NOTA DE PLATĂ

Într-o zi vine acasă taică-miu cu o veste grozavă: în orașul nostru, la casa de cultură, va performa orchestra radioteleviziunii, condusă de maestrul dirijor George V., pianistă fiind Ilinca D.. Era spre final de stagiune, iar orchestra va interpreta concertul pentru pian și orchestră numărul 1 de Ceaikovsky.

Pentru orășelul nostru muncitoresc, să cânte o orchestră la casa de cultură, chiar era un eveniment unic, extraordinar, că la noi, cam odată la două săptămâni, în foișorul parcului cânta o fanfară obosită de vreme, cam asta era toată mișcarea muzicală în urbe, și cum ne-cum, taică-miu făcusese rost de două bilete: 

-Dacă vreți, puteți merge voi doi. Eu nu sunt meloman, așa că...

Aveam vreo paișpe ani și nu mai fusesem niciodată la vreun concert de muzică clasică, așa că am rupt pielea de pe maică-mea să mergem și noi doi la concert! Trebuia să mergem, să am și eu parte de o asemenea experiență, dar maică-mea avea îndoieli: că-i trebuie ținută, vizita la coafor costă, eu n-avem cravată, și nici costum, nu te poți duce îmbrăcat oricum, etc... 

Am început să mă milogesc și în disperare de cauză să caut soluții: uite, poți îmbrăca costumașul pe care l-ai purtat astă toamnă la cununia civilă a lui X, iar eu pot împrumuta o cravată de la tata, cum care, cea bleu cu dungi albe și ancore bleumarin marinărești, cât despre costum, pot să găsesc un sacou de împrumut de la vreun prieten sau vecin de-o vârstă cu mine, nu-ți face griji pentru coafor, nu se poate să lipsim, când o să mai avem noi parte de așa ceva?

Într-un final, am izbutit:
-Of! Mergem, numai taci, că-mi dai dureri de  cap!, ai tu noroc că-i sâmbăta după-amiază! Și oricum vroiam să merg, că și Coca și-a luat bilete pentru ea și finul, așa că... 

Am început să țopăi de bucurie, sporind și mai mult migrena maică-mii. Pe vremea aceea ascultam la radio muzică clasică, - că în rest nu prea aveai ce s-auzi -, dar chiar erau câteva emisiuni care, fără prea multe pretenții, difuzau înregistrări ale unor concerte celebre sau interpreți cunoscuți. Astfel, am ascultat Bach, Mozart, Beethoven, Chopin sau alți clasici precum Liszt sau Rahmaninov... deci cunoșteam concertul pentru pian și orchestră numărul 1 al lui Ceaikovsky, dar să-l asculți și vedea live, era cu totul altceva...

Desigur că am făcut rost și de un sacou bărbătesc, de la un prieten vecin cu noi, îl purtase doar o singură dată la o nuntă și era făcut dintr-un reiat bleumarin ce se asorta de minune cu brăcinarii mei de stofă neagră, dar în schimb puțea teribil a naftalină, de a trebuit să-l țin pe balcon vrei două zile ca să scot mirosul din el!

Apoi, a sosit și mult așteptata sâmbătă! Toată lumea bună din oraș, se afla la țol festiv în foaierul casei de cultură, iar mie-mi bătea inima cu putere, eram din cale-afară de emoționat, fusesem instruit cu..., mai degrabă ce-avem voie să fac, decât să nu fac, trebuia doar să respir, să vorbesc numai întrebat. Doamne ferește!, să mă apuce să aplaud aiurea, să dea naiba să mă faci de râs că dracii te găsește!

Așa că stăteam cuminte, la locul meu, învăluit în fum dens de țigară și rumoare de fond, aproape că nu vedeam și nu auzeam nimic în jurul meu, doar scrumul de țigară scuturat din când în când de câte vreun domn important la scrumiera de aluminiu, lângă care avusesem nefericirea să ne găsim un loc în această mare de oameni prea parfumați și îmbrăcați fistichiu...

