ALEARGĂ TIMPUL

    Apă lină, dulce, de izvor,
    De răcoarea ta mi-e dor...
    Slova ta-i şoptită-n clar,
    Scrisă-n limpede cleştar... 
    
    De nimeni, neştiut, scobori la vale,
    Cu greu, prin luminiş, croieşti o cale,
    Bătută doar de cerbul solitar,
    Ce împlineşte al pădurilor hotar… 
    
    Cu trupul smuls, fuioare, în cascadă,
    Preţ de o clipă stă să cadă,
    Stârnind ecou cu glas asurzitor,
    Tunetul grav, de orgă-al norilor… 
    
    Năvalnic, efemer şi trist,
    Topit în rouă de-ametist,
    Îngemănat cu prima rază de lumină,
    Îmbobocești flori de sulfină... 
    
    Şi în mireasma florilor de tei,
    Te scurgi, ambrozie de zei,
    Umplând pocalul fin de aur,
    Izvor al vieţii cu parfum de laur...

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

    Îngerul nopții, nestingherit,
    Printre noi, se plimbă, grăbit,
    Mereu cu prezența lui sumbră,
    Printre cei rămași fără de umbră...
    
    Îngerul nopții, nu stă pe gânduri,
    În urma lui, în sicrie din scânduri,
    Stau adormiți cei fără de vină,
    Cei amuțiți ce tânjesc la lumină...
    
    Îngerul nopții, palidul astru,
    Slab luminează pasajul cel sacru,
    Zdrențuită dantelă de valuri albastre,
    Ce leagă vremelnic lumile noastre...
    
    Îngerul nopții, frumos și tandru,
    În lumini și umbre îmbracă leandrul,
    Ispita iubirilor ce împlinesc în noapte,
    Parfumul fructelor dulci și coapte...
    
    Îngerul nopții, rătăcit printre stele,
    Stinge sub povara secundelor grele,
    Inventarul luminii din petalele caste,
    Izvorând năvalnic spre câmpiile vaste...

#ingerulmeu

    N-aş scrie multe versuri,
    Să pun iubirea-n rime,
    N-aş sta atât pe gânduri,
    Mărunte şi infime...
    Iubirea nu-i monedă stearpă,
    De-o schimbi în pas cu timpul,
    Nu-i cântec lin din harpă,
    Ce scurge încet nisipul...

Am așa câteodată, un of, o greutate strânsă-n inimă, care-și urlă libertatea în temnița ei dintre coaste... Și mă găsesc privind cu ochii minții la amintiri prăfuite care zac demult uitate-n vreun sertar al minții mele, amintiri care așteaptă cu nespusă răbdare ziua în care voi sufla praful de pe ele... privește, uite, ce ciudat dansează funigeii în aerul mansardei, iar imagini difuze se ițesc din neant...

Îmi amintesc de zile răcoroase dinspre sfârșitul verii, se făcea că eram la țară în nordul Moldovei, acolo unde s-agață harta-n cui, într-un sătuc cu case mici, de poveste, răsfirate într-o văioagă lungă mărginită de păduri adânci de brad verde...

Mai toate căsuțele îngropate-n vegetație verde, deasă, poartă haine de var albastru ca cerul, cercevelele și ușile cu ferestruici mici cât pumnul sunt vopsite cu verde ca mușchiul din pădure, iar lângă uși, de-o parte și de alta, lăicerele pestriț colorate acoperă lavițele din lemn...

Este seară, în pragul amurgului și cele trei vaci ale mătușii mele, se întorc singure, una după alta, de la păscut. Poarta din spate este închisă, dar vaca îi știe rostul și-o deschide împungând-o cu cornul, apoi fiecare intră în grajd cuminți, fiecare la locul ei, așteptând să le fie mulse ugerele mari și roze care-și curg prea-plinul în firișoare subțiri, spre deliciul mâțelor care-și moaie mustățile în dulceața laptelui...

