QUO VADIS MELANCOLIE, QUO VADIS

Te știu dintr-o vară fierbinte,

fugară

Și de atunci te caut,

Seară de seară

Așteptând să apari, 

cu ploaia, pe-un nor,

Pe pleoapele mele 

să așezi ușor

Amintiri ancestrale,

Picuri de dor...

Te știu din povești,

nescrise, nespuse,

din pagini de carte,

din gânduri ascunse

 pierdute-n eter,

Din vise deșarte

 Privind către cer,

Așteptând să răsari

Cu Luna în noapte

Luceafărul meu pierdut printre șoapte...

                           CB

De vreți să știți povestea unei mari iubiri,

Ce încă nenăscută este,

Să nu mă întrebați acum la început de povestire,

Vreun nume sau alte amănunte,

Ori dacă sunt minciuni scornite chiar de mine,

Făcând acestea doar ca faima să-mi parvină....

Dragi cititori vă spun că adevărul îmi este prieten solitar,

Și-i martor pe vecie de-l voi ruga să vină,

De nu-s crezut!

Căci vă vorbesc de o minune vie,

Frumoasa feciorelnica prințesă a iubirilor pierdute!

Căci despre ea se spune că-i doar un înger

Cu chip de om,femeie plină de lumină,

Ce vrea să schimbe lumea-ntreagă,

Iar pe cei triști sau rătăciți să îi adune,

Sub a iubirii dulce ocrotitoare blândă aripă!

Ei bine,bine o să-mi spuneți...

De unde până unde am scornit povestea asta de iubire?

Sau dacă nu cumva arunc doar vorbe goale găunoase,

Și cum prințesa aceasta să-și murdărească rangul cu un coate goale,

Ea înger, plină de iubire,

Iar eu un simplu muritor de rând,

Ce crede că poate s-o închidă pe vecie,

În sărăcăcioasa viață pe pământ sau poleită silnicie...

Și cum ar fi posibil ca iubirea să se nască totuși,

Dintre al cerului trimis și-un oarecare muritor,

Căci îngerul acesta este cum cred că știți, nemuritor

Iar eu,sărmanul un simplu om de lut!?

Cum auziți!

Iubirea este clipa fără rațiune,

Poate e-o simplă nebunie!

Ce știți voi proștii sau prostimea,mi-i tot una!

Nu-mi pierd eu vremea cu vulgul sau plebea sau micimea,

Eu știu că ea e însăși amorul și iubirea,

În rest ce-mi pasă mie ce spune lumea oarbă,

Mă voi lupta s-o cuceresc precum cetățile ce-s pline de arcași,

Pe toți îi voi culca ca secerați,

Căci voi nu-mi știți curajul sau vitejia!

Călare sunt cu sabia și scutul și flutur steagul fericirii,

Pe care-am scris în greacă și latină,

Cu litere de aur sclipitoare,

Ce ies din gura unui lup pictat

Doar ea îmi este veșnicia fericită,

Fie și doar o-nchipuire plăsmuită!

(24 mai 2023-H.S Irepetabila Iubire)

(Poem unei necunoscute)

Cât de frumoasă ești!

O știu doar eu și Dumnezeu!

Și-ți spun și ție acum

Cu siguranță știai

Sau poate nu...

Pășesc în urma pașilor tăi

Să-ți sarut talpa piciorului

Ce grațios calcă în visele mele,

Căci fără tine suspin mereu

Dorindu-te,iubindu-te,întrebându-mă cine sunt eu,

Din clipa in care te-am întâlnit,

Și-atât!

(10 septembrie 2023 H.S -Irepetabila iubire)

Pierdut printre stele,
Odată dorind ale tale doar gene,
Trecerea nopții, de neexprimat in litere

Să te caut prin razele lunii am încercat,
A mea repetată dorința am mizat,
Tot ce cerul ofertă am considerat,
Emblematice vise de neratat.

Viitoare stele în dar, am vrut să fac felinar,
Râvnitoarea doar de al cerului har,
Etern una prinsă, în gratii de stejar
Alte stele naive, n-au avut habar.
Uimite, împachetate într-un unic dar,

Acum stau și aștept dornic,
Pentru a ta prezență, ca a nopții crainic,
Răsărită dintre stele, să nu dispari
O întinsă mâna de compliment, să apari
A lunii petale să le îmbujorezi
Pentru a mea temniță să îndepărtezi
Exilare de dor, de-mi scăpa ai mei solzi?

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Văd cum privești amorul meu

Ce simți la mine știi doar tu.

Tot ce știu e tu și eu?

Doar ca tu ai un alt atu.

Cu sărutul tău frumos, 

Cu părul plin de soare, 

Alături de gândul tău fricos

Să-mi devii conducătoare. 

Ce vrei să-mi fii, nebună? 

Plină de-a sufletului ticăloasă! 

Am fantezii cu tine sub lună, 

Și te văd prin suflet frumoasă. 

Îți bag mâinile în păr, 

Te trag și în spate te car 

Mă uit peste al meu umăr 

Și îmi alungi orice amar.

Mereu îmi reproșez, cuget și regret
Pentru voi, fire de iarbă străpunse
De pașii strivind ultimul secret
Contorsionat în trăiri ascunse

Îmi reproșez c-am rupt un ram înflorit
Iar fructul l-am osândit în teacă
El, era copacul ce eu l-am sădit
Azi, frunzele-i cad și seva-i seacă.

………………..

Regret marele secret
Că n-am eliberat fructul din teacă
Și am călcat firul de iarbă.

(Frânturi din gânduri)

,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,,  sau ,, nu am avut noroc..!,,

E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb,  prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un  perlaj bogat.  Se zice că ar fi cel mai falnic  cerb din acel areal. Un  mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui  lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un  picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de  pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se  suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit  iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung  s-a prăbușit …

………………………………………………………………………………………………

Peste un timp,  un  apel la telefon , o cunoștință de familie  mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce  noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de  ceva vreme. L-a   obținut după o concentrare și stăpânire de sine,  ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec  spre locuința  prietenului de familie,  întrebându-mă pe drum, cum de  este  competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere  numără câteva luni.

Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure,  zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase  coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere  în timp ce  își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului…  Mare noroc am avut, repetă vânătorul  conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a  vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu  la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,,  și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.  

Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori  câștigă. Și cerbul face parte din viață !

Mă  simt  decapitata
Dintr-o lume de  vânt purtată
Pe unde mi-o  fi ţeasta
Gâde  conștiința  ia-o   plată .

Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…

Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați  curmat.

Adunătură  ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.

Auz nu  am , nici  văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un  greu mormânt
Și lumea lui își pierde  crezul.

Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!

Mă simt captivă  între două porți
Una-i  uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.

Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.

Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.

Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă  îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.

Ascuns în versurile tale
Trec  vremuri, lumea nu mai ştie
Că străbăteai şi deal şi vale
Însoţit  fiind de poezie.

Aveai cu tine şi  cavalul,
Pădurea, cerul  şi  iubita
Soarele  îţi  luminase  harul
Ce nobilă-ți fuse vruta.

Mai ocolit, mai pe de-a dreptul
Când  printre  flori, când  drum cu spini
Călătorea cu tine totul
Tu  printre  aştri un peregrin.

Dacă nu te citeşte  lumea
Să-ţi  desluşească  al tău secret
Păstrează-ți în Ipotești  pădurea
Si-n cer fii Luceafărul poet.