Iluzie perfecta
Reconstituirea unui armistițiu dintr un eden al supremației
Se propaga unde consecutive ale inducției remarcante deziluziilor constantelor atracției
Reumplerea golurilor demult șterse se regăsesc afundate în izvoare ale cunoștințelor de pretutindeni
Și se dezambiguizeaza prototipuri felurite de implementări și alte desprinderi.
Category: Philosophical poem
All author's poems: ANONIM
Bubulac Livia Costina
Date of posting: 18 мая
Views: 302
Poems in the same category
Fata lucrurilor
Cealalta fata a lucrurilor,
Neschimbata,
Alfabetul gandurilor,
Mereu inchis in misterul
Penumbrelor.
Apa e altceva decat albastrul marii,
Cristalul izvoarelor, perlele ploii,
Albul zapezii, norii.
Focul e altceva decat lumina serii,
Caldura iernii,
Lava vulcanilor
Prelinsa in miezul verii.
Aerul e altceva decat inaltul zarii,
Austrul, Crivatul,
Zborul, cocorii.
Pamantul e cu totul altceva
Decat tarmul, muntii, campiile,
Desertul Saharei.
Toate la un loc si fiecare in parte
Sunt pagini desprinse
Din aceeiasi Carte.
Spirale pe scoici si pe flori,
Piramide si cuburi in cristale,
Hexagoane in stupi,
Simetric multiplicate,
Sa ascunda adevarata fata a lucrurilor,
Privirii si gandurilor,
Lasand loc minunilor,
Iubirii, cuvintelor.
Loteria sortii
Când egoul îți bate’n țeavă și mândria te cuprinde,
Cască bine ochi, urechi și ia aminte:
Nu ai ales din cin’ te tragi, n-ai ales nici un părinte,
Nici țara, oraș sau sat nu ai ales.
Ce educație ai avut și la ce școli ai mers,
Nimic nu ai ales, ți-au fost alese dinainte.
Dumnezei la care te închini, îmbrăcăminte,
Limba ce o vorbești, însemnătate la cuvinte,
Ți-au fost impunse și au ajuns să te reprezinte.
Nu ai ales, ești doar un alt eveniment în univers –
Talent, rasă sau cum funcționează propria minte,
Pace sau război, prosperitate sau morminte.
Nu-i nici merit, nici vină, nici lucruri sfinte,
E loteria sorții ce fel de om ești sau nu;
Nici propriile acțiuni nu-s ce numești „tu.”
Horoscop
Tu te-ai născut în luna cu care începe anul,
Când moșul Promoroacă cu gerul face planul,
Când alb omătul iernii natura încunună
Iar crivățul și viscolul sunt tot mai împreună.
La un crăpat de ziuă, prin scâncet te-ai auzit,
Și ursitoarele au venit și soarta ți-au hărăzit.
Din cornul abundenței zeița Flora și ea a dăruit
Iubire-n suflet, un strop din al său har miruit.
Ființă ce a urmat ascensiunea neobosită
Și cu încăpățânare în starea sa introvertită.
Saturn a pus pecetea disciplinei și eficienței,
A simțului responsabilității și a experienței.
Urcând de la nivelul mării până în vârf de munte,
Tenacitatea, verticalitatea au ajutat să-nfrunte
Tot greul și dureri ce viața a presărat în drum,
Și a încercat, creând, să aibă amprenta de parfum.
Așa cum primăvara vine înfloritoare după iarnă,
Așa și dorul etern de viață în inimi îl aștearnă.
Croșetând din fire de aur și argint speranța,
Dantela cu care se-mbracă mereu exuberanța.
Lumea de lumi muritoare
Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.
Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.
Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.
Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.
O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.
Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.
Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.
Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?
Direcția opusă
Am rămas gol,
De orice sentiment desfăşurat prin exsistența unui cântec.
Am rămas fericit,sperând că am să-mi strig tihna,care lipseşte din inima mea.
Cât să mai merg oare?
Să mă mai plimb mult?
În neadins,neatins şi desprins,dintr-o pânză de păianjen,am zis.
Crează-mi te rog o lume,
Unde eu,va fi întotdeauna eu
Nu eu de azi,de mâine,sau de poimâine.
Cad pe o treaptă unde lumea e prea oarbă,şi-am rătăcit coborâtor,
Sfâşâit de un maraton.
Gol,pe dinăuntru gol,doar cu tine mă simt iar,om.
Când vorbele tac
Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii
Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac
Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii
Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac
Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii
Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac
Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii
Other poems by the author
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Fără tine
Ai venit in viața mea repede, ca o furtună neanunțată,
Mi-ai înseninat privirea de când te-am văzut prima dată,
Iar in ochii tăi mă pierdeam, mă înecam în întunericul lor adânc,
Dar nu îmi mai e frica, știu că acum mai bine în brațele tristeți mă arunc.
Orice sclipire de fericire, sinceritate sau speranță
Este pictată acum cu o mai întunecată nuanță.
Tu m-ai acceptat pe mine cea adevărată: naivă, emotivă și imatură,
Dar lumea înfricoșătoare în care m-ai lăsat singură mă tratează doar cu ură.
