Izvorul tace

Piatra lunii ce strălucește amor, 

În inima ametistă o ador, 

Fericirea de perlă, 

Se risipește în ochii de mierlă. 

Suflete de citrine, culmi de aguamarin, 

În suflete luminate, mă închin, 

În luna aurie se vede câmpia turmalină,

Între flori și stele, fața de helidor e senină. 

Ne plimbăm în stoluri de morganit, 

Pe cerul castaniu am pornit, 

În ochii de sticlă, lacrimă de lumină, 

Privirea cenușie e divină. 

Flori de labradorit, zile de iolit, 

În cristalul amorului, călătorim în kianit, 

În valuri de mări, suflări de cântării, 

Zile amoroase cu uitării. 

În munții de aur, în crestele ale vântului,

Plângea cântarea cântului, 

Unde te văd în piatra luni, 

Unde să răsară iubirea pentru cei mai buni. 

Ametistul tristeții, rubinul suferinței, 

În smaralde parfumate ale umilinței, 

Unde te iubesc, visul de amor, 

În sufletul de cristal te ador. 

Piatra lunii e un dor luminat,

Pe drumul albastru ai zburat, 

Între stele și planete, 

Între stoluri și ecouri de foșnete. 

Lumina stelelor ce pătrunde la ferestre, 

Revarsă-ți amorul cu inimi de astre,

Să pornim printre umbre călătoare, 

Să-ți cânt vise cântătoare. 

Lumina purpurie ce plânge în zadar, 

Lacrima pură de melancolie e un dar, 

În ochii stelelor de cristale, 

Oglinda speranței plină de petale. 

Într-un univers ce nu se îndură, 

Dorurile triste sunt învelite-n natură,

Cu ochii de argint și iubirea purpurie, 

Revederea chipului cu bucurie. 

Printre stele căzătoare și planete, 

Cu părul de aur împletit în plete, 

Cu dorința cenușie ce zboară, 

Visul amorului e o sclipire odinioară. 

Vesela floare ce adoarme ademeniş, 

Acoperită-ntr-un frunziș,

Pe iarba roșiatică, ce sângerează amor, 

În umbra stelelor învelită-n fior.

— Acum privește - mă în ochii, sărută-mă,

În chipul tău strălucitor, iubește - mă,

Cu ochii strălucitori ca diamantele, 

Zboară cu mine și cu ele. 

Luminează - mi fața cea tristă,

Care plangi într-o batistă, 

Spre izvorul minunilor tale, 

Împletită - n amoros în cristale.

Smaraldul îmbrățișat în firul tău dulce, 

Pe ramura veseliei și pe lacrima ta să te culce,

Își apleacă sărutul dulce, 

În speranțele tale, lacrima se duce.

Într-o noapte  albă de vis,

Chipul blând ți-l l-am zis,

Cu privirea lacrimilor adorm, 

Inima plânge cu tine dom. 

Fulgi de nea, 

Ce cad din cerul purpuriu, 

În culori de timichea, 

Ce cad pe pământul auriu. 

Fulgi de cristale, 

Înghețate de dor, 

Stinși în inimile tale 

Ce cântă în cor. 

Iarna vine, vremea rea se întoarce,

Pe zăpada cristalină de fum, 

Cum vântul răsună în sosire, 

Iarna a venit de acum. 

Viscolul îmi troienește gândurile,

Ce se varsă din dor, 

Ziua să mi-o astupe tăcerile, 

Iarna se renaște cu un blând amor, 

Copacii tremură, iarba se înnegrește,

Cum atmosfera e albă, 

Ce pleacă zburând în avânt

Ziua noastră se albăstrește. 

Visele se topesc, 

În lacrima de catifea, 

Și dorurile îți sclipesc, 

De muzica de iubire. 

Dorința e o lacrimă, 

Ce mă uită-n vis,

Ca pe o nouă mamă, 

Dorința ta ți-am zis.

În noaptea albă, 

Visele strălucesc, 

Îmbrăcate într-o nouă salbă, 

Eu pe tine te iubesc. 

