JUDECATA
În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 30 июня 2022
Просмотры: 1044
Стихи из этой категории
Razbunare vietii.
Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Trista mediocritate
Să poți mai mult dar tu nevrând în ignoranță mulțumit de sine să rămâi;
Și așteptând nimicul ce sosește-n fiecare clipă,
Neștiind ce vrei sau nu,
Chiar dăruit de zei fiind;
Strâmbându-te la ei și înjurând locașul lor cel sfânt
Pari fericit!
Halal asemenea trăire fără viețuire!
Căci mediocritatea te alege chiar pe tine,
Doar dacă ești amicul ei loial!
Nevrând să-ți înțelegi menirea spirituală,
Ci judecând doar prin instincte și stomac,
Vai bietul om!
Fie bogat avar, sărac ori gospodar de rând
Căci nu-i tot una îngerul cu-n drac,
Cel harnic cu leneșul trândav,
Iar învățatul să-l pui egal cu prostul îngâmfat!
Toți vor ajunge ,cum se spune popular,
Pământ de flori sau țigla de pe casă!
Dar asta-i altă povestire tristă,
Ce loc aici nu văd să aibă...
Și totuși se naște o-ntrebare:
Ce poate fi mai groaznic
Să mori fără virtuți și mediocru,
Precum un biet măgar în nepăsare se sfârșește!
(10 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Viata
Lumina ochilor mei,ca un răsărit de soare,
Sufletul meu,ca o câmpie cu maci..
Iubesc atât de mult clipa de-acum,
Transformata in trecut ,ca un ghimpe ma-npunge in suflet,și doare..
O lacrimă cade când gândul atinge imaginea apusului trist,
Un zambet apare când mă trezesc și spun ,,E încă acum".
Te iubesc,viața,atât de puternic încât bătăile inimii mele ucid plânsul clopotelor ce-anunta finaluri de drum...
Jet de-aci! a.k.a.
Curge printr-o găurică
Cu pasant prin pasarică
O direcție mai mică
Strâmtorată fără frică
Doar până la pulicică!
Arde arde arde arde tare
Nu mă doare ți se pare
Țin să urlu în mișcare
Că nu mă cunoști matale
Când mi-e rău sau bine, jale!
Când o simt așa voioasă
Scot și fața de pe masă
Chiar și pernele din casă
Că e fata bucuroasă,
Să mai ies așa din transă!
Poate mâine se repetă
Jetul vine nu regretă
Daca sensul e miscare
Nu ma supăr de e mare,
Că nu doare asa tare!
Versuri: C.L.
Toate drepturile rezervate @2024
Reproducerea sub orice forma a textului fara acordul autorului este strict interzisa.
Exil
Dă gândul afară din minte,
Ca inima să-ți poată șopti,
Acele divine cuvinte,
Ce gura nu le poate rosti.
Dă ura afară din suflet,
Și lasă să intre lumina,
În tine totul e umed,
Și colcăie minciuna și vina.
Dă-ți mama afară din tine,
Și lasă să râdă copilul,
Și-n lacrima pură ce vine,
Acolo să-ți fie exilul.
Другие стихотворения автора
Un gînd pe geană
Copila mea din gând, pe-o geană
îți las un colț de șevalet
O armonie pe maramă,
Însemnul primului antet.
Culorile și mângâierea
Să le primești din simțul tău
În arcuirea unui spectru
Din efemerul curcubeu.
Copila mea plăpândă geană
Să stai în iarba rourată
Albastrul cer să te privească
Și mereu vei fi înseninată.
Din cupa culorilor cerești
Purtată din floare-n floare
Pe gene lungi să te stropești
Și iarba va fi tot verde,
Verde și fără de meandre.
Copila mea în al meu gând
Ești roua dimineața-n geană.
Popas lângă o bornă
Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.
Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.
Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă încotro
Este alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.
OMENIE
De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.
………………………………
Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.
…………………………..
Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.
BASTONUL ALB
… Domnul își continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul trăirii și al discernământului, toate considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța spre cer, parcă vrând să se contopească cu stelele,sau, poate dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză, se roagă să fie iertați, se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb, tactil caută să se localizeze mai aproape de partea laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat , durerea nu-i oprește drumul către casă. Își spune ca pentru el, că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează... Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
Şalul
O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.
……………………………………………………
Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..
……………………………………….
Eu singură m-am regăsit
Printre copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul nopții vârsta se ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.