Vacile își bălăngăne domol cozile, alungând nesuferitele muște și încep a mugi agitându-şi tălăngile de alamă: nu este vreme de stat, este vremea mulsului, nu se mai poate aștepta... Dintr-o cotruță, cu ochii cârpiți de somn, sare Lili, vară-mea:

-Ho, nebunelor!, că acu viu! Vi s-o făcut di taur? Ce-aveți?

Cu gesturi precise, își trage sub ea un scăuieș din lemn cu trei picioare, spală iute țâțele primei vaci, le șterge cu ștergar curat de cânepă și începe a o mulge, adunând într-o găleată curată de email albastru, jeturi subțiri de lapte înspumat...

Mă uit la ea și o văd cum stă în ultimele raze blânde de soare, trudind cu basmaua strâmbată la ceafă, cu părul bălai încâlcit într-o parte, vorbind cu vacile printre dinți:

-Ai, satană, nu da cu copita câ verși căldarea, fire-ai tu sâ hii dihanie! Iar tu, nu sta, îmi zice împungându-mă cu privirea, du-ti pi săliță ș-adă tifonu', câ dau muștili la lapte, cum care săliță, uăi, în casa mare, Doamni iartă-mă, câ ț-o hi a mânca cu paiu'!

Mă reped în "casa mare" și bâjbâi după valul alb de tifon, care... nu-i nicăieri și urlu din toți rărunchii să fiu sigur că m-aude din grajd:

-Liliiii! Nu se găsește tifonul!, zic eu încercând să fac pe deșteptul...

-Se "găsește", dacă te uiți ca oaia la ghebe! Uite!, îmi zice ea triumfătoare cu ochii mici prin pânza rară a tifonului. Da' un domnișor de la oraș, ca tine, nu "știe"...

-"Știe", da' nu vede, că-i întuneric!, o dreg eu.

-Da' bec nu-i? Îi...

Tac mâlc, înghițind în sec papara, și-i zic schimbând vorba:

-Da' ai zis c-o să mă-nveți cum se mulge vaca și de trei zile mă tot duci cu preșu', mă supăr pe tine!

-Ghini, ghini, da' nu la satana aiasta câ-i nărăvașî șî dă cu copita, la Joiana că-i blândă și proastă ca Chiroșca di pisti drum!

Trec cu vederea comparația vacii cu fata vecinei "di pisti drum" care chiar n-avea nicio vină săraca, decât că vară-mea n-o înghițea de nicio culoare și mă bag la spatele vacii atent la... copita cea buclucașă, ocolind cu greu balega amestecată cu paie și ținându-mi brațul peste nas, că de... duhoarea din grajd bătea greu...

Atunci, Lili, îndreaptă țâța vacii-nspre mine și strângând-o de capăt mă stropește pe față cu un jet de lapte cald...

Mă șterg iute cu mâneca de altminteri nu prea curată și apuc să ies din grajd, dând nas în nas cu ceilalți veri ai mei, vreo cinci la număr, care rânjeau la mine cu gura până la urechi și ținându-se cu mâinile de burtă, iar eu, rușinat ca o fată mare, mă îndrept spre Chiroșca care asistase la întreaga scenă dinspre marginea drumului și cu un curaj de zile mari, o iau de mână și-i zic:

-Hai să merjem la drum, că io nu mă mai joc cu răii ceia!

Chiroșca, înroșindu-se-n obraji, nu mă refuză, că ea chiar se afla în dihonie cu verii mei de mai multă vreme, din pricini ne mai știute de nimeni și în timp ce săream peste șanțul de pe marginea drumului, îl aud pe văru-miu Vasile cântând batjocoritor către noi cât îl țineau plămânii:

-Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'! Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'!

