JUDECATA
În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 30 iunie 2022
Vizualizări: 1271
Poezii din aceiaşi categorie
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
A lição sobre o cubo
Um pedaço de pedra é tirado,
ele esculpe com um cinzel de sangue,
brilha com os olhos de Homero,
está raspado com raios
até que o cubo saia perfeitamente.
Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes
com a sua boca, com a boca dos outros
e principalmente com a boca da infanta.
Depois disso, um martelo é levado
e de repente um canto do cubo desmorona.
Todos, mas absolutamente todos dirão:
- Que cubo perfeito teria sido
se não tivesse um canto quebrado!
La usa ta
La usa sufletului tău
E Domnul ce te cheamă
Te îngrijește sa I deschizi
Ca El ni I Tată mamă
E călătorul ce în noapte
Câtă sa poposească
Deci usa sufletului sa-i deschidem
Sa îl primim în casă
Sa nu-l lasam s-aștepte mult
Să plece supărat
El e stăpânul noii legi
Ce mult l-am așteptat
L-om aștepta în veșnicie
Cât pe pământ vom fi
Că El e sprijinul cel tare
El ne va păstori
Ne-a păstorit din totdeauna
Cu dragoste curată
În El s-avem nădejde toți
Ca grija noastr-o poartă
El nu e scump în daruri
Și nici nu-i este greu
Ci ne supraveghează pururi
C-așa e Dumnezeu
Noi mulțumiri de-aducem
Pentru-ndurarea-i mare
Ca să-l avem de-a pururi
Intru a noastră cale
Să ne-ngrinim de cele
Ce-n viață am greșit
Că mult îl supărarea
Aceasta știu și simt
Și vrednici nu suntem
De darurile Tale
Dar ne-nputernicește
Să ne-ndreptăm pe cale
Când vom putea noi oare
Ție să-ți mulțumim
Îndeajuns vreodată
Că mult asta voim
Cântare rugi de toate
Datori îți suntem noi
Slăbirii mărire Ție
La bine și-n nevoi
Te rog ne-nțelepțește
Cu dragostea ce-o ai
Și întru stricăciune
Te rog să nu ne dai
De-a noastră viață Doamne
Ye-ai îngrijit mereu
Ne-ai scos dintru necazuri
Atunci când a fost greu
Deci și la mine vino
Părinte-al meu te-aștept
Și mie Tu ajută-mi
Ca viață Să mi-o-ndrept
Să îmi îndrept gândirea
Și inima de-ar fi
Că pentru Tine Doamne
Mai trezesc le-aș voi
O cerescule-mpărate
Bun Mângâietor ne ești
Mulțumire-Ți vom aduce
Că pe noi ne pastorești
Pe scurt
În prag de nouăzeci de veri,
-când au trecut? parc-a fost ieri-
cam obosit, am stat în pat
am adormit și am visat.
Mă dojenea mama în vis
că n-am făcut ce i-am promis.
Îndurerat intru-n birou
și mă apropii de stilou:
”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,
despre ce dracu vrei să scriu?”
”Scrie , mamă, despre toate
care sunt adevărate
și scrie și despre rele
să scape lumea de ele.”
mi-ar fi spus mama, știu bine,
dac-ar fi fost lângă mine.
”Am să scriu, mamă, ce pot.”
Și cu asta am spus tot.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Copilărie
Mamă! Întoarce-mă în copilărie
sa mai copilăresc un pic
Să-mi mai port acea pălărie
din paie făcută de bunic.
Să mai simt încă odată
aerul cald, când visam,
nu ma-m simțit niciodată
așa cum copilă eram.
Mamă! Mai zi-mi din nou
că mă iubești doar pe mine
Atunci când eram ca un ou
credeam că adolescența nu mai vine.
Mai lasă-mă să mă mai joc
Pe puntea de lângă vecinii,
Care mereu cu norok,
făceau cruciuliță pâinii.
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
A lição sobre o cubo
Um pedaço de pedra é tirado,
ele esculpe com um cinzel de sangue,
brilha com os olhos de Homero,
está raspado com raios
até que o cubo saia perfeitamente.
Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes
com a sua boca, com a boca dos outros
e principalmente com a boca da infanta.
Depois disso, um martelo é levado
e de repente um canto do cubo desmorona.
Todos, mas absolutamente todos dirão:
- Que cubo perfeito teria sido
se não tivesse um canto quebrado!
