în primejdii,
Pe cei ce plâng și sunt străini,
Și dă-le oameni cu iubire
Să-i ajute în nevoi.
284
Păzește-i pe cei prigoniți
Pentru credința lor în Tine
Și dă-le putere și răbdare
În zilele cele mai grele.
285
Păzește Biserica Ta
De ură și de dezbinare
Și dăruiește tuturor
Adevăr, iubire și iertare.
286
O, Hristoase, Lumina lumii,
În Tine ne punem nădejdea,
Cu Sfinții Tăi împreună
Îți înălțăm cântarea.
287
Apostoli, Mucenici și Cuvioși,
Ierarhi și Mărturisitori,
Fecioare, Drepți și toți Sfinții,
Rămâneți rugători pentru noi.
288
Toți Sfinții cunoscuți de oameni
Și cei știuți doar de Dumnezeu,
Într-o singură laudă sfântă
Slăviți pe Domnul împreună.
289
Din veac și până-n veac
Numele Domnului să fie lăudat,
Căci El este Dumnezeul nostru
Și veșnic este Împărat.
290
Cântarea noastră se ridică
Precum tămâia către cer
Și cerem de la Dumnezeu
Milă și pace în veci.
291
Să cânte cerul împreună
Cu Biserica de pe pământ
Și toți Sfinții să mărturisească
Al lui Dumnezeu Cuvânt.
292
Să cânte Apostolii sfinți,
Să cânte Mucenicii toți,
Să cânte Cuvioșii în lumină
Și toți cei credincioși lui Hristos.
293
Să cânte Îngerii din ceruri,
Să cânte toată zidirea,
Iar noi, cu inimă smerită,
Să lăudăm pe Dumnezeu.
294
Slavă Tatălui celui veșnic,
Slavă Fiului cel Înviat,
Slavă Duhului celui Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
295
Acum și pururea și în vecii vecilor
Să fie slava lui Dumnezeu,
Prin rugăciunile Sfinților
Și prin mila Lui cea mare.
296
Hristoase, rămâi cu noi
În fiecare zi și noapte
Și prin rugăciunile Sfinților
Călăuzește-ne spre viață.
297
Primește, Doamne, cântarea
Scrisă cu inimă smerită,
În cinstea tuturor Sfinților
Și spre slava Ta cea sfântă.
298
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi mereu,
Ca împreună să-L slăvim
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
299
Hristoase, Mântuitorule,
Slavă Ție în vecii vecilor,
Cu toți Sfinții și Îngerii
Te lăudăm și Te slăvim.
300
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, Dumnezeu,
Acum și pururea și-n veci,
Amin, în vecii vecilor.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
,, Așteaptă''
La marginea ierbii te-ai lăsat ars de soare,
Un final frumos , nu te-ai ferit nici de ploaie.
Acel apus îți marchează sfârșitul
Pentru a trăi nu-i destul doar aer.
E alegerea ta la câți ani să te-ngropi
Însă decizia nu-ți va aparține doar ție.
Prețul vieții tale nu li-i cunoscut lor,
Clubul 27 e un scop de mândrie.
Calculează-ți tactul și măsoară-ți cerul
Cele mai lungi aripi duc la zboruri letale.
Nu ai unde să te grăbești căci peronul e gol,
,, Sper să-ți găsești un antidot pentru problemele tale''.
Cimitirul Dinăuntru
În mine nu mai crește primăvara,
doar iarba rece peste amintiri.
Sunt un oraș părăsit de lumină,
cu ferestre sparte și pași rătăciți.
Mi-am îngropat visele unul câte unul,
fără preoți, fără flori, fără cuvinte.
Le-am lăsat sub pământul inimii mele
și nimeni n-a venit să le plângă.
Uneori îmi aud copilăria strigând,
de undeva, dintr-un colț al trecutului.
Dar vocea ei devine tot mai slabă,
ca o lumânare uitată în furtună.
Cerul deasupra mea este același,
și totuși nu-l mai recunosc.
Stelele par cuie de argint
bătute într-un sicriu fără sfârșit.
Mă întreabă lumea dacă sunt bine.
Zâmbesc. Mereu zâmbesc.
Nimeni nu vede cimitirul dinăuntru,
unde îmi vizitez morții în fiecare noapte.
Iar când va veni ultima mea zi,
poate că nimic nu se va schimba.
Poate voi continua să merg prin întuneric,
căutând oameni care au plecat demult.
Și poate cea mai mare tristețe
nu este să pierzi pe cineva.
Ci să rămâi aici,
după ce tot ce ai iubit a dispărut.
Cioburi
Parcă ceva se încălzește în aer,
pașii mei caută un drum stingher,
trupul tremură fără glas,
iar umbrele se strâng în jur, apăsat.
Simt cum orice urmă de lumină dispare,
ca un ecou pierdut în depărtare,
sufletul mi se încremenește încet,
auzind țipete care nu mai au sens.
Țipetele fețelor mele
ies din pereții grei, fără stele,
pământul se scufundă ușor
sub pașii mei tot mai goi de dor.
Nu se aude niciun șuier, niciun vânt,
doar liniștea care cade pe pământ.