Înciudat, scrâșnesc din dinți, mă întorc către văru-miu și fără să stau prea mult pe gânduri, îi încing un pumn în burtă, Vasile se dezechilibrează și cade pe spate în țărâna drumului cu picioarele răsfirate în sus, Lili aleargă înspre noi și punând mâna pe o găleata cu apă de la fântână o aruncă pe noi răcorindu-ne:

-Huo!, neisprăviților! Di-astia-mi arde mia-amu'? C-o veni el mămuca acas'! Frumos vă șade la amândoi să vă cucoșîți în gura satului! Haidi, dați-vă-ți mânile, iar tu Chiroșcă să nu ti mai prind prin ogradă că dracu-i a tău!

Am dat mâna cu Vasile mai mult în silă, jurându-mi în gând, o răzbunare și mai cruntă și cu hainele ude pe mine, intru în chiler, mă schimb și mă bag în pat punând pe mine o cuvertură de macat roșie și aspră, îndurând umilința și mai mult... 

De-afară o aud pe Lili chemându-ne pe toți la masa de sub streașină, așezând în străchinuțe bucăți de mămăligă galbenă, laolaltă cu laptele fiert și împărțind linguri la fiecare, îmi zice:

-Tu ești mai mari, Vasile îi prost, nu-ț pune mintea cu el! Amu', nu mai sta bonsuflat ca o fatâ mari și ia lapti, că mâne ai mulje tu pi Joiana!

Între timp, se întunecase de-a binelea, iar adulții, s-adunară și ei în bătătură obosiți de munca grea de peste zi, s-aprinse un bec sub streașină și în lumina lui caldă, cu toții, mâncam lapte cu mămăligă sporovăind vrute și nevrute, bârfind nemunca megieșilor și punând țara la cale pentru a doua zi...

Apoi noi verii, ne-am băgat la culcuș, dar departe de a ne culca, căci au început să ne muncească incurii, că de, de la atâta joacă de peste zi, n-avem noi treabă cu somnu', pesemne laptele magic al Joianei ne mai dăduse un dram de zghihuială care trebuia cinstit cum se cuvine...

Rând pe rând, nihoteala a tăcut peste noi, s-a lăsat liniște peste toată suflarea, în depărtare s-auzea slab țârcâitul greierilor și câte-un lătrat de câne, iar eu mă dau jos din pat și în picioarele goale mă duc spre Vasile, care dormea dus cu mâța strânsă sub bărbie. Îl apuc de umăr, îl zgâlțâi nițel să se trezească și-i spun în șoaptă, să n-audă ceilalți:

-Vasile, Vasile! Iartă-mă, n-am vrut să dau cu pumnul!
-Uăi, du-ti di ti culcâ, uăi! Amu' îți arde di șagă! N-am nica, lovești ca o fatâ!, îmi mai spune el zâmbind și trântindu-se pe-o parte...

Este întuneric beznă, iar eu orbecăi drumul înapoi către pat. În cale, mă lovesc cu degetele de la picioare de un taburet strategic așezat, strâng tare din dinți și în câteva râsete înfundate mă culcușesc între cearșafurile albe ca laptele înspumat al Joianei...

Peste noapte, am visat că vaca mă împungea ușor cu cornul, dându-mi ghes să dau mâna cu Vasile care stătea chircit în colbul din mijlocul drumului... nu mai era decât drumul, casele dispăruseră, iar eu stăteam lângă Vasile, încercând să-i cer iertare, ecoul vorbelor mele se pierdea și el în neant și rămas singur pe un drum fără capete, mă oglindeam în pupilele mari și lucioase ca două diamante negre ale Joianei, care răbdătoare și cuminte mă așteaptă și acum...