La usa ta
La usa sufletului tău
E Domnul ce te cheamă
Te îngrijește sa I deschizi
Ca El ni I Tată mamă
E călătorul ce în noapte
Câtă sa poposească
Deci usa sufletului sa-i deschidem
Sa îl primim în casă
Sa nu-l lasam s-aștepte mult
Să plece supărat
El e stăpânul noii legi
Ce mult l-am așteptat
L-om aștepta în veșnicie
Cât pe pământ vom fi
Că El e sprijinul cel tare
El ne va păstori
Ne-a păstorit din totdeauna
Cu dragoste curată
În El s-avem nădejde toți
Ca grija noastr-o poartă
El nu e scump în daruri
Și nici nu-i este greu
Ci ne supraveghează pururi
C-așa e Dumnezeu
Noi mulțumiri de-aducem
Pentru-ndurarea-i mare
Ca să-l avem de-a pururi
Intru a noastră cale
Să ne-ngrinim de cele
Ce-n viață am greșit
Că mult îl supărarea
Aceasta știu și simt
Și vrednici nu suntem
De darurile Tale
Dar ne-nputernicește
Să ne-ndreptăm pe cale
Când vom putea noi oare
Ție să-ți mulțumim
Îndeajuns vreodată
Că mult asta voim
Cântare rugi de toate
Datori îți suntem noi
Slăbirii mărire Ție
La bine și-n nevoi
Te rog ne-nțelepțește
Cu dragostea ce-o ai
Și întru stricăciune
Te rog să nu ne dai
De-a noastră viață Doamne
Ye-ai îngrijit mereu
Ne-ai scos dintru necazuri
Atunci când a fost greu
Deci și la mine vino
Părinte-al meu te-aștept
Și mie Tu ajută-mi
Ca viață Să mi-o-ndrept
Să îmi îndrept gândirea
Și inima de-ar fi
Că pentru Tine Doamne
Mai trezesc le-aș voi
O cerescule-mpărate
Bun Mângâietor ne ești
Mulțumire-Ți vom aduce
Că pe noi ne pastorești
Pe scurt
În prag de nouăzeci de veri,
-când au trecut? parc-a fost ieri-
cam obosit, am stat în pat
am adormit și am visat.
Mă dojenea mama în vis
că n-am făcut ce i-am promis.
Îndurerat intru-n birou
și mă apropii de stilou:
”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,
despre ce dracu vrei să scriu?”
”Scrie , mamă, despre toate
care sunt adevărate
și scrie și despre rele
să scape lumea de ele.”
mi-ar fi spus mama, știu bine,
dac-ar fi fost lângă mine.
”Am să scriu, mamă, ce pot.”
Și cu asta am spus tot.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Copilărie
Mamă! Întoarce-mă în copilărie
sa mai copilăresc un pic
Să-mi mai port acea pălărie
din paie făcută de bunic.
Să mai simt încă odată
aerul cald, când visam,
nu ma-m simțit niciodată
așa cum copilă eram.
Mamă! Mai zi-mi din nou
că mă iubești doar pe mine
Atunci când eram ca un ou
credeam că adolescența nu mai vine.
Mai lasă-mă să mă mai joc
Pe puntea de lângă vecinii,
Care mereu cu norok,
făceau cruciuliță pâinii.
Alte poezii ale autorului
RUGACIUNE ÎN IARNA VIEȚII
Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.
Puterea punctului
Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.
Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.
Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.
NUMELE TAU - MAMĂ
MAMĂ! !Numele tău e viață.
MAMĂ! Numele tău e iubire.
Mereu te strig, mereu mă chemi…
Ești anotimpurile toate cu începutul in primăvara primului ghiocel. Lumina din razele de soare o culegi pentru mine ca să-mi dai căldura verii , păstrând culoarea cerului senin în ochii tăi, uneori din ei câte un nor lăcrimează… Mamă, ești toamna fără de rugină, ești un poem în care frunzele, una câte una căzătoare, sunt zile din anii tăi. Mamă, te strig pe albul sufletului curat, te privesc cum vii, cum pleci prin ninsoarea anotimpului ,lăsându-mi aceeași scrisoare cu un singur și unic conținut: ,, COPILUL MEU, MAMA TE IUBEȘTE,,. Mamă, acum, te-aștept pe treptele scării care te-au urcat către cer, în suflet păstrând cele patru anotimpuri ale tale : NAȘTEREA, IUBIREA, IERTAREA și BUNĂTATEA :
MAMĂ,
numele tău toți îl purtăm
cu rugăciune spre tine ne îndreptăm
să primim, să mai simțim
a ta îmbrățișare.
Mamă,
tu pentru noi ești sărbătoare
nimic nu ceri ,știi doar
să dăruiești,
din bunătatea ta, casa vieții ne-o zidești.
MAMĂ!
Azi, cea mai frumoasă floare-ți dăruiesc,
o stea acolo sus în UNIVERS.