Într-un univers melancolic, 

Cântă alinarea dorului, 

Într-un suflet minunat și simbolic, 

Ziua ta m-a lăsat.

Tăcerea e o mângâiere pură, 

Cu ochii de argint aplecați, 

Îmi șoptesc iubirile din natură, 

Cu părul tău de aur. 

Genele de petale, ochii de cristale, 

Suflete împăcate, cântări deșarte, 

Flori de kianit, maci de turmaline,

Ce pleacă în stoluri departe. 

Ziua pleacă, noaptea să treacă, 

Într-un vârf de stele, 

Căci gândurile mele să numai socotească, 

Ducându-le cu ele. 

În umbra serii, 

Cu lămpile deschise,

Se aude șoapta cântării, 

Cu drumurile închise. 

Într-o noapte albă de vis, 

Cu privirile tăcute, 

Se plimbă ecoul pe cărări 

Într-un cufăr de stele pierdute.

Tăcerea e albă, 

Și-mi îngheață ochii de cristale, 

Și mă îmbracă într-o nouă salbă, 

În razele tale de petale. 

Un luceafăr de sus, 

Mă mângâie lin cu blândețe, 

Și îmi spunea durerea care mi-a strapuns-o

Într-o privire de tristețe. 

Florile cântă șoptit, 

Într-o natură de argint, 

Pe umbra serii ai venit, 

Chipul tău nu-l mint. 

Acum plutește pe apele de smaralde, 

Și du-te departe în univers, 

Și gândul se dezgheață în dorurile tale calde,

Eu scriu câte un vers. 

Pornește pe galaxia tăcerilor, 

Și zboară între stele și planete, 

Spre izvorul tău al plăcerilor, 

Și te scaldă într - o umbră al suspinărilor.

Visele se pierd în dorința cenușie, 

Și se topesc de dor, 

Într-o sclipire purpurie, 

Îmi răsare un fior. 

Se renaște umbra morții, 

Pe calea tăcută de vis, 

Și mă duce în voia sorții, 

Unde cuvintele triste l-am zis.

Într-un ocean de patimi, 

Mă scufundă zarea, 

Și izvorul plânge în lacrimi, 

Unde mă găsește chemarea?

Întunericul mă cuprinde, 

Și mă sfâșie în spini durerii, 

Și în lanțurile pierzării mă prinde,

Să umilesc zi și noapte. 

— Of, de aș trăi până la un infinit,

Și să zbor cu petalele de safir, 

Într-o singurătate pură care nu ai venit, 

În ochii tăi de potir. 

Acum lasă singur și sa sufăr, 

Pe umbra lacrimi ce nu mă lasă, 

Și îmi curg din ochii petale de nufăr, 

Se întoarce sufletul stins acasă. 

Și ma acoperă într-o ramură de aur, 

Căci universul mă cere, 

Să mă ducă departe în tezaur, 

Și gândurile mele nu le-aș cere. 

Acum toată lumea se îngheată, 

Și florile se ofilesc, 

Și inima îmi îngheață, 

Căci pe tine mult te iubesc. 

Acum dormi împace, 

Cu chipul senin și etern, 

Suspinarea ta ce tace. 

Sufletul tău pleacă în inima maternă. 

În noaptea albă, visele se pierd 

Și-mi gonesc drumurile de granat 

Cu fața de topaz, tu nu m-ai lăsat

Să plâng după tine. 

Ochii de iolit, suflete de kianit 

Ce mă plimbă pe cărări de labradorit 

Și de demult te-am dorit

Să fiu lângă tine. 

Fața de helidor, fericirea de perlă 

Ce plânge în cristale de stâncă 

Într-o privire adâncă 

Zboară cu bine. 

Lacrimile de ametist 

• —Te rog nu mai plânge
• În sufletul tău se stinge 
• Voia de turmalină

1. Universul cristalelor, rubinul speranțelor
2. Ce se duce departe 
3. Cu gândurile deșarte 
4. Cu tine nu mai pot. 

Oh suflet drag,

O rază de soare 

În dar tu ai primit 

Și în raniță ai pitit-o,

Ai ascuns-o,

Sau poate ignorat-o

Poate din frică 

Sau din neștiința de a nu o pierde 

Ai folosit lumina vieții

Numa când sufletul se îneca 

În abisuri întunecate,

Reci și de mult uitate

Pentru a usca sufletul 

Abia scăldat în frici.

