Nemurirea

Un univers se stinge-

incet,povestea vietii

noastre,

Dar ce frumos a

existat,creand mirifice- astre,

O lume cade in abis,cu

sentimente,ganduri,

Dar undeva rämâne scris,într-un trecut albastru,

Puternic,fiecare vis, ca un

concert maiestru...

Exista un lanț,cel mai teribil lanț ce ne încătușează,

Ne da durere,lacrimi grele-n noapte,

Dar și dorința de-a trăi intens,

Ne întrebăm ades cu triste șoapte:

De ce destinul astfel a ales?

Și l lanțul acesta greu și rece

E gândul la ea, nemiloasă moarte.

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

Se aude vântul. In inima mea furia creste. Săgeata aceea a ei a făcut o rana adâncă, dar el a imbratisat- o. Șuierul vântului acoperă simfonia frumoasa a unei povesti. Cândva, versurile mele erau flori roșii, și albe, azi sunt fulgere. Sau tăceri. Poate credeai că vreau lauri, coroana de regina. Știu,așa părea. Dar nu vroiam decât scânteia născută din dansul spiritelor noastre. A apărut ea și mi-a spus: Ești nimeni. Tu ai imbratisat-o. Poate sunt nimeni, dar pulberea poate ascunde praf de diamante uneori- sentimentul sublim transpus în vers,sau trăirile dăruite, sau nesinguratatea, sau acea conexiune invizibila născută din compatibilitate. Lasă, îmbrățișarea data ei a fost aripile negre ale nepăsării tale ce m-au sufocat cu îmbrățișarea lor. Să cânte vântul,să urle,să șuiere tulburător, ultima lacrima ce cade pe obrazul tau sau al meu s-o risipească. E apus,e noapte, e frig, pașii mei se îndepărtează și vântul îmi flutura pletele negre iar ochii mei căprui privesc spre neant...

Desculț,pe cărarea vieții mele, 

Sângerez de la spini,

Tremur de la ploi,

Furtuni mă clătină,

Arșița mă arde,

Atâția nori,atâția nori...

O lacrimă cade,

Dar ochii mei triști

Vad raze blânde, cer albastru și flori,

Vad zbor de cocori,

Îmi îmbrățișez sufletul, 

După noapte sunt zori,

Și-mi zambet timid rasare,

Și-n pulbere pot fi comori...

Privesc rândunelele,

Zborul lor e atât de sublim și pur...

Ar putea o rândunica ucide?

Se spune că omul e cea mai evoluată ființă,

Dar mă uit la rândunele:

Zboară lin pe cerul albastru,

Departe de pământul pângărit...

Se spune că omul e cea mai evoluată ființă,

Privește zborul păsărilor doar,

Și contrastul dintre uman și divin

Va crea o prăpastie rece,

Că un trist infinit....

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Ce sunt?
Zbor frânt de păsări rupt din stâncile de gheață. 
Trezit, un val albastru pierdut către neant.
Un ram ce tremură de flori rămase fără viață.
Ce sunt? 
O lacrimă discretă filtrând lumina-n diamant. 

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

No tragedy has creeped into my life,

Yet everything around is doom and gloom.

Why do I feel this pressure in my chest?

Just like a rock, it weights me down,

Or like an ocean crashing on a stool-

A mess of splintered love and hate and fear

Of nothingness or being not enough.

I could feel joy,

and yet,

I hurt of living

Behind a curtain of pretence and gisting...

Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.

Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.

Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?

Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.

Nepoatei mele după altă mamă

Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...

Că viața e ciudată pentru toți...

Un ghem de ață moale, fără rost.

Suntem ceea ce suntem toți

Niște mașini ce umblă fără roți,

Scoțând scântei ce ard pe fiecare,

Un singur drum și nicio altă cale.

Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul

Asfaltul și prundișul ăsta tare...

Și-n fiecare răsărit de soare

Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.

Ne salutăm plângând cu crucile din drum,

Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun

Și împărțind din noi la fiecare

În cursa vieții la sfârșit se moare.