Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Alecsander Dinuenze
Date of posting: 22 апреля
Views: 40
Poems in the same category
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Frunzele
Frunzele neștiute de nimeni
Se-aruncă-n cascade de albastru dor,
Vocile pe bolte de citadele
Recită eternele imnuri în cor.
Pe'alocuri se văd creste de ceruri,
Genuni cu nimfe și melodii străine,
Atlași ce poartă puncte de suspine,
Dar eu, eu, mă port doar pe mine.
Palidele umbre în fruntea-mi obosită
Intonează fugi, coruri și triste arii
Luate de undeva...oare cine știe?
Poate din fragede și vesele morminte.
Cred că sunetul spune o poveste de umbre
Ce din vestale adieri nu piere doară,
Lumini, penumbre, dulci tenebre
Mă cheamă să mă-ndrept spre-o poartă ideală.
Dar m-am oprit și-ascult cum bate timpul.
În materia-mi de cenușă
Curge lapte luat din áride metale,
Și pocaluri de lumină se-ating în ceruri pale.
Nu voi citi din apele mortuare
Cărți, poeme sau unduitoare versuri,
Cuvinte trecătoare din trecătoarele-mi creneluri
Nu vor umple pagini decât cu'aprinse triluri!
Oda lumii ce se stinge o-nțeleg,
Dar vine o alta ce nu-mi sună cunoscut.
Se stinge torța vieții care'a fost,
Și vine moartea... moartea unui mort.
Pocal (Monocristal)
Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.
Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.
Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.
Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.
Înserare peste lume
Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.
Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.
Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.
Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.
Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.
În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.
Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.
În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.
Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.
E liniște
E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.
Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.
E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Frunzele
Frunzele neștiute de nimeni
Se-aruncă-n cascade de albastru dor,
Vocile pe bolte de citadele
Recită eternele imnuri în cor.
Pe'alocuri se văd creste de ceruri,
Genuni cu nimfe și melodii străine,
Atlași ce poartă puncte de suspine,
Dar eu, eu, mă port doar pe mine.
Palidele umbre în fruntea-mi obosită
Intonează fugi, coruri și triste arii
Luate de undeva...oare cine știe?
Poate din fragede și vesele morminte.
Cred că sunetul spune o poveste de umbre
Ce din vestale adieri nu piere doară,
Lumini, penumbre, dulci tenebre
Mă cheamă să mă-ndrept spre-o poartă ideală.
Dar m-am oprit și-ascult cum bate timpul.
În materia-mi de cenușă
Curge lapte luat din áride metale,
Și pocaluri de lumină se-ating în ceruri pale.
Nu voi citi din apele mortuare
Cărți, poeme sau unduitoare versuri,
Cuvinte trecătoare din trecătoarele-mi creneluri
Nu vor umple pagini decât cu'aprinse triluri!
Oda lumii ce se stinge o-nțeleg,
Dar vine o alta ce nu-mi sună cunoscut.
Se stinge torța vieții care'a fost,
Și vine moartea... moartea unui mort.
Pocal (Monocristal)
Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.
Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.
Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.
Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.
Înserare peste lume
Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.
Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.
Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.
Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.
Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.
În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.
Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.
În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.
Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.
E liniște
E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.
Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.
E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.
Other poems by the author
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.