Pentru a-i da putere și încredere 

După care ai ascund prețiosul dar 

Înapoi în ranița 

La siguranță sub grele ștergare de satin

Pentru a nu se atinge de nimic și nimeni

Până când ai văzut 

Că iarăși cazi 

Iarăși tremuri în derivă 

Îmbătat de un parfum amar

În aceeași mare de haos 

Și că singura călăuză în nopate 

Rămâne raza de lumină

Acum ținută la vedere 

Cu îndemănare și încredere 

Dar totuși cu fermitate spre a nu te făli 

Ai început viață ... 

Ai acceptat viață spre a o trăi 

Nu doar a fi un dulce spectator 

Care la final părăsește sala indiferent.

Ci spre a-ți vedea visul 

Care iți face inima să bata

Și lumina să radieze în toate colturiile ființei

Acum trăiești prezent 

În armonie cu tine 

Cu ale tale simțuri 

Ai început a creea, 

A te regăsi în acest univers,

Unde stelele domnesc 

În împărăția lunii

Și luceferi blânzi 

În brațe te strâng 

Timpul în loc împietrind 

Deoarece acasă ai ajuns după un drum lung ! 

Cum ar fi doar să aud

Culorile să le exclud

Pe mine să nu mă știu 

Să văd în față doar pustiu

Ziua să îmi fie corul

Noaptea să șoptească dorul

Să nu știu ce simt, ce-aud

Părerile să le includ

Să fac totul pipăind

Să mă duc chiar neștiind

Să văd în lume nevăzând

Să merg lumea doar zburând

Cum ar fi de aș vedea

Cât privirea-mi cuprindea

Plină de tot însăși viața

Ce-și celebră eleganța

Să fiu foarte, foarte sus

Să văd norii în repaus

În vântul foarte puternic

Să dansez cât mai poetic

Cum dansez în valuri reci

Unde-s a vântului poteci

Să fiu liberă complet

Să ardă lacrima-n râset

Cum ar fi de m-aș trezi

Doar să simt, n-aș auzi

Doar totul ce doare tare

Cum s-aprinde și dispare

Să mă simt inexplicabil

Să văd totul impecabil

Ura doar să se topească

Cu greul să se sfârșească

Să știu clar ce este viața

Să recunosc existența

Să iubesc ce n-am iubit

Să-nțeleg un diferit

Cum ar fi să fiu copilă

Să rămân intangibiă

Când sunt mare să fiu mică

Să nu pot fi pe logică

Să nu știu că focul arde

Să nu știu că el aprinde

Să fiu neajutoarată

Și mereu nevindecată

Să nu știu nimic nicicând

Să merg spre pericol râzând

Să am o viață luată

Să am o viață mimată

Cum ar fi să-mi amintesc

Defapt unde locuiesc

Și că tot ce fac aici

E tot, însă nu ce zici

Să-mi știu steaua și lumina

Aici care mi-e sarcina

Familia în galaxie

Astenia din energie

Să îmi știu calea și puterea

S-o deslușesc pe ea, gândirea

Să-ntâlnesc sufletu-n față

Să-mi amintesc reala viață

Cum ar fi să nu exist

Să fiu cel dintâi artist

Tot ce este să trăiască

Prin mine să se iubească

Din nimicu-mi infinit

Să se facă tot gândit

La măreața conștiență

Tot să fie transparență

Să exist în fel și chip

Neavând mod și aspect

În tot etern să particip

Să exist și nu perfect

S-aduni comori in cer, nu pe pamant

Spun asa: fa cu mine-un legamant

La portile inchise unde nimeni nu mai bate

Cheama-ma pe mine si-ti voi lumina de-aproape,

Drumul, ce obtuz oprelisti-n cale pune

E doar in mintea ta..fa o rugaciune.