În vacanța aceea de neuitat, n-am învățat cum se mulge o vacă. În schimb, am învățat pe de rost nervurile unor zile de vară, ecourile bătăturii care poate s-or fi pierdut în ultimele raze de soare, dar nu și în mine; glasul greierilor cântându-și ultimele nopți târzii dinaintea toamnei; gustul mămăligii cu lapte proaspăt muls. Și, mai presus de toate acestea, am învățat pe de rost că nu am să uit niciodată…

    Acolo, urmele ne-am lăsat umili, 
    Precum le-au lăsat şi alţi pelerini, 
    Ce-au fost, cu mult, înainte de noi,
    Doar umbre ce şterg pereţii cei goi... 
    
    Acolo, cu-întrebări multe în glas, 
    În lumina cerului ţinut de Atlas, 
    Am atins nemişcarea, c-un simplu gest,
    Stârnind în fuioare, praful celest... 
    
    Rătăcind printre zei, cu privirea pierdută, 
    Răspuns nu găsesc, căci statuia e mută, 
    Doar frânturi de ecou cântate în lire 
    Ce-mi pare că sunt înspre-a morţii jelire... 
    
    Marmura albă, translucidă şi grea, 
    Străluceşte în soare precum o stea, 
    Salvând înspre ţărm vapoarele-ntregi 
    Ce poartă într-ânsele, mii de pribegi…

Agonie de moarte blândă,
Curge pe piele rugină neagră,
Cuget altar umbrar,
Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.
“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,
De a manipula ce vă stă în jur,
Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”
Idioți amăgirea vă stă în trup,
Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.
Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,
Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.
Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,
Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.
Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.
Religii zăbovite mortal de har otrăvit,
Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

De în apus cerul sărută umbra

În acalmie tremură visarea

Din freamăt rece se oprește unda

În care doar exultă nepăsarea.

Din zbucium aleargă trezirea

Când ploaia rece țintuiește clipa

Pe lanțul vrăjii rupe tresărirea

Ce za cu za s-a oțelit cu frica.

În urlet al descătușării

Ecou scăpat spre nori aleargă

Prea aprig fiorul negării

E silit grav să înțeleagă.

De cum a cutezat furtuna

Să ostoiască strigătul durerii

Înfumurată pare urma

Ce șterge rânjetul tăcerii.

Divină pare mângâierea

Pe pleoapele visării fade

Gingașă simt e adierea

Ce cu blândețe parcă bate.

În căutări de a-nțelege

De ce e zâmbetul pierdut

Tumultul nu putu a șterge

Crâmpeiul dorului tăcut.

Renașterea prin jocul sorții

De a trezit măcar dorința

Va pierde poate drumul morții

Și va curma și suferința.

Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...

Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...

Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...

Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...

Un simplu lichid colorat
Trage cortina oricărui spectacol creat.
Pe cât e de magic,
Pe atât e de... tragic.

Înecăm incertitudinea-n chimie,
Pentru a deschide cufărul ce conține opinia vie,
Ce ne bântuie ca o stafie,
Navigând marea iluziei.

Prindem creaturi ce schimbă imaginea reflexiei,
Vânând priveliști cu gloanțe oarbe,
Cedând controlul, lăsăm să ne perturbe
Și punem lacăte pe vocile superbe...

Sunt sătul de râsete torturate,
M-au obosit toate zâmbetele mutilate
Și de scârboasa amabilitate forțată.
Toți avem puritatea mânjită,
Dar uităm asta în momentul de judecată.

Vorbesc cu mine... prin tine.
Nu mă interesează câți îngrop,
Dacă rezultatul ideal mi se cuvine.
Nu aș schimba nimic, chit că regret fiecare strop.

Face parte din creație.
Iubesc să împing limitele fine,
Dar uneori... nu e evoluție,
Sunt doar crime!
Portretul stresului și frustrării devin sublime.

Vreau să termin, dar nu vreau să se termine.
În momentele de cedare
Vreau acceptare — nu uitare.
Devin propriul borcan de fierbere.

Îți cer ascultare —
Nu vreau o părere.
Vreau să ne fie bine.
Doar lasă-mă să profit... de răul ce vine.
De-abia aștept să încerc serul și pe tine.