În căutarea iubirii
Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roșie ca focul
Și-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aștept, iubirea mea.
Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Și dacă valul ei îți va lovi piciorul
Să ți-l sărute cu sărutul meu
Și apoi să-mi dea de veste.
Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnișoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îți ofere-n dar
Un zâmbet și-o lalea, ambele, din partea mea
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Vasile Serban
Дата публикации: 7 января 2024
Просмотры: 625
Стихи из этой категории
IARNA ASTA
E miez de iarnă și e ger,
Omătu-i așternut în valuri
Norii-s tulburi pe sub cer
Pânză albă-i sus pe dealuri.
Nu-i țipenie pe drumuri
Lumea-i toată închisă în casă
Doar din hornuri urcă fumuri,
Ce-i afară ? cui îi pasă?
Casele-s îmbobodite
Flori de ghiață râd în geam
Pe sub geamuri stalactite
Și ghirlande prinse-n ram.
Gerul lacom mă cuprinde,
Nasul mâinile îmi îngheață,
Vântul hora își întinde,
Mii de ace simt pe față.
Scârție omătu-n cale,
Gerul mă gonește în casă
Urlă lupii jos în vale,
Of, ce vreme nemiloasă!...
Gânduri de îndrăgostit
Crezi că n-ai iubit vreodată
Cum pe ea o mai iubești.
Dulce, caldă și-adorată
Ca și floarea ce-o privești.
Seara când te culci și somnul
Ce se așterne peste gene,
Tot la ea îți zboară gândul
Și tot sufletul tău geme.
Ai dori să fi covor de flori
Ea mereu pe el să se-aplece.
Zvonul în spectru de culori
Ca să spună cine o place.
Pe cer luna palidă te-mbie
Luminoasă să o privești.
Păsărelele te-ncântă,
Ciripind să tot iubești.
Dară toate trec pe lături
Fără chiar să vezi că ochii
N-au zărit că sunt alături,
Și gândind, te prind iar zorii.
Bogăția iubirii
Azi… cel mai mare lux e fericirea,
Dar vai… ce sărăcie-n noi
Căci când ne-ajunge-n suflet împlinirea,
Uităm să mai iubim, să mai fim noi
Iubirea nu-i rubin sau diamant mai rar,
Nici aur greu, sa-l cumperi, sa-l păstrezi,
Dar n-am văzut cămin mai plin de har
Ca cel unde în dragoste trăiești.
Avem de toate, dar în tăcere stăm,
La mese reci, cu chipuri de granit,
Căci pomul vieții nu dă rod curat
De nu-l uzi zilnic cu dor nemărginit.
Înmoi pesmet în ceai, simplu festin,
Și mierea dulce-mă îmbogățește,
Căci sunt bogat în felul meu divin,
Împărțind totul cu omul ce iubește.
Totusi...poate
Și poate totuși intr-o zi te voi imbratisa
Cum n-ai să crezi c-ar face-o cineva vreodată
Cred c-atunci sufletul mi-ar vibra
Ca-n degustarea unui vin de viță aleasa
Și poate totusi intr-o zi ne vom privi râzând
Și cu vinu-ti om celebra regăsirea noastră
Când luna plină se va vrea strălucind
Printre perdelele de la a ta fereastra
Și poate intr-o zi tot dorul nu-mi va fi in zadar
Sa te întorci c-un strop de vin în dar
În ciuda a tot sa spui ca și ție ti-a lipsit
Al povestii noastre...final fericit.
08-29
Ce să fie dragostea ?
Ce e dragostea divină?
O enigmă, un îndemn?
Frumusețea e deplină
Crezi în tine pentru el.
Sentiment aparte, mare,
Toți suntem în rândul său,
C-o durere delicată,
Devenim ce n-am fost ieri.
Să fi fost la toți aiurea,
Fără lacrimi şi blestem,
Dragostea ar fi doar una,
Petrecută în Eden.
Doar iubind şi fiind iubită,
Înţelegi neîncetat,
Că iubirea nu-i doar una,
E un întreg neterminat.
Ce va fi în lume, Doamne?
Dacă dragoste n-ar fi,
Poate oamenii s-or duce,
Din dorința de-a iubi.
IARNA ASTA
E miez de iarnă și e ger,
Omătu-i așternut în valuri
Norii-s tulburi pe sub cer
Pânză albă-i sus pe dealuri.
Nu-i țipenie pe drumuri
Lumea-i toată închisă în casă
Doar din hornuri urcă fumuri,
Ce-i afară ? cui îi pasă?
Casele-s îmbobodite
Flori de ghiață râd în geam
Pe sub geamuri stalactite
Și ghirlande prinse-n ram.
Gerul lacom mă cuprinde,
Nasul mâinile îmi îngheață,
Vântul hora își întinde,
Mii de ace simt pe față.
Scârție omătu-n cale,
Gerul mă gonește în casă
Urlă lupii jos în vale,
Of, ce vreme nemiloasă!...
Gânduri de îndrăgostit
Crezi că n-ai iubit vreodată
Cum pe ea o mai iubești.
Dulce, caldă și-adorată
Ca și floarea ce-o privești.
Seara când te culci și somnul
Ce se așterne peste gene,
Tot la ea îți zboară gândul
Și tot sufletul tău geme.