Suferința ta îmi oferă putere,
Dar, în realitate, eu simt mai multă durere.
Nu fac asta din plăcere,
Doar că nimeni n-a vrut să se ofere.

Te-ai sacrificat onorabil —
E admirabil și hilar
Că ești tratat atât de oribil,
Iar pentru cei pentru care-ai făcut-o, totul e-n zadar.

În timp ce zaci în întuneric,
Mutilat de-un isteric,
Ei au dat totul uitării,
Tu te lupți cu frustrarea pătimirii.

Dar se pare că-i plăcerea firii,
Precum pretenția la carnea servită
Când animalul nu alege moartea primită.
Suntem primitivi în acțiuni —
Doar că sunt alte presiuni:
Se numesc promisiuni.

Azi sunt mâncați cei buni,
Înghițiți de cei cu-adevărat nebuni,
Mâine devenind imuni,
Rupând burta și uitând de minuni.

Mă surprinde că nu vrei să te răzbuni.
Merită cu adevărat să te arzi
Pentru oamenii în care crezi?
Pe cei pentru care te pierzi?
Și, când o faci și cazi —
Nici că-i mai vezi.

Dar în focul meu arzi liniștit.
Nu încerc să te mai agit —
Te descurci perfect singur.
N-ar fi prezis-o niciun augur.

Finalul devastator al unui basm:
De la relaxare la spasm,
De la vorbe și râsete lucide
La oase rupte și plânsete fluide.

Minunea prostiei e că îți place.
Suferința inutilă pare că-ți dă pace...
Asta până când reîncepe
Zgomotul tăcerii pereților ce-ți vorbesc.

Știu că ai vrea să te amorțesc.
Aș vrea să-ți mai ofer din ser,
Dar trebuie să te trezesc.

Din păcate, ăsta nu-i rai —
Și tu nu ești liber.
Ești cobai.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Çok fazla hassasiyet

Zayıf hassasiyet kendi yolunda iyidir. Duyarlı olmak, birisi daha az hoş bir olay yaşadığında pişmanlığımızı ifade etmek, onun yanında olmak, onu dinlemek, güven vermek, anlamak, acısını dindirmek, onunla birlikte iç geçirmek, birlikte ağlamak iyidir. üşüdüklerinde sarmak, kedi tırmaladığında bandajlamak (kedi onları tırmalamak da onların hatasıydı, çünkü onunla oynamayı bilmiyorlar), üzerlerine buz torbası koymak ayak bileği burkularak buzdolabından çıkardılar, gözyaşlarını sildiler, ateşlerini düşürecek ilaç verdiler, çatlamalarını durdurmak için dudak kremi verdiler, manikür yapmayı bilmediklerinde kanayan tırnak etlerini dezenfekte ettiler, tırnakları doğal olarak sahip olduklarından daha uzun, çünkü moda bu ve artık üzerlerinde sadece kan var, hadi cibinlik koyalım ki onları çok fazla ısırmasınlar, kanlarını emmesinler, sıtma ya da sarıhumma bulaştırmasınlar, böcek ilaçlarını alalım, eğer hala eve girmekte ısrar ediyorlarsa, böcek ilacı kokusunu yayacak şekilde vantilatör de alalım, pencereyi aralık tutalım ki sivrisinekler içeri girmesin, böcek ilacı kokusu çıksın. Kazanı sadece soğuk değil sıcak su da verecek şekilde ayarlayalım, çünkü o zaman daha fazla bakıma ihtiyaç duyulacaktır. Ekonomiler aslında insanların bireysel ihtiyaçlarını hesaba katmaz; daha ziyade tek bir adamın bencil ihtiyaçlarıdır.

C vitamini gibi bağışıklık güçlendirici takviyelerden de tasarruf etmeyelim, tadı çok lezzetli ve maliyeti de fazla değil, fiyatı uygun, basit bir limonatadan da alabilirsiniz, o yüzden satın almamak için bir nedenimiz yok mu? .