Dar, iată, luminile clipesc, iar lumea se îndreaptă către intrări, ordonată, disciplinată și sporovăind veselă, bună seara, bună seara, biletul dumneavoastră vă rog, rândul șaptesprezece, locurile cinci și șase, da, da, sunt pe mijloc, în zece minute se ridică cortina, vizionare plăcută...

Ne-am ocupat locurile, iar eu aveam palmele reci și umede de transpirație, inima îmi bătea cu putere, gata-gata să-mi  iasă afară din piept, și nu puteam să-mi iau ochii de la cortina grea, de catifea groasă, grena, care încă mai ascundea scena, de unde auzeam cum artiștii muzicieni își acordau ușor instrumentele...

Deodată, cortina se ridică ușor dezvăluind întreaga orchestră și în aplauzele frenetice, dinspre dreapta, intră maestrul dirijor îmbrăcat la frac cu papion de satin și mănuși albe! Evident că am aplaudat și eu, dar cu oarecare întârziere față de restul lumii, - știm noi de ce!, - maestrul se ridică pe podiumul lui, și întinzând mâna dreaptă, invită să intre pe scenă pianista care avea să performeze concertul numărul 1 al lui Ceaikovsky!  

Țin minte și acum, că era o femeie nu prea înaltă, slăbuță, cu părul șaten strâns într-un coc la spate și era îmbrăcată într-o rochie lungă până la pământ, de culoare galben-pai, cu mâneci semi-transparente, largi ca niște aripi, cusute cu o puzderie de paiete de aceeași culoare galbenă; se așeză cu grație la pian, și îi trimise maestrului o privire plină de înțeles: este gata...

Luminile se sting, se face liniște, cineva din sală tușește reținut, iar scena devine o insulă scăldată de lumină într-o mare de întuneric... 

Primele acorduri se aud ademenite de bagheta magica a dirijorului, precum niște cai andaluzi care năvălesc înspre noi răsărind dinspre o margine de pădure întunecată, tropotul lor fiind nestăvilit chiar sub bagheta maestrului, aproape scăpați din control...

Brusc, pianul precum un armăsar negru lucios, mândru, preia conducerea hergheliei, potolind colbul, viorile suspină duios fiind umbra prelungită a pianului, iar mie-mi părea că mâinile pianistei au devenit, iată, aripi scânteietoare, întocmai ca o pasăre gata să zboare deodată cu timpanele care tunau înfundat undeva în spate, vestind furtuna care se amestecă atât de minunat în coamele învolburate...

Ca la un semn, armăsarul dimpreună cu herghelia se opresc brusc stârnind colbul unor flaute, care, în șoaptă, ne grăiesc despre amurgul care oricum va opri ploaia și caii deopotrivă, luna se ridică mândră și palidă ca o regină în sunetele triumfale ale trompetelor, iar armăsarul cel negru, neastâmpărat, o pornește din nou la galop, mai repede, tot mai repede... Pianista cu ochii închiși ascultă și ea tropotul sacadat și jucăuș care îmi amplifică emoțiile, mă simt strivit în fotoliul de pluș de toată această scenă impunătoare, de îngemănarea această minunată între instrumente, de aceste sunete care se împlinesc într-un iureș când în crescendo, când în allegro non troppo, un ritm grăbit, dar nu iute până la fugă...

Apoi urmează focul calm al răsăritului, caii s-au liniștit și stau strânși laolaltă, din coamele lor se ridică aburi străvezii, au trecut cu bine furtuna, viorile suspină duios iar flautele încep să plângă încet, doar murgul cel negru nechează puternic pentru ultima dată tulburând liniștea dimineții, răpus de primele raze de soare... Pasărea cea galbenă părea că și-a luat zborul și ea...

Luminile se aprind, iar spectatorii izbucnesc frenetic în aplauze care au durat minute în șir, toată lumea aplaudă ridicată în picioare, din când în când se aude care un bravo! entuziast, iar maestrul dirijor împreună cu pianista se înclină în fața noastră triumfali, primind elogiul sub forma unor coșuri mari, pline cu garoafe roșii ca sângele...

