SĂ FIE BLESTEM…

Între cer și pământ

Sunt un punct

Lângă același cuvânt

O rămășiță dintr-un ciob de soartă

Lăsată lângă a dorințelor poartă…

Dumnezeu e sus

Uneori tot mai sus

Îl strig și strigătul

Tot mai adânc

Tot mai înfrânt

Se transforma-n jurământ

Iar eu, în ceață rătăcesc

Căutând aripa voinței

Să mă ducă la borna conștiinței…

În ea să mă privesc

Ca-ntr-o oglindă

Ce nu trebuie să fie spartă

Reflexia ei poate fi pildă

Când între cer și pământ

Nu-i decât o treaptă…

Călători prin viață, când  întâlniți cioburi de conștiință nu călcați pe ele…Fiecare ciob a făcut parte, cândva, dintr-un întreg..

Din frumoase crizanteme

Din frunze și foșnitoare șoapte

Peste noi și peste toate,

Toamna colanul și-a lăsat

Scriindu-și din tușe poeme.

Vântul fermecat de-a ei eșarfă

Adie ușor pe coarde de harfă

Și-alină genele nopții galant,

Cu brumă rece presărate.

Toamna zâmbește, în zare privește

Și ochii pomilor goi o privesc

Prin geamul umed al ploii

Frânturi de vitralii se risipesc

Pe veșmântul de mantie colorată,

Cu triste și vesele amintiri.

Dar,cohorte de nori se ivesc

Ar vrea toamna s-o alunge.

Îngrijorată , ea, strigă către cer:

Nu! Nu-i încă vremea de plecat…

Crizantemele petalele și le-au păstrat,

Mai am multe zorele înflorite

Și brândușele încă nu m-au sărutat.

Cerul, înduioșat, norii risipește

Iar peste noi și peste toate , toamna,

Toamna, încă, ne zâmbește.

Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu  traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este  zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era  printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă  un falnic cireș  cu  crengile și ramurile  încă fără frunze, apoi  rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
-  Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic  copacul, dar încă nu știe, nu a învățat  cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau  în răspuns  către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă  frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă: 
 -  NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa  repetent…Am înțeles că natura  te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță  la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult  mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea  sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si  pământul din care au răsărit.  Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu...  ?
TU,  ce-ai fost  zămislit  OM ,
Creație supremă  a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un  lacom
 Dezbrăcându-te de haina umanității
 Întruchipat  în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic  hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi,  biciuiești și-arunci  în noroi
Pe toți  urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
 - Cainule!  Tu ești  acela care  ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină  falnică de cireș  un  scrin  în care ți-ascunzi  tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la  tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată  frumusețea cireșului, frumusețea naturii :  
 - Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să  trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să  duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
 Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .

Taina înserării pe toți
La cină ne adună
Gândurile risipite
Sunt ca norii în furtună.

Stăm în scaune țintite
Sub un cer golit de lună
Cu înțelepciune umplem
Ziua gata să apună.

Pe ștergar așează mama
Pâinea feliată - n hrană
Drept anaforă pe masă
Rugă spusă doar în taină.

Într-o noaptea fără stele
Doar o candelă divină
Ascunde sub pleoape vise
Pâlpâind șoapte-n surdină……

De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?

NICI O LUMINĂ NU ESTE MAI LUMINOASĂ DECÂT   LUMINA  DIN  ,, ÎNVIEREA LUI HRISTOS,,…

HRISTOS A ÎNVIAT!..Pământul întreg s-a luminat

Închinându-se creștinii s-au  bucurat

Slavă cerului în rugăciune au  înălțat

În cor divin, îngerii osana au cântat…

……….

Oare, IISUS de noi este mulțumit ?

Poruncile sale nu  le-am  însușit

Și-nvățăturile i le-am folosit  greșit                   

IISUSE! Mult și  multe  ți-am păcătuit …

 

Mai sunt și azi vânzători  de om nevinovat

Ei de credință în Dumnezeu s-au lepădat

În neostoita lor sete de arginți

Au uitat de omenie ,au uitat de sfinți

Și-n  păcatul lor, au uitat și de  părinți…
Bat clopote, bat…Sunetul lor pe creștini i-a înveșmântat, în rugăciune ei se unesc , cu credința în HRISTOS lumina sfântă a ÎNVIERII o primesc. Purtând haina credinței, ÎNVIEREA lui IISUS pe toți ne-a binecuvântat : ,,ADEVARAT, HRISTOS A INVIAT!,,.

„Să-și cumpere bătrâni cine nu-i are!”
Cunosc eu unul care-i de vânzare,
copiii spun: că doi le sunt prea mult,
așa că unuia, i-ar cam face vânt!

Oricum, nu prea mai este de folos
și mult prea des, e doar morocănos,
iar fiindca moartea nu vine să îl ia,
chiar pe degeaba, ei, cuiva l-ar da!

De Dumnezeu într-una le vorbește,
deși observă ce mult îi plictisește,
iar vineri, de-i vre-un chef, el ține post;
un moș „de dat”, cam retrograd și prost!

Mai are în plus și o cumplită „boală”:
să spună la greșeală că-i greșeală!
Și cui îi place, sincer, să fie criticat,
să audă într-una că: ” Ăsta e păcat!”?

Și pentru el, poate că mai bine ar fi,
dacă-ar putea cu cineva, măcar, vorbi,
că ai lui, de mult nu îl mai bagă seamă
iar pentru el, se pare aceasta e, o dramă!

Anunțul încă o dată:” Donăm bătrân,
doarme pe jos, pe prispă, sau în fân,
mănâncă orișice, că nu-i pretențios,
îl dăm oricui, ce vede în el un mic folos!”

