Un gram de om pentru eternitate

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

În adâncuri hibernale

Șade sufletu-mi legat

Să nu-mi iasă pe afară

Și să zboare în neant.

L-am legat în primăvară,

Când iubeam o domnișoară,

Și de-atunci am jurat

Să rămână-n veci legat.

Cu cătușe de argint

Și zăbrele făurite

Din iubirile trecute,

Așa, Doamne, l-am legat.

L-am legat de frica morții

Ce-mi jurase să-mi aducă,

Când văzuse că-n iubire

E doar suferință pură.

I-am promis de atâtea ori,

Că în răsărit de zori,

Eu și inima-mi nătângă

Vom sădi în lume flori.

Să le iubim doar pe ele,

Să nu mai iubim muiere,

Să ne ridicăm un zid

În grădina de argint.

Unde vom sădi lalele

Și zambile, viorele,

Iar aproape de fântână

Vom planta un nuc, să-mi ție.

Umbră-n anii bătrâneții,

Când vor vizita nepoții,

Să le povestesc de lume

Și de sufletul din mine.

Grăunte aruncat în lume fără vreun folos...

Nu sunt și nici n-am fost vreodată sănătos,

Îmi plimb prezentul atârnat de baierele vieții

Cu certitudinea că la sfârșit e vremea plății.

Un înșelat ce poartă un sigiliu fără nume,

Creat pe-un trup ce se transformă-n vierme,

Alerg spre locul unde existența plânge,

Acolo unde și ultima suflare se va stinge.

S-au scris pe chipul meu cuvinte grele

C-un pix creat din Universul plin de stele,

Și-un amalgam de lacrimi și durere

S-a scris pe trupul meu fără putere.

Am fost descurajat din prima zi a vieții

Când limită mi-au pus cu semnul morții,

Un orizont închis cu lacrimi grele-n pleoape

Și-un drept ce va ajunge să mă-ngroape.

Suntem o operă ce-n actul de final va piere,

Când piere ultimul copil ce zace-n noi

Și umple spațiul ce se naște fără vrere

Pe locul unde-om plânge amândoi.

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.

De ce m-am născut om?
Mintea-mi e prea însetată,
Cu teorii îmbătată,
Nenorocit de atom.
Mă ții prizonier...
În lanțuri îmi plimbi sufletul,
Prea mic pentru tot ceea ce sper.
Uneori simt că îmi pierd scopul.

Am prea multe de testat.
Propria-mi condiție m-a sabotat.
Ard pe interior,
Gândul infect că le sunt prea inferior
Viselor și dorințelor ce îmi sunt stăpâni.

Când alții cred în minuni,
La crime inutile au permisiuni —
Sunt văzute ca un fel de misiuni.
„Subiecții mei...” Ei vor trăi.

Dar au murit și mor, ca mine, de frica de a se înrăi.
Ei își spun „miei”,
Dar în grup sunt lei.
Nu vreau asta pentru ei.

Lumea îi va mutila prin sentimente.
Vor cunoaște blestematele regrete...
Sau nu — îi voi opri din a simți infecția.
Scuză-mi reacția.
Doar că urăsc contradicția.

Edifică recidiva purității
În timp ce se închină la toți sfinții.
Spaima expunerii unor inovații
Înmormântează sufletul unei creații.

Dau bir cu fugiții —
Apoi, cu judecata la gură, regretă morții.
Știu că iar greșesc punctul de fierbere...
Fac ce pot să mă calmez.
Chiar nu vreau să te stresez.
Ce-mi place că-mi vorbești în tăcere.

În labirintul nostru plin de patimi,

Ce se numește viață,

Conviețuim,

Cu toții, culori cu aceeași nuanță,

Înecate în marea cea de lacrimi.

Mulți ne-am pierdut de la plecare,

În labirintul încurcat,

Și-așa stingheri,

Ne-am îndreptat,

Spre drumul cel încins de soare.

Descurcăreți din cale-afară,

Cei mai viteji s-au arătat,

Și victorioși,

Dar au uitat,

Că drumul le-a fost îngustat.

Cel ce nu învață de pe drum,

Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,

Adevărata învățătură,

E în mâna celui muncitor,

Ce ține soarele acum.

Astăzi, distrați și buimăciți,

Privim doar scopul din final,

Pe drum se așează colb în straturi,

Astăzi, este ceva normal,

Să avem victoria în dinți,

Dar mintea,

Iată,

Rămâne în labirint blocată.

    Să fac un ultim pas...
    Atât mi-a mai rămas,
    Înalt până la stele,
    Suflet tăiat în ele...
    
    În ochii mei, icoane,
    Strivind lumina-n gene,
    Mă-nchin pios cu jale,
    La sfinţii trişti din ele...
    
    Pierit-au stelele în ceaţă,
    Pe cerul alb de dimineaţă,
    Şi-n praful aurit de stea,
    Stă scrisă rugăciunea mea...

Rută prea anevoioasă 

Spre zarea de acasă,

Printre visele scăldate 

De ape ,-nvolburate.

Drum bătrân și ostenit 

De iluzii bântuit,

Unde dorul mă strigă 

Și cerul stă să curgă..

Cărări întortocheate 

De lacrimi irigate,

Din ochii ce se sting

Și -n urmă se preling...

Destine -nșelătoare

În exil sub soare,

În frământari se frâng 

Și sub gene plâng...

După amar de vreme,

Calea care geme,

Pe al inimii Făgăs 

Mă cuprinse pătimaș..

    Vreau să mă smulgi 
    din braţele visării 
    şi să mă duci acolo 
    unde cerul se sărută cu marea. 
    
    Vreau să simt din nou 
    acele raze dulci 
    filtrate-n umbră de rozmarin. 
    Şi să-mi redai din nou albastrul mării.

Nepoatei mele după altă mamă

Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...

Că viața e ciudată pentru toți...

Un ghem de ață moale, fără rost.

Suntem ceea ce suntem toți

Niște mașini ce umblă fără roți,

Scoțând scântei ce ard pe fiecare,

Un singur drum și nicio altă cale.

Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul

Asfaltul și prundișul ăsta tare...

Și-n fiecare răsărit de soare

Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.

Ne salutăm plângând cu crucile din drum,

Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun

Și împărțind din noi la fiecare

În cursa vieții la sfârșit se moare.