Ai dori să fi covor de flori
Ea mereu pe el să se-aplece.
Zvonul în spectru de culori
Ca să spună cine o place.
Pe cer luna palidă te-mbie
Luminoasă să o privești.
Păsărelele te-ncântă,
Ciripind să tot iubești.
Dară toate trec pe lături
Fără chiar să vezi că ochii
N-au zărit că sunt alături,
Și gândind, te prind iar zorii.
Bogăția iubirii
Azi… cel mai mare lux e fericirea,
Dar vai… ce sărăcie-n noi
Căci când ne-ajunge-n suflet împlinirea,
Uităm să mai iubim, să mai fim noi
Iubirea nu-i rubin sau diamant mai rar,
Nici aur greu, sa-l cumperi, sa-l păstrezi,
Dar n-am văzut cămin mai plin de har
Ca cel unde în dragoste trăiești.
Avem de toate, dar în tăcere stăm,
La mese reci, cu chipuri de granit,
Căci pomul vieții nu dă rod curat
De nu-l uzi zilnic cu dor nemărginit.
Înmoi pesmet în ceai, simplu festin,
Și mierea dulce-mă îmbogățește,
Căci sunt bogat în felul meu divin,
Împărțind totul cu omul ce iubește.
Totusi...poate
Și poate totuși intr-o zi te voi imbratisa
Cum n-ai să crezi c-ar face-o cineva vreodată
Cred c-atunci sufletul mi-ar vibra
Ca-n degustarea unui vin de viță aleasa
Și poate totusi intr-o zi ne vom privi râzând
Și cu vinu-ti om celebra regăsirea noastră
Când luna plină se va vrea strălucind
Printre perdelele de la a ta fereastra
Și poate intr-o zi tot dorul nu-mi va fi in zadar
Sa te întorci c-un strop de vin în dar
În ciuda a tot sa spui ca și ție ti-a lipsit
Al povestii noastre...final fericit.
08-29
Ce să fie dragostea ?
Ce e dragostea divină?
O enigmă, un îndemn?
Frumusețea e deplină
Crezi în tine pentru el.
Sentiment aparte, mare,
Toți suntem în rândul său,
C-o durere delicată,
Devenim ce n-am fost ieri.
Să fi fost la toți aiurea,
Fără lacrimi şi blestem,
Dragostea ar fi doar una,
Petrecută în Eden.
Doar iubind şi fiind iubită,
Înţelegi neîncetat,
Că iubirea nu-i doar una,
E un întreg neterminat.
Ce va fi în lume, Doamne?
Dacă dragoste n-ar fi,
Poate oamenii s-or duce,
Din dorința de-a iubi.
Другие стихотворения автора
Provincial în moarte
Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.
Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.
Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.
Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Celei ce a fost iubita mea
În fierbințeala zilei cea din urmă
Îți voi striga să nu mă lași în umbră,
Să mă ridici acolo, lângă stele,
Să luminez pământul vieții mele.
Să-mi dai și-un ochi, mărite Univers!
Să pot iubita-mi s-o privesc din mers,
Să mi-o sărut prin razele de lună,
Să simt că suntem iarăși împreună.
Să o privesc în fiecare seară
Prin spațiul negru care ne separă,
Să stau cu ochiul meu de veghe
Acelei care-a fost a mea pereche.
Și dac-ar fi să nu pot s-o găsesc,
Fiindc-a murit, chiar dacă moartea n-are sens,
Să-mi dai putere ca să strălucesc,
Să-i luminez calea prin Univers.
Iar de-o fi să n-o așezi în preajma mea,
Să știi că-n veci n-o voi uita
Pe-aceea ce mi-a fost alăturea
Atunci când nimeni nu voia să-mi stea.
Și-am să colind cu ochiul meu pământul
Până în ziua în care-i voi găsi mormântul,
Și-atunci voi poposi cu raza mea de stea
La căpătâiul celei ce-a fost iubita mea.
Darul iubirii
Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.
Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.
Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Cu inima curată
Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.
Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.
Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.
Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.
Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.
Provincial în moarte
Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.
Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.
Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.
Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Celei ce a fost iubita mea
În fierbințeala zilei cea din urmă
Îți voi striga să nu mă lași în umbră,
Să mă ridici acolo, lângă stele,
Să luminez pământul vieții mele.
Să-mi dai și-un ochi, mărite Univers!
Să pot iubita-mi s-o privesc din mers,
Să mi-o sărut prin razele de lună,
Să simt că suntem iarăși împreună.
Să o privesc în fiecare seară
Prin spațiul negru care ne separă,
Să stau cu ochiul meu de veghe
Acelei care-a fost a mea pereche.
Și dac-ar fi să nu pot s-o găsesc,
Fiindc-a murit, chiar dacă moartea n-are sens,
Să-mi dai putere ca să strălucesc,
Să-i luminez calea prin Univers.
Iar de-o fi să n-o așezi în preajma mea,
Să știi că-n veci n-o voi uita
Pe-aceea ce mi-a fost alăturea
Atunci când nimeni nu voia să-mi stea.
Și-am să colind cu ochiul meu pământul
Până în ziua în care-i voi găsi mormântul,
Și-atunci voi poposi cu raza mea de stea
La căpătâiul celei ce-a fost iubita mea.
Darul iubirii
Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.
Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.
Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Cu inima curată
Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.
Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.
Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.
Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.
Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.