6.09.2021

Parcă ceva se încălzește în aer,

pașii mei caută un drum stingher,

trupul tremură fără glas,

iar umbrele se strâng în jur, apăsat.

Simt cum orice urmă de lumină dispare,

ca un ecou pierdut în depărtare,

sufletul mi se încremenește încet,

auzind țipete care nu mai au sens.

Țipetele fețelor mele

ies din pereții grei, fără stele,

pământul se scufundă ușor

sub pașii mei tot mai goi de dor.

Nu se aude niciun șuier, niciun vânt,

doar liniștea care cade pe pământ.

Oare acesta e capătul de drum?

Sau doar un gol care mă cheamă acum?

Petale ofilite cad ușor,

odată cu bucăți din al meu dor,

făcute în cioburi, tăcute și reci,

îmbibate în sânge ce nu-l mai alegi.

Urmele nu se mai văd nicăieri,

se pierd printre umbre și tăceri,

iar dacă ascult… nu e liniște deloc,

doar stropi mici care cad în loc.

Sunt clipa ce trece și nu lasă urme,

un gând rătăcit printre visele sumbre.

Sunt pașii ce merg fără drum desenat,

și timpul ce curge, dar nu m-a iertat.

Sunt umbre ce cresc pe pereți de tăcere,

un glas fără formă, un dor fără vreme.

Sunt vântul ce mișcă o frunză căzută,

și visul ce pleacă ușor, fără luptă.

Sunt valul ce vine și pleacă tăcut,

un nume uitat într-un colț nevăzut.

Sunt liniștea dintre cuvinte pierdute,

și clipele grele, prea des nevăzute.

Nu caut răspunsuri, căci nu le mai cred,

mă țin de tăcere , e singurul pled.

Când lumea adoarme, mă simt mai aproape

de ceea ce sunt: o întrebare-n noapte.

Am fost cândva soare, acum sunt nor fin,

ce trece prin ceruri, cuprins de suspin.

Dar nu e durere, ci doar rătăcire,

o pace ciudată, o veche iubire.

Poate că-n mine nu-i foc, ci doar jar,

nu-i zbor, ci o aripă strânsă-n hotar.

Și totuși, în noapte, cu inima grea,

încă mai simt că voi ști cine-s… cândva.

Morbid ,în frământări tenebre

Ascuns , de multe ori ilogic

Căutător doar în tăceri acerbe

Egou ,în al tău vis te vezi destoinic.

E greu să fii compătimit

Nechibzuința ta a pus hotar

Prin ferme limite a tresărit

Târziu ,regretul jalnic și amar.

Trăiri intense în amintiri se zbat

În pribegie se împotrivesc uitării

În întrebări deșarte ,nu ar fi păcat?

Se perpelește chiar și firea stării.

Orgoliul macină speranța

Că totuși poate fi lumină

În căutări pierdute este cutezanța

Doar tu tăcere aspră ești de vină.

În asfințitul clipelor trecute

Reflexia frumosului rezistă

Amar tu chin din cele vorbe mute

Doar gropi induci pe calea tristă.

În agonie lucră disperarea

Tăcerea urlă cu putere

Mișcată crunt e nepăsarea

Ce simți acum e doar durere.

Tu inimă de încă bați

Și suflet tu ,de ai rămas

De reușiți să mă lăsați

Aș încerca să fac un pas.

Ori unde încerc să mă înformez, 

De minciuni să mă scuture

Nici o veste bună, care să mă bucure.

Natura ne lovește, ca un dușman, fără milă.

Oamenii din sistem, cu puteri ne tratează cu silă.

Suntem, încă oameni cu mintea trează

 De ceva vreme, așteptăm să apară un sol

Un apărător cu inima vitează

Cred că o să fie trimis să aibă un rol.

Ce se întâmplă cu noi e un vis urât,

Mă uit în stânga, în dreapta, am un nod în gât.

Gândiți mulți ca mine, cine ne mai apără, vatra?

Pe mâna cui lăsăm rostul, țara?

Soluția este lupta, nu abandonul, istoria nu iartă

Ne scoate pe ușa istoriei, și plângem la poattă

Să invocăm cerul, să ne croiască altă soartă

Într-un ajutor pe lumea asta, nu putem spera.

Nu mă alunga din clipe,

Nici din minte, nici din gură,

Nici din note muzicale,

Din ultima partitură.

Nu lăsa să zbor departe,

Ca păsările călătoare,

Care caută căldură

Într-o casă oarecare.

Nu-ți imagina că viața

E începutul unei rime,

Care începe și sfârșește

Ca o strofă, mereu bine.

Nu mă vizita în somn,

Nici în vise, nici când tună,

Nici în cele ce urmează,

Fără tine în furtună.

Nu accept să apari vremelnic,

Ca fantoma printre ziduri,

Prin dulap sau prin tablouri,

Sau pe perna de alături...

Nu am strâns destule zile

Să-mi deschid o farmacie

Pentru doruri ce se varsă

În pastile și-n beție.

Nu aș vrea să-mi închid ochii

Știind iară că lipsești,

Nici să treacă încă o lună

Fără ca să mă iubești.

Dacă totul e destinul,

Și eu nu, și tu mai vii,

Cum o să-mi găsești parfumul?

Printre sticlele de vin?

Nu lăsa să-mi treacă viața

Printre rândurile de dor,

Care ară și plantează

Amintiri care nu mor.

Nu-mi șopti c-ai să te întorci,

Dacă cursa-i contra timp;

Voi zbura până la stele

Și am să vin ca să te plimb...