Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Alecsander Dinuenze
Date of posting: 22 апреля
Views: 127
Poems in the same category
Frunza cazuta
Chiar și tu ți-ai întors privirea,
Chiar și tu..
Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea
Căci credeam că o floare as fi...
Cat de rece e inimă lumii,
Cat de cruda e a ei judecată,
Mă topesc că o floare de gheata,
Mă transform într-o lacrima vie..
Cat de trista-mi durerea ce-apasa
Când te-njunghie nepăsarea cea rece,
Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..
Vine clipa când lin mă voi stinge,
Voi fi frunza ce cade,ruginie,
Frumusețea ei pala se pierde
Printre freamăt de frunze aprinse,,
Nu-i nimic, căci în van este totul..
Și iubirea, și faima vor rămâne
Pe mormântul cel greu
Iluzorii, zadarnice vise..
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Iluzie perfecta
Reconstituirea unui armistițiu dintr un eden al supremației
Se propaga unde consecutive ale inducției remarcante deziluziilor constantelor atracției
Reumplerea golurilor demult șterse se regăsesc afundate în izvoare ale cunoștințelor de pretutindeni
Și se dezambiguizeaza prototipuri felurite de implementări și alte desprinderi.
OMENIE
De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.
………………………………
Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.
…………………………..
Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.
Poezia 2
Un vechi șase sute șaizeci și șase
O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi
Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);
Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)
Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament
E Sâmbăta veșnică orice ar fi,
Porunca a patra rămâne aprinsă
Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.
Și "orice spirit ce nu pomenește"
Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist
Și însuși Satana apare că înger
Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.
Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri
Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"
Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL
Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!
Mi-e dor...
Mi-e dor de vremile trecute
Pe care le-am pierdut dinadins prin mine
Iar acum zburdă lasciv
Călătorind din suflet înapoi în minte...
Mi-e dor să cred,
Că suferința-i trecătoare.
Iar iubirea mi-e datoare,
Să sălășluiască-n inima mea temătoare.
Să cred că bucuria e eternă,
Când e doar o stază efemeră
Păcălindu-mă de mic copil,
Ca o formă fără fond pe care tot încerc s-ating
Reprezentând doar o himeră.
Frunza cazuta
Chiar și tu ți-ai întors privirea,
Chiar și tu..
Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea
Căci credeam că o floare as fi...
Cat de rece e inimă lumii,
Cat de cruda e a ei judecată,
Mă topesc că o floare de gheata,
Mă transform într-o lacrima vie..
Cat de trista-mi durerea ce-apasa
Când te-njunghie nepăsarea cea rece,
Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..
Vine clipa când lin mă voi stinge,
Voi fi frunza ce cade,ruginie,
Frumusețea ei pala se pierde
Printre freamăt de frunze aprinse,,
Nu-i nimic, căci în van este totul..
Și iubirea, și faima vor rămâne
Pe mormântul cel greu
Iluzorii, zadarnice vise..
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Iluzie perfecta
Reconstituirea unui armistițiu dintr un eden al supremației
Se propaga unde consecutive ale inducției remarcante deziluziilor constantelor atracției
Reumplerea golurilor demult șterse se regăsesc afundate în izvoare ale cunoștințelor de pretutindeni
Și se dezambiguizeaza prototipuri felurite de implementări și alte desprinderi.
OMENIE
De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.
………………………………
Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.
…………………………..
Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.
Poezia 2
Un vechi șase sute șaizeci și șase
O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi
Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);
Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)
Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament
E Sâmbăta veșnică orice ar fi,
Porunca a patra rămâne aprinsă
Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.
Și "orice spirit ce nu pomenește"
Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist
Și însuși Satana apare că înger
Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.
Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri
Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"
Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL
Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!
Mi-e dor...
Mi-e dor de vremile trecute
Pe care le-am pierdut dinadins prin mine
Iar acum zburdă lasciv
Călătorind din suflet înapoi în minte...
Mi-e dor să cred,
Că suferința-i trecătoare.
Iar iubirea mi-e datoare,
Să sălășluiască-n inima mea temătoare.
Să cred că bucuria e eternă,
Când e doar o stază efemeră
Păcălindu-mă de mic copil,
Ca o formă fără fond pe care tot încerc s-ating
Reprezentând doar o himeră.
Other poems by the author
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Te-am iubit Mihaela...
Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,
Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.
Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,
Chiar dacă orizontul sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.
Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,
Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,
Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,
O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.
Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,
Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,
Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,
Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.
A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,
Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,
Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,
Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.
Trandafirul amorului
Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,
Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,
Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,
Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.
Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,
Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.
Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,
Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.
Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,
Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,
Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.
Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Te-am iubit Mihaela...
Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,
Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.
Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,
Chiar dacă orizontul sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.
Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,
Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,
Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,
O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.
Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,
Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,
Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,
Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.
A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,
Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,
Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,
Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.
Trandafirul amorului
Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,
Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,
Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,
Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.
Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,
Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.
Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,
Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.
Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,
Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,
Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.
Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.