Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Alecsander Dinuenze
Дата публикации: 22 апреля
Просмотры: 48
Стихи из этой категории
Nostalgie
Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,
Ascultând acele șoapte
Ale vremurilor ce au apus
Sunt multe de spus,
Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,
Am avut experiențe, pe parcurs,
Pe care le port cu mine în suflet
Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.
Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,
Deși, credeam că e vorba de altceva.
Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,
În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,
Alese în funcție de grosimi
Și de lungimi.
Discuția noastră deja se încinge,
Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,
O întreb ce mi-a lipsit
În clipe în care, în mod iscusit,
M-am bucurat de lucruri mărunte
A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...
O privire maternă de-a ei mă călăuzește,
Cu mult tact pedagogic, ea urzește
Explicarea stării ce se instalează...
E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează
Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune
Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.
Zgârcenia nu a fost o calitate
Care să mă ajute să ating acea deplinătate
A bucurii mele enorme,
Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme
Prin care să fi dat
Ceea ce pentru mine mult a contat.
În clipa în care am realizat,
Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat
Nostalgia mă privea cuminte,
Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.
Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,
Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.
Memento mori
O voce eternă ne-aduce aminte,
Că-n praf de stele ne vom transforma.
Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,
Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.
Cu fiecare pas, fiecare suflare,
În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.
Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,
Memento mori, ceasul vieții se va opri.
În petale de trandafir, simbol al vieții,
Ironic, ne surâde dansul morții.
Doar amintiri vor mai rămâne,
Memento mori, totul se scurge.
În suflet însă, va rămâne
O flacără nemuritoare,
A cărții ce ne-o scriem fiecare.
Memento mori, suntem povestea vieții noastre.
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.
Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.
Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?
În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.
Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.
Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
Nostalgie
Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,
Ascultând acele șoapte
Ale vremurilor ce au apus
Sunt multe de spus,
Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,
Am avut experiențe, pe parcurs,
Pe care le port cu mine în suflet
Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.
Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,
Deși, credeam că e vorba de altceva.
Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,
În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,
Alese în funcție de grosimi
Și de lungimi.
Discuția noastră deja se încinge,
Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,
O întreb ce mi-a lipsit
În clipe în care, în mod iscusit,
M-am bucurat de lucruri mărunte
A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...
O privire maternă de-a ei mă călăuzește,
Cu mult tact pedagogic, ea urzește
Explicarea stării ce se instalează...
E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează
Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune
Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.
Zgârcenia nu a fost o calitate
Care să mă ajute să ating acea deplinătate
A bucurii mele enorme,
Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme
Prin care să fi dat
Ceea ce pentru mine mult a contat.
În clipa în care am realizat,
Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat
Nostalgia mă privea cuminte,
Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.
Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,
Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.
Memento mori
O voce eternă ne-aduce aminte,
Că-n praf de stele ne vom transforma.
Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,
Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.
Cu fiecare pas, fiecare suflare,
În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.
Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,
Memento mori, ceasul vieții se va opri.
În petale de trandafir, simbol al vieții,
Ironic, ne surâde dansul morții.
Doar amintiri vor mai rămâne,
Memento mori, totul se scurge.
În suflet însă, va rămâne
O flacără nemuritoare,
A cărții ce ne-o scriem fiecare.
Memento mori, suntem povestea vieții noastre.
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.
Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.
Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?
În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.
Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.
Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
Другие стихотворения автора
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Te-am iubit Mihaela...
Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,
Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.
Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,
Chiar dacă orizontul sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.
Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,
Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,
Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,
O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.
Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,
Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,
Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,
Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.
A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,
Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,
Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,
Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Te-am iubit Mihaela...
Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,
Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.
Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,
Chiar dacă orizontul sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.
Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,
Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,
Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,
O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.
Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,
Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,
Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,
Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.
A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,
Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,
Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,
Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.