SĂ FIE BLESTEM…

ETERN ESTE ȘI ECOUL VERSURILOR SALE:

,, Eu am cântat natura și tei și flori albastre

Iubirea țării-am pus-o, în inimile voastre ,,.

În calendar sunt șapte zile și încă o zi , ce poate fi in fiecare zi, ,, ZIUA EMINESCU,,. In această zi specială, pașii de pe cărarea timpului poposesc la mormântul străjuit de numele,, EMINESCU,,.

Flori și murmur de tei, printre lacrimi și versuri coboară pe mormântul rece, iar dintr-un ultim dor deasupra ,, alunece luna,,… Apoi murmurul se topește ,florile se ofilesc doar numele și versurile rămân nemuritoare, când ,,Vreme trece, vreme vine,,:

Eternul Luceafăr, un astru ce niciodată nu se stinge

Muzica din versuri, coardele Universului atinge

Iubirea și poezia sunt muzele ce nu l-au părăsit

,, Numai poetul,, cutreierând ,mereu de iubire ursit

,, Eterna pace,, în ,,Singurătate,, cândva și-a mângâiat

,,Scrisorile,,, în timp pe marmură ternă s-au incrustat…

,, Când însuși glasul,, viața trecătoare în vers o povestește

,, Un Luceafăr,, ,, Ca o făclie,, de-a pururi, EL, strălucește.

Sunt zile în calendar când pașii se opresc lângă teiul amintirilor , amintiri ce niciodată nu se ofilesc, chiar dacă ,,Vreme trece, vreme vine…,, În aceeași zi, sau în alte zile, călători în grup sau solitari, poposesc lângă ,, Lacul codrilor albastru ,, unde, ,, Nuferi galbeni îl încarcă,, și ,, Sara pe deal buciumul sună cu jale/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,,…

S-a coborât peste pernă
Liniștea
Jocurile - s răvășite
Să alunge o mie de ani
tristețea.
E ziua când copilăria
Culege prima dată
Tinerețea.

E ziuă și sună sirenele în disperare…!

E noapte și sună sirenele în disperare…!

Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni  care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.

Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…

Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii   imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că  am plâns  la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…

Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.

- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?

 Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.

- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.

În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.

- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,,  RĂZBOI,,!

E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!

,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei  neputință
Ajută oamenii să nu  rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.

,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie  a ta pildă
S-alungi minciuna din  falsa catedrală
Cu idoli  războinici ce-n  sânge
De creștin,  urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea  să dispară.

,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.

,,Pâinea noastră cea de  toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va  fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai  ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.

,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng  credința în tine
să nu  o respectăm,
Noi,  înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată

,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce  ne bântuie
Înalță-ne,  ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.

De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

Zilele grele, au venit,

Nu simt nicio jenă, 

Toți fără să vrem

Trecem prn ele.

E bine să avem 

Câte un hobi drăguț

Și să-l facem cu plăcere

Lucrând cu drag 

Uiți, sau te faci

Și uiți de durere.

E adevărat când...

 Tare, tare mă doare,

Mă întreb: cât ține oare ?

Și mă ascund pe undeva 

Să nu mă vadă cineva.

Când durerea se îndură de mine

Și nu mă doare nimic, 

E tare frumos... și e bine.

Tinerețea, visează cu ochii deschiși,

Când se plimbă prin lumea străină duși,

Copii talentații, de iureșul vieții chemați,

Nu vă uitați meleagurile țării, nu le lăsați.

Niște ochi înlăcrimați, cu lacrimi cuminți,

Vă strigă, vă cheamă acasă, bieții părinți,

Acasă în satele și orașele noastre,

Viitorul tot îl lasă în mâinile voastre.

Dragi copii, ce știți încă vorbi romăânește,

Istoria, despre noi încă frumos vorbește,

O țară, ca o bătrână, nu se părăsește 

Prin fii ei vrednici, trăiește și înflorește.

Viața-i scurtă și-i doar o singură dată,

Tineretu-i avid șă și-o trăiască zburdând,

Dar maturitatea te călește, te cheamă țara 

Nu o părăsi, când o arde focul și para !

Я открыла глаза и вошёл мой страх,

Он живёт во мне, как холодный прах.

С ним молчу, с ним дышу, с ним иду в тишине,

Он невидимый страж в моей глубине.

Страх один, но огромен, как чёрная ночь,

С дьявольским взглядом, что гонит прочь.

Рядом ли он или где-то вдали,

След его тянется тенью земли.

Он не исчезнет, лишь стихнет на миг,

Спрячется в сон, как беззвучный крик.

И во сне, и в яви опасен, жесток,

Как ядовитый, незримый поток.

Я ищу безопасность в чужих берегах,

В людях, в дорогах, в далёких странах.

Но умрёт этот страх лишь тогда,

Когда закроются дьявольские глаза.

Nu am cuvinte să spun
nu mai am cuvinte să exprim
închis printre pereți
Oare voi mai ieși?

Lumină din suflet…
Mai auzi glasul meu?
căci nu mai știu ce sclipire am
și lumea s-a făcut mică în mine

nu știu ce să spun fără cuvinte
aș fi vrut să te am lângă mine
să te țin lângă mine
și să opresc timpul o clipă

povestea lungă e una scurtă

exact când te îmbrățișez mereu
parcă ar fi ultima oară
unde pădurea seacă respiră greu
și totul se frânge în tăcere

luminează sclipire de mâine
Căci azi mă sting puțin…
dar mergi înainte

trecut ars în cenușă
îl strâng în palme fără să-l mai pot schimba
ce aș fi făcut, ce aș fi luminat
se sparge în mine ca un ecou

nu am spus regrete
dar ele mă spun pe mine

azi sunt mereu, nu sunt singurul
o lume întreagă în jurul meu
și totuși pierdut în mine

mi-ai scris bunătate
și m-ai ferit de rău
iar acum e doar amintire care arde încet

la revedere eu din înfricoșat

vezi frumusețea de mâine
vezi muzica lină
oameni ce se schimbă
și eu rămân cu tine în tot ce a fost

mereu… până la final

Morbid ,în frământări tenebre

Ascuns , de multe ori ilogic

Căutător doar în tăceri acerbe

Egou ,în al tău vis te vezi destoinic.

E greu să fii compătimit

Nechibzuința ta a pus hotar

Prin ferme limite a tresărit

Târziu ,regretul jalnic și amar.

Trăiri intense în amintiri se zbat

În pribegie se împotrivesc uitării

În întrebări deșarte ,nu ar fi păcat?

Se perpelește chiar și firea stării.

Orgoliul macină speranța

Că totuși poate fi lumină

În căutări pierdute este cutezanța

Doar tu tăcere aspră ești de vină.

În asfințitul clipelor trecute

Reflexia frumosului rezistă

Amar tu chin din cele vorbe mute

Doar gropi induci pe calea tristă.

În agonie lucră disperarea

Tăcerea urlă cu putere

Mișcată crunt e nepăsarea

Ce simți acum e doar durere.

Tu inimă de încă bați

Și suflet tu ,de ai rămas

De reușiți să mă lăsați

Aș încerca să fac un pas.

Cu cât înaintăm în vârstă, știm că ajungem la capăt

Sântem încă bine ancorați în viață, am muncit adunat 

cele necesare traiului. O plecare fără întoarcere, dar unde?

Și dureroasă asistent la degradarea fizică că nu te poți 

recunoaște,ce ai fost și ce-ai ajuns nu poți trăi fără ajutor 

îți chinui familia care duce această povară.

    Câte minuni a înventat omul, nu poate face nimic 

ca această trecere să fie mai ușoară?