Oare acesta e capătul de drum?
Sau doar un gol care mă cheamă acum?
Petale ofilite cad ușor,
odată cu bucăți din al meu dor,
făcute în cioburi, tăcute și reci,
îmbibate în sânge ce nu-l mai alegi.
Urmele nu se mai văd nicăieri,
se pierd printre umbre și tăceri,
iar dacă ascult… nu e liniște deloc,
doar stropi mici care cad în loc.
Dacă aș fi știut..
Dacă aș fi știut că era ultima dată...
Aș fi tăcut mai puțin.
Aș fi spus că doare.
Aș fi spus că am nevoie. Că nu-s bine. Că nu mai pot.
Că nu e în regulă să mă port ca și cum n-am nimic,
Când înăuntru e haos.
Dacă aș fi știut...
Nu m-aș fi lăsat pe mine la urmă.
N-aș fi fost atât de atentă cu sentimentele altora,
În timp ce pe ale mele le călcam în picioare ca să nu deranjeze.
Regret că am iertat prea repede.
Că am dat explicații în loc să primesc.
Că am ținut oameni care n-au știut să mă țină.
Că am rămas tăcută când tot ce voiam era să fiu înțeleasă.
Și poate cel mai tare...
Regret că am fost bună
Cu cine n-a fost niciodată sincer.
Bat clopotele
Tăcerea timpului îi poate tare surdă
La geamătul prea frânt de neputință
Pe clipa fără tihnă speranța e înfrântă
Să vină dară ceasul e ultima dorință.
Pe frânturi de timp cât mintea e lucidă
Se desfășoară fugitiv frumoase amintiri
Prin fața ochilor prea mici acum perindă
A anilor trecuți ,frumoase toate amintiri.
Cu pașii prea greoi ,ca sprijin un baston
Cu doară nepăsare și poate fără scop
Un firav bătrânel ,cândva un mare om
Dorește doar să știe spre veci că are loc.
Are el o zicală ,cândva pe vremea mea
De timpul și răbdarea te lasă să asculți
Te prinde în poveste și parcă vrei a sta
Ochii îi sunt în lacrimi de poți ca să te uiți.
Bătrân îi tare chipul ,cu minte de copil
Bolnăvicios cu trupul ,se simte o povară
Nu vrea ca să arate ,privește doar umil
Te duce înapoi ,ce-am fost odinioară !
Nu știi dar crezi că țanțoș a fost poate
Că multe inimi a topit când fu fecior
Acum că reuși să îl iubească poate toate
Sunt dubii mici că ar fi fost așa ușor.
Senin privește împăcat doară spre răsărit
Încearcă să îl caute pe al său Dumnezeu
Cu murmurul pe buze ,frumos am mai trăit
Și rău de am făcut ,Doamne îmi pare rău.
Satul părăsit!
Mă plimb pe străzile pustii din sat
Pe care alergam, prin praful ridicat,
Acum e peste tot asfalt, dar ce folos
Bătrânii poartă boli..copiii au plecat.
Privirea mi-o strecor, pe după porți
Poate zăresc pe cineva ce îl cunosc,
Dar din păcate, pe nimeni nu zăresc
Așa că, spre cimitir degrab' pornesc.
Port în mâini, buchet frumos de flori
Pe care îl voi așeza, pios, pe lutul rece,
Sunt trandafiri, pe care mama-i adora
Până ce Domnul... a hotărât... să plece.
Vorbesc cu mama, tata și, simt durerea
Ce mă cuprinde, că ei... nu îmi răspund,
Nu mă opresc din vorbă și... multe spun
De ce ar vrea s- audă și-n, vis...m-afund.
Dar mă trezesc, cănd cineva mă strigă
Și numele-mi rostește cu-atâta bucurie,
Spunându-mi că, de prunc mic
...mă știe
Și-i fericit, cănd viața-mi scriu, în poezie.
Pentru moment mai uit de satul părăsit
Și de-ale sale suferinți, fără vreun leac,
Geaba prin amintiri, trecutul răscolesc
Mă resemnez și, cu prezentul, mă împac!
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Gabriel Trofin
23 octombrie
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Silvia Mihalachi
23 octombrie
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
Caut un om
Gabriel Trofin
22 octombrie
Mulțumesc frumos Anca... Mă bucur că îți plac versurile mele!
Caut un om
anca_nistor
22 octombrie
Ai un talent desăvârșit! Mulțumesc pentru toate stările pe care reușești să le transpui in vers🙏
Poem
Deea
21 octombrie
Mulțumesc
Sunt singur
anca_nistor
21 octombrie
Profund și răscolitor de frumos descrisă însingurarea .Felicitări!
Catastrofa din mine
Monica P
20 octombrie
Profund și frumos,felicitări!!!💌
Un lup printre oi
Irina Alexandra
18 octombrie
Superb!!!
Nu mă asculta, inimă
Lacrimi de dor
17 octombrie
Iubirea este pe vecie!
Nu mă asculta, inimă
Lacrimi de dor
17 octombrie
Felicitări, frumoase versuri, felicitări pentru tot!