-Ti-a plăcut? De ce-ți sclipesc ochii așa? Ai pățit ceva?, întreabă impacientată mama.

-N-am nimica! Doar că... armăsarul a murit!

-Ce armăsar, mă! Ai febră?... îmi pune ea mâna iute pe frunte...

Copleșit, răspund cu glas stins:
-N-am nimica!, doar că încă-l mai văd galopând, acolo, pe scenă...

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

    Ce dulce și limpede e apa din sufletul tău,
    Din care sorb cu poftă, ca dintr-un hău,
    Știind că mi-e sete tot timpul de tine:
    Te caut și te găsesc, în cuvinte puține...
    
    Cu sârg te-am cules din rănile mele adânci,
    Ca pe-un val risipit peste albastrele stânci,
    Ca pe un fruct copt al dorințelor mele,
    Ca pe o ploaie căzută peste nopțile grele...
    
    Te-am simțit pe buze ca pe-un nectar,
    Dulce, dar în același timp și amar,
    În lumile tale m-am rătăcit fără să vreau,
    În lumina ochilor tăi, care mă urmăreau...
    
    Și-n tăcerile acestea, ce ne-au mai rămas,
    Ți-am simțit pasul liniștit, trecând fără glas,
    Ca o stea licărind, te aștept în amurg,
    Numărând clipele care încet se scurg...
    
    Eu te-am pierdut printre atâtea amintiri,
    Fiind amândoi ale iubirii noastre martiri,
    Dar tu m-ai regăsit printre suspinele tale,
    În zorii de zi, atunci când a nins cu petale...
    
    Iar noi am aflat, chiar și-n tăcere deplină,
    Iubirea nu moare, ci doar se înclină,
    Se-ascunde în ploaie, în zbor de cocori,
    În dorul ce-apasă tăcut uneori…
    

    Lacrimile mele n-au strălucit 
    în drumul tău, 
    perle sau diamante …
 

    În adâncimile mele şi verzi şi albastre 
    coloane translucide se-nalţă şi cad, 
    retezate brutal de cuvinte rostite cu ură...
   

    Dă-mi totuşi lacrimile mele... 
    şi fereşte-mă de mine, 
    de lumina aripilor mele, 
    şi mai dă-mi 
    o plajă imensă, 
    să-mi caut-singur-oceanul.

Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...

Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...

Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...

    Am murit. Şi visul era, 
    atât de real, încât, 
    m-am trezit brusc.
    Simţindu-mă singur, 
    şi trist - nu era
    nimeni, în coşmarul meu cotidian -, 
    te-am chemat, 
    să-mi luminezi, 
    această parte întunecată din mine, 
    cu zâmbetul tău cald.
    - Fructele îndurerării mele,
    le-am închis acolo,
    să-mi fie izvor, de veşnică lumină... 
    
    Am murit...
    Şi tu nu erai lângă mine, 
    aşa cum mi-ai promis...
    
    Nu era nimeni...

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

Râde și roade…

cu mâna pe carne prinde,

printre oase ferme surprinde

dâra de gol — și mă crede.

Vina e a vinovatului,

vânând vina nevinovatului,

a cărui vorbe vagi

varul le pictează cu negre dungi.

Crezut, pe deplin neauzit,

zidind zarea zguduit

de întrebarea fără liniște,

pășește pe pajiștea de muște.

Mușcă din răspunsuri,

din răsputeri caută sensuri;

cu destinații senine văzând,

sătulul mâncând totul — flămând.

Când totul cade…

roade și râde.

Stau  în cercul strâmt al vieții , clepsidra o simt străjer nedorit și     gândurile-n mine tac, iar  cuvintele -mi sunt fără sens , fără rimă, fără tact…

 Pot fi înalt, pot fi și scund

 Depinde de cine, când și cum

  Sunt săbuit  …

Pot fi iubit ,pot fi hulit

Pentru mine vital este

Să culeg   dintre ciulini

Chiar cu mâini sângerând

Cuvinte jurământ în al meu crez

Și-n teaca tăcerii să le păstrez….