Onlara sadece evde kalmak için iyi olan kalın, kabarık bluzlar alalım. Yüz bakım maskelerini, kaz ayaklarının ve mimik çizgilerinin erken ortaya çıkmasını önleyen maskeleri ele alalım. Kırışıklıklar yaşamak için çok genciz!

Genel olarak duyarlılık, cömertliğin ve ilginin kardeşidir ama kontrolden çıktığında, yeni boyutlara ulaştığında, sınırları kalmadığında ne yapacağız? Bu hâlâ faydalı, sağlıklı, iyi anlaşılmış bir duyarlılık mı? Hayır tabii değil. Halihazırda varoluş tarzımızda bir şeyler gıcırdıyor ve bu hassasiyet ana semptomdur. Kendimize şu soruları sormamız yerinde olacaktır: "Neden böyleyim?", "Abartıyor muyum?", "Aslında önemsiz şeylere bu kadar yoğun tepkiler vermemin sebebi nedir?"

Geçmişinizde bir yerlerde kaybolan cevabı bulacaksınız. Bahsettiğimiz hassasiyet travmatik bir yaşam olayının sonucu mu ortaya çıkıyor? Bir sınavda beklediğiniz kadar uzun süre kalmadınız mı ve o andan itibaren artık hiçbir anlamı olmadığını düşünerek her şeyden vazgeçmeye mi karar verdiniz? Umduğunuz fırsatlar size verilmedi mi? Koşullar nedeniyle yapmayı planladığınız bir şeyi yapamadınız mı? Bunların en az yarısına cevabınız “evet” ise, tam olarak hassasiyetten değil, yaşanan, canımızı bir an acıtan, arkasında tamamen kapanmayan bir yara bırakan olaylara verilen olumsuz tepkiden bahsediyoruz demektir.

Böyle bir yara nasıl iyileştirilebilirdi? Gittikçe daha fazla kaşımak. Oturup analiz ediyorum, duyarlılığın eşlik ettiği bu öfke nereden geliyor? Bilmediğim hangi İsveç kolejine gidecek cesaretin vardı. Ve 19 yaşındayken uçağa binmek, anne babanızın evinden ayrılıp bir taşra kasabasından büyük bir üniversite merkezine gitmek için gerçekten cesarete ihtiyacınız var. Ve işte, CV'de başarıya giden yol ve geçilmesi gereken ilginç fakülteler, sadece huzurlu anlarla serpiştirilmiş değil, bağırmayı, çığlık atmayı, bu kuzey dilini mükemmel telaffuz edemedikleri için öğrencileri küçük düşürmeyi seven biri - Cermen, Zamanları mükemmel şekilde bilmediğimi, gramer ve sözdizimine hakim olmadığımı... hala mükemmel mi? Neyin mükemmel olacağını, ne kadar mükemmel olacağını bile bilmiyorum ve öznel mükemmelliğin önemli olması gerektiğini düşünmüyorum. Eğer bazı nesnel standartlar varsa, o zaman evet, onlara bağlı kalmaya, onlara ulaşmaya çalışmakta fayda var, çünkü bu şekilde ilerleme gerçekten ölçülebilir ve gözlemlenebilir. Oysa eğer sadece bir kişinin istediği, diğerlerinin istemediği hedeflerse, kendimizi kıyaslamanın bir anlamı yok, zaten duyduklarımızdan hiçbir şeyi takdir edemeyiz, tartamayız. Öğrencileri tam olarak bilmedikleri için küçük düşüren kişinin, arkasında bıraktığına bakmadan taşıma bandındaki ağaçları kesen bir ormancının yüreğine sahip olduğu kesindir. Evet, değerlendirme kriterleri çok objektif, hayatı boyunca etrafını sadece İsveççe ile çevrelemiş 58 yaşındaki bir kadın olarak nasıl olur da 19 yaşındaki bir öğrencinin ustalık, beceri açısından sizinle eşit olması gerektiğini düşünürsünüz? ? Öğrenmek için oradayız, öğrenmeye hazır doğmuş olsaydık herhangi bir uzmanlığa kaydolmazdık, hepsi bu, zaten biliyor olsaydık neye ihtiyacımız olurdu? Daha ucuz değil miydi, kira yok, tren yolculuğu yok, yurt yok, kütüphane üyeliği yok, yiyecek yok ve diğer birçok hizmet yok mu? 58 yaşındaki kadınların sizi kendi değerlerine göre yargılaması çok komik. Bu tıpkı öğrencinin 8 yaşındaki çocuğa meditasyon yapması gibi. O yıllarda bırakın İngilizceyi, Fransızcayı, kendi dilinde bile zar zor yazabiliyor... İçeriği mükemmel bir şekilde öğrenecek zamanı olmadığı için onu azarlamaya başlamak travmatik olmaz mıydı? Sırasında? özel ders veren kişinin ifadesi belirsizleşiyor mu? Zaman, yani, dünyaya daha erken gelmek, daha erken öğrenmek için, normal olduğu gibi 9 ayda değil, 5 ayda kendisini doğurmasını istemek için annesiyle pazarlık yapabilirdi, çünkü kişi bunu yapıyor. kimin ders vereceğini ister. Bir de dünya zamanı meselesi var. Aynı gezegende yaşadığımız sürece hepimiz aynı süreye sahibiz, 24 saat, daha fazlası değil.

