Celei ce a fost iubita mea

Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.

Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.

Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.

Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”

Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.

„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.

Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.

Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.

Sunt debutant poet în curtea bibliotecii,

În mână c-o peniță și-n minte mii de schițe,

Un amalgam ciudat de versuri pribegite

În mici volume scrise ce zac neprețuite.

Incendiat de soare și părăsit de om

Călătoresc în noapte cu ochi de visător,

Rostogolesc tăcerea unui poet minor

Spre universuri calde ce vor să mă omor.

Sunt prins în tăvălugul condeiului stelar,

Un scriitor pierdut pe-un drum imaginar,

Mi se arată coala pe care să semnez

Cerneală albă-i viața în negrul Univers.

Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.

Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.

Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.

Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.

Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.

Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.

Grăunte aruncat în lume fără vreun folos...

Nu sunt și nici n-am fost vreodată sănătos,

Îmi plimb prezentul atârnat de baierele vieții

Cu certitudinea că la sfârșit e vremea plății.

Un înșelat ce poartă un sigiliu fără nume,

Creat pe-un trup ce se transformă-n vierme,

Alerg spre locul unde existența plânge,

Acolo unde și ultima suflare se va stinge.

S-au scris pe chipul meu cuvinte grele

C-un pix creat din Universul plin de stele,

Și-un amalgam de lacrimi și durere

S-a scris pe trupul meu fără putere.

Am fost descurajat din prima zi a vieții

Când limită mi-au pus cu semnul morții,

Un orizont închis cu lacrimi grele-n pleoape

Și-un drept ce va ajunge să mă-ngroape.

Suntem o operă ce-n actul de final va piere,

Când piere ultimul copil ce zace-n noi

Și umple spațiul ce se naște fără vrere

Pe locul unde-om plânge amândoi.

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

 Durerea ce o simți în suflet 

Și totul e întunecat,

Îți dorești să vezi o lumină 

Și să crezi că ești salvat,

Dar o simți mereu și te urmărește 

Poate zile, poate ani ...

Să ți amintească că ești în viața ,

 Nu uita că mereu există o speranță 

Chiar daca trebuie să trăiești cu ea.

Te-am văzut pe locul din față,

cu ochii tăi pierduți într-o lume

pe care n-am s-o cunosc niciodată.

Eu m-am agățat de bara rece,

dar tot ce voiam era să mă prind de tine,

de gândurile tale care alergau mai repede

decât tramvaiul ce ne ducea spre nicăieri.

Erai un străin,

dar în tăcerea ta am auzit o mie de povești.

Un tic nervos la mâna stângă,

un zâmbet schițat pe jumătate,

și ochii tăi care priveau

ca și cum căutai ceva ce nu-ți lipsea.

Poate că eram doar o umbră în reflexia geamului,

dar pentru o clipă, lumea întreagă s-a oprit

când ne-am întâlnit privirile.

M-ai prins, fără să vrei,

într-o călătorie pe care inima mea n-o înțelege.

Biletele noastre n-au fost validate,

dar am simțit că eram deja într-un alt univers,

unde timpul curgea doar pentru noi.

Mi-am dorit să-ți spun ceva – orice.

„Ce frumoasă e ziua când nu ești singur.”

Dar cuvintele mi-au rămas blocate în piept,

ca și cum aerul din tramvai era prea dens

pentru o declarație atât de simplă.

Stația ta a venit prea repede,

iar eu am rămas pe loc,

cu mâna agățată de bara rece,

dar inima mea alergând după tine.

Tu ai coborât fără să te uiți înapoi,

iar tramvaiul a plecat,

dar eu, străine,

am rămas acolo cu tine,

într-un gând pe care nu-l voi uita.

Acum mă întorc pe aceeași linie,

căutându-te printre fețe care nu contează,

căutând povestea noastră,

scrisă pe biletul de călătorie

pe care l-am păstrat în buzunar.

Fericit e omul care

Nu se plânge că nu are,

Nu se plânge-n gura mare

Nici măcar atunci când doare.

Fericit peste măsură

Este cel cusut la gură;

Cel ce tace și îndură,

Și-i umil, lipsit de ură.

Fericirea din durere,

Fără nicio mângâiere,

Când tu dai fără a cere,

Este cea dintâi avere!

seara-i pe sfârșite...

cercul se-nchide cu parada aurie

a faraonilor.

aripa-

unui ibis rărăcit,

umbrește indiferența

celor patru sfincși,,,,

neadormiți,

sub troienele

istoriei.

Două suflete pierdute

Printre stelele căzute 

Prin gravitație atrase,

De durerea ce I strigase.

Pe un tărâm fără  nume

Repudiat de astä lume,

Isi cuibäriserä amorul,

Destăinuindu si dorul..

Pt vise spulberate 

De as găsi o jumătate 

De a dreptul nefirească 

In ținuta I trupească. 

Si stropeau din ei amarul, 

Rotind pe degete zarul;

Se hrăneau cu iluzii, 

Îngrăditi de confuzii...

Că dac ar cerși iubirea,

Le ar surâde fericirea, 

Falsänd notele vocale 

Din jocul scenei teatrale. 

Purtati de vânt si ploi,

Se mpotmolirä in noroi,

Prefăcându-se iubiți 

De a lor soartă chinuiți..

Vad stele in ochii tai

vad viitorul nostru

printre stelele albe

ce stralucesc mereu.

Minunat destin avem

sa fim doar noi doi

impreuna pentru totdeauna

la bine si la greu.

Vreau sa fim precum

soarele si luna

amandoi indragostiti

si plini de speranta.