Vreau vorbe, vorbe fără lacăte

Fără strigăte și fără șoapte

Șoaptele , pot fi misterul vieții

Pe   rugul nestins al demnității…

 Când ceru-i înnourat și viața-i  într-un cerc strâmt, printre priviri încețoșate sufăr pe viu cuvinte venin,  venite din altă parte…

Cuvinte  ce vor  să mă cioplească

Deși toți suntem sub același cer

Pe-același tărâm numit ,,VIAȚĂ,,…

…………..

Încarcerați ca într-o cușcă la circ

 Ne privim din când în când

Bucuroși, credem că trăim

Dar, zilnic între noi ne săbuim

În timp ce timpul, clipă cu clipă

Rupe din noi fiecare aripă

Zdrobindu-ne  dorul de zbor,

Ne transformă sfidător

Într-un sărman ICAR prăbușit…

Chiar și atunci, și-atunci  

Ne soarbe setea de-a trăi

Iar pe tărâm de ură invadat

Fire de nisip  cad sacadat

 Rostogolindu-se într-un alt cerc…

Într-o altă clepsidră fortuită 

Ce-i doar o sticlă gâtuită…                       
Pe un tărâm încețoșat, fără aripi, fără glas ,  nimeni viitorul  nu-l poate ști  și nisipul timpului se rostogolește  …

Dă-mi doamne-n fiecare zi

Un vers din  poemul   vieții

Mai lasă-mi ziuă până la apus

Și lumină-n timpul nopții

Să pot să  simt , să deslușesc

Șoapte în ploaia de stele

Doamne,  pios îți mulțumesc….

Îngenuncheat și resemnat

Îndrăznesc  timid, să te conjur

Dă  zilelor un nou contur

Lumina ochilor să o  scald

Printre cuvinte de smarald

Ce-n suflet mi s-au incrustat

Într-un  poem neterminat…

Coborând pe-a  vieți-mi trepte

Se sting stelele în noapte

Te rog îngăduie-mi  s-aud doar…

A lunii harpă cu tăcute șoapte.

    Amurgul, din tăceri, coboară greu în mare, 
    Întunecându-mi calea, cu umbre trecătoare.
    Am rătăcit pe ţărmul fuioarelor de nor, 
    Topit în adierea visării-n care mor... 
    
    Şi preţ de-o clipă, oprit-am să respir, 
    Mireasma nopţii, ce-i risipită în zefir. 
    Căci în lumina lunii, am strălucit rubin, 
    Ce se înneacă-n sânge, vâscos şi cristalin... 
    
    Şi cum stăteam, gândind la cerul plin de stele... 
    Sclipind în şirul destrămat al gândurilor mele... 
    Am ezitat în van, căci nu vroiam să-l rup, 
    Trădat de neputinţă şi chiar de propriul trup... 
    
    Ca-ntr-un final probabil, sau început de soare, 
    Ce curge ca o lavă, mustind întreaga zare, 
    Voi sparge creuzetul culorilor stelare: 
    Din moarte, voi renaşte mareele solare…

Oh sufet drag,

Oare te ai gândit 

La cât de efemer este omul ? 

O clipă efervescentă 

O adiere de vânt 

O viață de om ... 

Totuși... doar atât ? 

Când văd zâmbete,

Lumină și iubire .

Și toate par infinite 

Până și o amintire 

Care de alinare este atinsă 

Mereu te bucură 

Zâmbetul înflorește 

Când o clipa ți ai amintit 

De ce a fost cândva . 

Însă îți spun și te rog , 

Crează și simte 

Du-te și învață ceva nou

Descoperă și alege 

Să stai în credință

Când o decizie ai luat 

Grijile lasă-le la mine ! 

De vrei tine-mă de mana 

Încet am să pornim .

Tu în lume să trăiești,

Visul să nu-l uiți ! 

Căci pe drumul ales 

Lin am să te duc 

De încredere ai 

Să lași totul și 

Doar să mergi liniștit.