Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Category: Philosophical poem
All author's poems: Alecsander Dinuenze
Date of posting: 12 апреля
Views: 69
Poems in the same category
Ruga din noi
Cad trupuri pe -asfalt
Din gura cerului înalt;
Suflete îngenuncheate
De geana zării picurate.
Și curg șiroaie,
Descompuse de ploaie ,
Mistuite de vânt,
Alunecând pe pământ..
Negura se lasă
Peste oaza de pucioasă;
Ochii triști stropesc
Din stele sclipesc.
Tânguia -n surdină
O cântare divină
De dor și de jale,
Fremătănd vocale.
Luna dintre nori
Presăra scrisori
Brațelor întinse
In rugile aprinse.
Din cenușă plămădită
Țâșnea făptura oglindită
În chip și asemănare
Din milă și iertare...
Locul
E mult loc sub Soare,
E mult loc sub umbra deasa
A norilor si-a nucilor din vie,
Praful de pe drum,
Pulbere de aur
Spalata in copaie,
Seara,
Si transformata in vise.
Regina noptii
Isi invaluie regatul
Cu parfumul tandru,
Greerii ii canta laude
Sub candelabrele instelate,
Dansul tine pana-n zori
Cand unii se inchid in sine,
Altii adorm sub umbra deasa
A norilor si-a nucilor din vie,
Lumina contureaza tot ce prinde,
Dand rost timpului,
Faptura alene se intinde,
E mult loc sub Soare,
Cat cuprinde !
Când ziua-i doar o zi
În fiecare zi,
Poate și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când, ziua îmi dă povața
Să nu uit nimic
Nici chiar pe mine.
……………………………………………….
Din timpul ce-a rămas
Pentru apus, extaz apus,
Iau dalta și cioplesc
Neînțelesul meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.
…………………………………………………..
Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu reverență,
Pe toate vă adun.
Nix
Din candela cerului, neaua-i lepădată
Se așterne-n șiruri dalbe,
Lanuri nesfârșite, de albe așchii împrejur împarte
Înghite cu nesaț lumea așternută la picioare-i
Își impune acum domnia,
Totul învăluie cu a sa greutate
Omoară, orice-i stă în cale
Însă porumbelul păcii, culoarea-i poartă,
Neprihănința-i simbolizează culoarea aripilor ce-nalt le îndreaptă
Neaua nu grăiește pace,
ea sufocă și distruge și pune stăpânire pe tot ce i se cuvine
Te cristalizează-n fulgul său, într-un discipol
Îți îngheață sângele în vene iar sufletu-n artere
Te străpunge, te doboară
Cu o hlamidă moale, te înfășoară
Piesă lipsă
Sunt un puzzle și nicio combinație nu îmi iese
Mă grăbesc și cu timpul se mai adună piese
Acum, astept a mă cunoaște, desface și reface,
Dar sufletul ce-mi zace și tace-mi stă ca pe ace
Mă pierd prin gânduri și mă simt ca-ntr-o ceață
Mă simt legat de-amintiri, dar mă-ntreb: "cu ce ață?"
Când totul se împrăștie și uiți ce ai fost sau ce esti
Ce iubești? Ce dorești? N-ai răspuns și nici nu poți să zâmbești
Este greu pentru tine, pentru mine... pentru oricine
Când ceva îți lipsește, îl aștepți, dar nu mai vine.
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
Ruga din noi
Cad trupuri pe -asfalt
Din gura cerului înalt;
Suflete îngenuncheate
De geana zării picurate.
Și curg șiroaie,
Descompuse de ploaie ,
Mistuite de vânt,
Alunecând pe pământ..
Negura se lasă
Peste oaza de pucioasă;
Ochii triști stropesc
Din stele sclipesc.
Tânguia -n surdină
O cântare divină
De dor și de jale,
Fremătănd vocale.
Luna dintre nori
Presăra scrisori
Brațelor întinse
In rugile aprinse.
Din cenușă plămădită
Țâșnea făptura oglindită
În chip și asemănare
Din milă și iertare...
Locul
E mult loc sub Soare,
E mult loc sub umbra deasa
A norilor si-a nucilor din vie,
Praful de pe drum,
Pulbere de aur
Spalata in copaie,
Seara,
Si transformata in vise.
Regina noptii
Isi invaluie regatul
Cu parfumul tandru,
Greerii ii canta laude
Sub candelabrele instelate,
Dansul tine pana-n zori
Cand unii se inchid in sine,
Altii adorm sub umbra deasa
A norilor si-a nucilor din vie,
Lumina contureaza tot ce prinde,
Dand rost timpului,
Faptura alene se intinde,
E mult loc sub Soare,
Cat cuprinde !
Când ziua-i doar o zi
În fiecare zi,
Poate și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când, ziua îmi dă povața
Să nu uit nimic
Nici chiar pe mine.
……………………………………………….
Din timpul ce-a rămas
Pentru apus, extaz apus,
Iau dalta și cioplesc
Neînțelesul meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.
…………………………………………………..
Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu reverență,
Pe toate vă adun.
Nix
Din candela cerului, neaua-i lepădată
Se așterne-n șiruri dalbe,
Lanuri nesfârșite, de albe așchii împrejur împarte
Înghite cu nesaț lumea așternută la picioare-i
Își impune acum domnia,
Totul învăluie cu a sa greutate
Omoară, orice-i stă în cale
Însă porumbelul păcii, culoarea-i poartă,
Neprihănința-i simbolizează culoarea aripilor ce-nalt le îndreaptă
Neaua nu grăiește pace,
ea sufocă și distruge și pune stăpânire pe tot ce i se cuvine
Te cristalizează-n fulgul său, într-un discipol
Îți îngheață sângele în vene iar sufletu-n artere
Te străpunge, te doboară
Cu o hlamidă moale, te înfășoară
Piesă lipsă
Sunt un puzzle și nicio combinație nu îmi iese
Mă grăbesc și cu timpul se mai adună piese
Acum, astept a mă cunoaște, desface și reface,
Dar sufletul ce-mi zace și tace-mi stă ca pe ace
Mă pierd prin gânduri și mă simt ca-ntr-o ceață
Mă simt legat de-amintiri, dar mă-ntreb: "cu ce ață?"
Când totul se împrăștie și uiți ce ai fost sau ce esti
Ce iubești? Ce dorești? N-ai răspuns și nici nu poți să zâmbești
Este greu pentru tine, pentru mine... pentru oricine
Când ceva îți lipsește, îl aștepți, dar nu mai vine.
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
Other poems by the author
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.
Misterul poetului
,,Când zorii timizi își aștern privirea
Un fior straniu îmi tresaltă în piept
Nu este oare în această viață iubirea
Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"
Aceste stihuri se odihneau sub lună,
În umbra unei sălcii cu plete numeroase.
Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,
Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?
Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,
Celui ce a iubit nu i se știe de nume,
Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,
Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.
Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
Amorul de vară
În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,
Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,
Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,
Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.
Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,
Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,
Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,
Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.
Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,
În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,
Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,
Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.