SCRISOARE CATRE TOAMNĂ
TOAMNĂ! Printre cei care te iubesc , te primesc, scriitori, poeți, muzicieni si pictori, mă strecor și eu, un cititor, un privitor ce sunt, să trimit câteva cuvinte, să - ți amintește că și eu te iubesc, te trăiesc…
Cunoscând această adresă și destinatarul , foarte drag cititorilor, ,,POEZII ONLINE,,, îți trimit scrisoarea mea și te rog să o citești cât încă nu te-ai desfrunzit, să o citești printre raze de soare, printre nori și picuri de ploaie, într-un ultim parfum de flori…:
TOAMNA ȘI FLORILE EI
Din frumoase crizanteme
Din frunze și foșnitoare șoapte
Peste noi și peste toate,
Toamna colanul și-a lăsat
Scriindu-și din tușe poeme.
Vântul fermecat de-a ei eșarfă
Adie ușor pe coarde de harfă
Și-alină genele nopții galant,
Cu brumă rece presărate.
Toamna zâmbește, în zare privește
Și ochii pomilor goi o privesc
Prin geamul umed al ploii
Frânturi de vitralii se risipesc
Pe veșmânt de mantie colorată,
Cu triste și vesele amintiri.
Dar, cohorte de nori se ivesc
Ar vrea toamna s-o alunge.
Îngrijorată , ea, strigă către cer:
Nu! Nu-i încă vremea de plecat…
Crizantemele petalele și le-au păstrat,
Mai am multe zorele înflorite
Și brândușele încă nu m-au sărutat.
Cerul, înduioșat, norii risipește
Iar peste noi și peste toate , toamna,
Toamna, încă ne zâmbește.
SUNETUL VIORII
Azi e joi, orele optsprezece și sala de concerte a filarmonicii este plină de spectatori, tăcerea lor așteaptă sunetul viorii. Pe scenă instrumente și instrumentiști așezați in semicerc păreau petrificați in postura de statuie. În mijlocul instrumentiștilor pe un scaun zace o cutie catifelată și în ea se poate vedea o vioară cu arcușul lipit de ea, coardele îi sunt desfăcute , alături îi stă un camerton.
De undeva bătrânul pianist vine lângă vioară, i se înclină , apoi privește tăcut penumbrele din sală ,în timp ce cortina coboară în bernă. Pianistul pe clape albe și negre intonează ,, Sonata Lunii,, de Beethoven.
Spectatorii în liniștea in care au venit, înclinându-se spre scenă, părăsesc sala de concerte și sunetul muzicii din clapele pianului îi însoțesc plecând prin noapte ...Și eu pătrund în lungul drum al bulevardului lăsând picăturile de ploaie să mă aline.
La capăt de drum, în mijlocul unui scuar este un stâlp de felinar stradal. Pe el un afiș e gata să se dezlipească de ploaia ce-l umezește. Cuvintele sunt șiroiau ca niște note muzicale ce cad din portativul cu linii paralele precum strunele de vioară. Deslușesc cu greu cele scrise: Renumitul violonist xxx a decedat pe un pat de spital în orașul xxx, din dor de sunet de vioară…
E dimineață. Mă grăbesc spre locul de muncă. Pe zidul unei clădiri văd lipit un afiș mare, ceea ce nu mai văzusem și altă dată. Curios, mă apropii și citesc: ,,Conducerea filarmonicii anunță vacant postul de Prim - violonist care poate fi ocupat fără concurs, numai să corespundă condițiilor de a fi UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI… Un trecător citește și el, UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI…
Gândul m-a dus în sala de concerte și am rămas auditorul ce nu o părăsește…
GÂNDUL MEU
Gândul meu astăzi ar vrea
Să ajungă până la nori
Să-i alunge ca pe ciori
Cerului să-i dea privirea,
Nouă să ne-aducă iar, iubirea.
Gândul meu astăzi ar vrea
Să se-nalțe ciocârlia
Toți să-i auzim solia
Trilurilor nemuritoare,
Urcând scara razelor de soare.
RUGACIUNE ÎN IARNA VIEȚII
Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.
Puterea punctului
Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.
Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.
Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.
NUMELE TAU - MAMĂ
MAMĂ! !Numele tău e viață.
MAMĂ! Numele tău e iubire.
Mereu te strig, mereu mă chemi…
Ești anotimpurile toate cu începutul in primăvara primului ghiocel. Lumina din razele de soare o culegi pentru mine ca să-mi dai căldura verii , păstrând culoarea cerului senin în ochii tăi, uneori din ei câte un nor lăcrimează… Mamă, ești toamna fără de rugină, ești un poem în care frunzele, una câte una căzătoare, sunt zile din anii tăi. Mamă, te strig pe albul sufletului curat, te privesc cum vii, cum pleci prin ninsoarea anotimpului ,lăsându-mi aceeași scrisoare cu un singur și unic conținut: ,, COPILUL MEU, MAMA TE IUBEȘTE,,. Mamă, acum, te-aștept pe treptele scării care te-au urcat către cer, în suflet păstrând cele patru anotimpuri ale tale : NAȘTEREA, IUBIREA, IERTAREA și BUNĂTATEA :
MAMĂ,
numele tău toți îl purtăm
cu rugăciune spre tine ne îndreptăm
să primim, să mai simțim
a ta îmbrățișare.