Başkalarının bu öznel mükemmelliği her türden hassasiyete yol açar. Ona dokunmayı arzulamanın da bir anlamı yok. Bizden memnun olmayan kişinin ne istediğini bilemeyiz. Ne düşünüyor, nasıl düşünüyor, neyi tercih ediyor, neyi tercih etmiyor, ne kadar, neyi, nasıl ve ne ölçüde bilmiyoruz.

Başkalarının öznel mükemmelliği hem duygusal hem de gerçek anlamda felç edicidir. Öğrenci ağzını her açtığında aşağılanıyorsa, iyi bir İsveççe konuşmacı olma şansına sahip olduğuna hâlâ güvenebilecek mi? Dilin akıcılığını, ritmini ve müzikalitesini elde edene kadar ruhunun derinliklerinde devam edecek, pratik yapacak, okuyacak, gelişecek gücü bulabilecek mi? Hayır, yolu yok. Yol boyunca dağılan iyi niyetleri vardı.

Başkalarının öznel mükemmelliği yavaşlar, bastırır. Öğretmeninizin her sesi ne zaman, nasıl söyleyeceğini planlaması gibi. Bu öğrenme tekniği gözünüzü korkutmaz mı? Dilin tutkusu, çekiciliği, en düzensiz ve çok yönlü güzelliği nerede? Odak noktası her zaman nasıl konuştuğunuz olduğunda, kelime dağarcığına, dilbilgisine, sözdizimine ve onun ne istediğine odaklanmak için ne zaman zamanınız olacak? Üstesinden gelemeyeceğiniz bir engel olmuyor mu? Çoktan seçmeli testlerde olduğu gibi düzeltildi. iyi cevaplamış olmanıza rağmen doğru cevabını bilmediğiniz bir soruya geldiniz. Ne yapıyorsun? Sırf orayı bilmediğiniz için orada takılıp kalıyor ve devam etmiyor musunuz? Bu hem değerlemeyi yapan kişi için hem de sizin için (ilk etapta) büyük bir kayıp olacaktır.

Başkalarının öznel mükemmelliğine bir yanıt olarak, birkaç nedenden ötürü kendi değer dizimizi, kendi mükemmelliğimizi, dikkatin nesnel olmasını inşa etmeliyiz: İstediğimizi yapmamızı engelleyen ve hatta bunu hissetmemizi engelleyen duyarlılığa ulaşmamak. Başkaları tarafından, başka yönler ve başka koşullar tarafından kısıtlanmadan, insani olarak mümkün olduğu ölçüde gelişiriz.

primul lucru a fost apa

apoi după a fost mâncarea

solidă

deși apa a încercat

să inunde mâncarea,

iată că mâncarea a

înghițit apa

puțin mai eficient decât s-ar fi așteptat

tacâmurile.