Și acum, pe cont propriu, ajung să descopăr adevărul
Și, sigur, să sufăr din cauza lui pe măsură.
Singură mă gândesc doar la întrebarea dură:
Când voi mai putea cu lacrimi să-ți mângâi umărul?
Două surori
Ea a străbătut palate,
A mai învățat și carte,
Dar ce folos?
Când ea nu știe,
Cine-i Împăratul bun?
Sora ei e mai prostuță,
Nu prea pleacă din oraș,
Dar ea știe cine-i Domnul,
Împărat de împărați!
Ce folos, că pe Pământ
Tu ești bun și-ți trăiești viața,
Dacă încă n-ai aflat,
Cine oare te-a creat?
Iceland
In Iceland am plecat neechipat
De tot frumosul ce mi s-a dat
Sufletu-mi cânta de bucurii
Mintea-mi se îngusta in teorii
Și în tot acest frumos frumos
Nu am crezut ca loc mai are
Și alt frumos!
Părea totul plin,
Oricum mult peste ce îmi e alin…
Si bizar, brusc și dintr-o data,
O Aurora înstelată
Un cer întreg ea a umplut,
Incet încet…
Firesc,
simplu
și divin…
Tot cerul îmi era acum mai plin.
Și luminând în jur,
Se lumina si ea pe ea,
Și tot mai tare strălucea.
E cunoscut de prin vechime
Ca mintea,
nu poate să cuprindă sufletul..
Și ea, pe atuncea nu prea vedea
Ce tot mai tare strălucește
Ea.
Cerul ei,
Sufletul ei,
și în jur
totul lumina.
Și nori negrii de furtună când veneau
Se așezau…
Ploua putin…
Și apoi plecau…
Tot în lumina de senin!
Strat după strat
De Viu colorat,
Verde, roșu, mov, galben și auriu
Totul se-nvaluia în
Zâmbet și râs zglobiu
În clipe infinite
De firesc.
Inima-mi cânta
Mintea mi se rupea
Momentul era perfect
Când în zăpadă a luminat
O Aurora lucitoare
Cu zâmbet de copil
Într-o fervoare
Un înger ce îngerași făceai
Ea-i Aurora-mi boreală,
o ființă ancestrală
Sub mirajului căreia mă înclin
Îi mulțumești ca te-a lăsat s-o vezi
Pe cerul plin de alb și verzi
Și plec în lume incurcat,
Dar mult mai bogat
Căci viitor lumesc nu e
Dar dar etern angelic ea rămâne
Pe ceru-mi mai înstelat
Și luminat.
Mi te-aș povesti tuturor
Mi te-aș povesti tuturor
Fie că îi știu sau nu
Îmi doresc să vorbesc despre tine
Ești la începutul fiecărei mele fraze
Cu tine închei orice conversație…
Nu mai contează nimic
Important e doar preaplinul meu de tine
Care debordează.
Aproape că nu te mai pot ține în propria-mi ființă…
Mă înflorești pe dinăuntru
Simt cum ieși cu înflorirea mea cu tot din mine
Și îmi doresc să o faci.
Însă când simt cum ieși
Te vreau înapoi închis în mine
Devin taciturnă, te cuprind cu florile mele cu tot înapoia sufletului meu
Te forțez să mă viețuiești.
Nu vreau să te împărtășesc…
Midas
A existat candva un Midas
acest Midas avea un compas
indreptat spre dorinta inimii si revolta ratiunii
nu-i putea da glas decat pasiunii
in drumul aratat fiind indreptat
el a tot cautat si s a lupat
sa gaseasca comoara de aur lipsita
din pacate a gasit-o.
Si din neatentie a pipait-o.
diamantul ascutit intr o secunda s a prefacut in aur imputit
regele a incercat sa i vorbeasca carbonului
dar el nu-l auzea.
-iesi afara carbon bland
-lasa ma sa ti vad lumina
-nu te teme de rugina, nu esti fier, si nici otel, indreapta ti aripile spre cer
si chiar daca il auzea, nu - intelegea.
placajul de aur transforma graiul in galagie
-vreau sa te folosesc la inelul reginei mele
-sa i fac cadou chiar sufletul tau
nu cunoase limba elementelor, gandul lui ii spune ca
mai bine il lasa asa, in universul solidelor
Midas pleaca acasa, ganditor si intristat
ca de comoara a fost inselat
a crezut ca gaseste antidotul, elixirul
tot ce a gasit a fost amarul unei sperante pierdute
se mai uita o data in spate, si ce vede?
stralucind smaraldul verde
ca un caine el se-n toarce
alearga, gafaie, se-ntrece cu el insusi
sa ajunga primul la comoara din pestera pustie
se impiedica si cade drept pe ea. Ca un fulger ea isi schimba pielea. Interiorul e izolat, Iar pleaca disperat
Asta a fost acum doua sute de ani, acum inca poate fi vazut ascultand crapaturile lingoului, asteptand iesirea noului.. dar tot carbon este, si tot inchis este...