Mamă,
tu pentru noi ești sărbătoare
nimic nu ceri ,știi doar
să dăruiești,
din bunătatea ta, casa vieții ne-o zidești.
MAMĂ!
Azi, cea mai frumoasă floare-ți dăruiesc,
o stea acolo sus în UNIVERS.
SCRISOARE CATRE TOAMNĂ
TOAMNĂ! Printre cei care te iubesc , te primesc, scriitori, poeți, muzicieni si pictori, mă strecor și eu, un cititor, un privitor ce sunt, să trimit câteva cuvinte, să - ți amintește că și eu te iubesc, te trăiesc…
Cunoscând această adresă și destinatarul , foarte drag cititorilor, ,,POEZII ONLINE,,, îți trimit scrisoarea mea și te rog să o citești cât încă nu te-ai desfrunzit, să o citești printre raze de soare, printre nori și picuri de ploaie, într-un ultim parfum de flori…:
TOAMNA ȘI FLORILE EI
Din frumoase crizanteme
Din frunze și foșnitoare șoapte
Peste noi și peste toate,
Toamna colanul și-a lăsat
Scriindu-și din tușe poeme.
Vântul fermecat de-a ei eșarfă
Adie ușor pe coarde de harfă
Și-alină genele nopții galant,
Cu brumă rece presărate.
Toamna zâmbește, în zare privește
Și ochii pomilor goi o privesc
Prin geamul umed al ploii
Frânturi de vitralii se risipesc
Pe veșmânt de mantie colorată,
Cu triste și vesele amintiri.
Dar, cohorte de nori se ivesc
Ar vrea toamna s-o alunge.
Îngrijorată , ea, strigă către cer:
Nu! Nu-i încă vremea de plecat…
Crizantemele petalele și le-au păstrat,
Mai am multe zorele înflorite
Și brândușele încă nu m-au sărutat.
Cerul, înduioșat, norii risipește
Iar peste noi și peste toate , toamna,
Toamna, încă ne zâmbește.
SUNETUL VIORII
Azi e joi, orele optsprezece și sala de concerte a filarmonicii este plină de spectatori, tăcerea lor așteaptă sunetul viorii. Pe scenă instrumente și instrumentiști așezați in semicerc păreau petrificați in postura de statuie. În mijlocul instrumentiștilor pe un scaun zace o cutie catifelată și în ea se poate vedea o vioară cu arcușul lipit de ea, coardele îi sunt desfăcute , alături îi stă un camerton.
De undeva bătrânul pianist vine lângă vioară, i se înclină , apoi privește tăcut penumbrele din sală ,în timp ce cortina coboară în bernă. Pianistul pe clape albe și negre intonează ,, Sonata Lunii,, de Beethoven.
Spectatorii în liniștea in care au venit, înclinându-se spre scenă, părăsesc sala de concerte și sunetul muzicii din clapele pianului îi însoțesc plecând prin noapte ...Și eu pătrund în lungul drum al bulevardului lăsând picăturile de ploaie să mă aline.
La capăt de drum, în mijlocul unui scuar este un stâlp de felinar stradal. Pe el un afiș e gata să se dezlipească de ploaia ce-l umezește. Cuvintele sunt șiroiau ca niște note muzicale ce cad din portativul cu linii paralele precum strunele de vioară. Deslușesc cu greu cele scrise: Renumitul violonist xxx a decedat pe un pat de spital în orașul xxx, din dor de sunet de vioară…
E dimineață. Mă grăbesc spre locul de muncă. Pe zidul unei clădiri văd lipit un afiș mare, ceea ce nu mai văzusem și altă dată. Curios, mă apropii și citesc: ,,Conducerea filarmonicii anunță vacant postul de Prim - violonist care poate fi ocupat fără concurs, numai să corespundă condițiilor de a fi UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI… Un trecător citește și el, UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI…
Gândul m-a dus în sala de concerte și am rămas auditorul ce nu o părăsește…
GÂNDUL MEU
Gândul meu astăzi ar vrea
Să ajungă până la nori
Să-i alunge ca pe ciori
Cerului să-i dea privirea,
Nouă să ne-aducă iar, iubirea.
Gândul meu astăzi ar vrea
Să se-nalțe ciocârlia
Toți să-i auzim solia
Trilurilor nemuritoare,
Urcând scara razelor de soare.